Țipetele copiilor răsunau mereu primele, ca niște sunete ascuțite de alarmă, prevestitoare de rele. De data aceasta, veștile erau însă bune. Se răspândeau printre blocuri, concentrate într-un strigăt comun: „Vine!”. Știrea, amplificată de ecoul dintre blocuri, creștea ca un vuiet și trezea la viață tot cartierul.

Câteva secunde mai târziu, de la ferestrele apartamentelor zburau, ca într-o ciudată operațiune de pod aerian, plase și sacoșe de toate felurile și dimensiunile.

Copiii erau întotdeauna primii. Ei erau mereu în prima linie a celor care alergau după camionul bej-gălbui care se clătina greoi în timp ce-și făcea apariția la colțul străzii.

„Se bagă ceva!” Expresia preferată în acele vremuri”

La Alimentara tocmai „se băgase ceva”.

Nimeni nu știa ce comoară transporta hardughia care icnea din toate încheieturile când parca lângă rampa din spatele magazinului. Era o combinație de puzzle cu loterie acest joc perfid și mâncător de timp pe care-l jucau vrând-nevrând oamenii în anii '80 ai comunismului românesc.

Avea să fie ultimul deceniu de dictatură impusă de ocupația Moscovei (1944-1958), perioadă în care își făcuse ucenicia politică la vârf și Nicolae Ceaușescu. Acum, în ultimii săi ani de „domnie”, falimentul regimului mersese prea departe – nu mai putea oferi normal nici măcar mâncare.

Hardughia pe motorină care stârnea agitație în cartier putea livra orice: putea fi telemea, putea fi carne – cele mai râvnite elemente din lanțul trofic al Foamei. Puteau fi ouă sau putea fi unt. Ba chiar și hârtie igienică.

Oamenii iubeau mai mult cozile la hârtie igienică dintr-un motiv foarte simplu – eficiența: sulurile nu trebuiau tăiate sau cântărite, „se dădeau” imediat, iar coada înainta repede.

„Se bagă ceva! Expresia preferată din acele vremuri. Nu știai ce”, își amintește Luminița Săvulescu, fostă lucrătoare în comerț, înainte de 1990, la defunctul Departament al Industriei Alimentare, care avea în gestiune la finele anilor '80, magazinele „Premial” din centrul Capitalei.

„Erau magazine de prezentare a produselor industriei alimentare, cu precădere produse din carne. Erau magazine cu un aspect mai de elită, cu staff pregătit special pentru aranjarea mărfurilor în magazine, pentru ținuta vânzătorilor, aveau un aspect mai aparte decât alimentarele de sector”, își amintește Luminița Săvulescu.

Un detaliu puțin cunoscut sau ocolit de cei care laudă azi comunismul și susțin teza lui „Era mai bine înainte”: segregarea socială era la vedere, dictată de politica de stat.

Constituția comunistă din 1965, urmare a celor din 1948 și 1952, scrise după model sovietic, spunea clar că „în Republica Socialistă Romania, forța politică conducătoare a întregii societăți este Partidul Comunist Român”. Iar această „forță politică conducătoare”, ca și aparatul represiv care o susținea – adică Securitatea, șefii Miliției, magistratura și Armata – se bucurau de privilegii.

Inclusiv în privința a ceea ce puteau avea în farfurie.

În comunism, existau magazine „de elită”, destinate ștabilor comuniști, existau „case de comenzi” de unde se puteau aproviziona și membrii de partid mai mărunți, funcționari și diverși funcționari ai statului, și magazine „de rând”, destinate simplilor cetățeni.

În anii 1980, în ultimul deceniu de comunism românesc, se închidea un cerc: românii retrăiau foamea din timpul ocupației sovietice (1944-1958). Atunci, ca și în ultimii ani ai regimului Ceaușescu, românii erau obligați să să limiteze la alimente raționalizate pe cartelă și să stea la cozi la aproape orice fel de produse, inclusiv la legume și fructe vara.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial (1939-1945), majoritatea populației civile a României nu suferise de foame și în niciun caz de foamete indusă; în ciuda greutăților războiului, în care Bucureștiul a intrat în iunie 1941, ca să recupereze teritoriile pierdute în 1940, Transilvania de Nord, Basarabia și Cadrilaterul, economia rămăsese funcțională, iar fluxurile de producție – relativ nealterate.

Conducerea țării, încă cea legitimă, cu toate turbulențele provocate de regimul de dictatură – regală a lui Carol al II-lea și mai ales militară a generalului Antonescu, pe fondul dominației Germaniei naziste în regiune – încerca să păstreze intacte cât mai mult din economia de dinainte de război în speranța unei revigorări rapide după.

Dar după 1944, sub ocupația trupelor lui Stalin, foamea a fost provocată inclusiv deliberat. Mai întâi, foametea a venit sub pretextul secetei din 1946, în realitate din cauză că țăranii erau spoliați de rezervele lor de jafurile practicate de Armata Roșie.

Foametea a fost trecută apoi sub tăcere fiindcă era generată de colectivizarea care a dat peste cap calendarul culturilor, recoltărilor, fluxurile de producție, de vreme ce noii responsabili nu mai erau propritarii pământurilor, ci șefi politici ai Cooperativelor Agricole de Producție. Chiar și în cazul în care noii șefi sătești știau agricultură, ei abia luau frâiele unor ferme noi, cu lucrători neobișnuiți să lucreze în noul sistem, dar de multe ori, șefii CAP-urilor nu se numărau printre gospodarii satelor.

Un alt motiv pentru care comunismul a început și în România, ca și în URSS și în alte părți, cu foamea, a fost acela că producția agricolă românească și nu numai agricolă lua calea Uniunii Sovietice drept despăgubiri de război, dar și mult peste ceea ce specificase Tratatul de Pace de la Paris din 1947.

În plus, jocul cu FOAMEA a fost la începutul anilor '50, ca și în deceniul în care Rusia însăși a fost copleșită de bolșevicii lui Lenin, un joc politic. În timpul războiului civil (1918-1921), în alternanță cu teroarea, afișele sovietice spunea „Numai Armata Roșie vă aduce pâine”.

După cum povestesc multe memorii și jurnale, în România anilor '50, trebuia să prezinți la magazin nu numai cartela de pâine, dar să și strigi/spui „Trăiască Stalin!”.

În anii '80, nu trebuia să strigi nimic. Era suficient să taci. Și să stai la coadă.

Paradoxul Securității: cele mai clare dovezi ale vieții mizerabile în comunism sunt rapoartele detaliate ale poliției politice a regimului

În lipsa unor politici coerente de clarificare a trecutului în cei aproape 40 de ani de la prăbușirea comunismului, România se confruntă azi cu o recrudescență a nostalgiei după comunism. E un fenomen alimentat masiv pe social-media (vezi seria SmartJob contra Minciunii difuzată în aceste luni de Europa Liberă) și nu străin de războiul hibrid dus de Moscova, reintrată în ofensivă, contra democrațiilor europene.

La 18 decembrie 2006, președintele de atunci al României, Traian Băsescu a declarat comunismul „regim ilegitim și criminal”, impus de ocupația străină a țării, iar în numele statului român, a cerut iertare victimelor.

Declarația solemnă, rostită de la tribuna și în plenul Parlamentului, în prezența corpului diplomatic de la București, creiona prin raportul comisiei prezidențiale de analiză a dictaturii comuniste, conduse de Vladimir Tismăneanu, un set de politici publice menite să împiedice orice tentativă autoritaristă, dictatorială sau totalitară în viitor.

Era necesar ca prin investiții țintite în educație, muzee, memoriale și arte românilor să li explice tragediile petrecute în comunism, să fie încurajați să cinstească memoria victimelor și să evite repetarea răului prin apărarea democrației.

Din păcate însă, cu excepția unor remarcabile eforturi private și/sau locale, mesajul fals, politizat și implicit pro-Kremlin că „înainte era mai bine” nu a fost contrat de un mesaj ferm al statului român. Inclusiv instituțiile menite să studieze și să pună în circulație cercetări lămuritoare cu privire la comunism - CNSAS și ICCMER, în primul rând - suferă din lipsă de fonduri și de personal.

Inclusiv Raportul Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste, comisiei condusă de prof. Vladimir Tismăneanu și din care au făcut parte reputați istorici, cercetători, membri ai societății civile, nu mai este de găsit pe pagina de internet a Administrației Prezidențiale.

Așa se face că azi trecutul dictatorial al României a devenit câmp de bătălie politică. Iar pe fondul absenței și neglijenței autorităților, tiparele și traumele mentale generate de comunism în masă, necurățate în nici un fel par punctele cele mai vulnerabile.

Astăzi minciunile vechii propagande comuniste sunt reambalate și inundă, prin puterea algoritmilor, rețelele sociale.

Infecția s-a viralizat: un sondaj realizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICMER) arată că mai bine de jumătate din români consideră regimul comunist drept „un lucru bun”, în vreme ce peste 66% cred că Nicolae Ceaușescu a fost „un lider bun pentru România”, iar aproape jumătate (48,4%) cred că în comunism „se trăia mai bine”.

Nu, nu se trăia mai bine. Nu, „înainte nu era mai bine” – o spun chiar dosarele Securității, adică poliția politică a regimului comunist.

Una dintre cele mai bune radiografii ale dezastrului comunist se află în miile de pagini, pline de rapoarte, turnătorii și statistici reale, nu propagandistice, care detaliau extrem de precis haosul economic și social în care ajunsese comunismul.

Rapoartele Securității din ultimele luni ale anului 1989, chiar înaintea căderii lui Nicolae Ceaușescu, te fac să te întrebi cum de o țară întreagă a putut fi supusă unui asemenea chin, în masă.

„Coada nefiind coadă, ci o grămadă de oameni disperați care nu mai țin cont de nimic”

Un astfel de raport al Securității, referitor la „situația aprovizionării Capitalei”, documentează, de pildă, cu o precizie demnă de o cauză mai bună, numărul de kilograme de carne, numărul de ouă, ori litrii de lapte sau ulei care lipseau din magazine.

Documentul amintește de „nivelul planificat” al produselor alimentare destinate Bucureștiului. Dar ce înseamnă „nivel planificat”?

În urma crizei economice, s-a decis raționalizarea consumului de alimente pentru fiecare județ în parte, circulația „liberă” a produselor fiind practic interzisă.

Astfel, din 1982, autoritățile comuniste au apelat la cadre medicale (specializate în boli de nutriție, metabolice, etc.) și oficiali din ministerele agriculturii și industriei alimentare pentru realizarea acestor „planuri de producție”.

„Părintele” acestui așa-zis program de „alimentație rațională” a fost Iulian Mincu, medicul personal al lui Nicolae Ceaușescu, specializat în nutriție și boli metabolice.

Printr-un decret, Nicolae Ceauşescu a scăzut ulterior cantităţile de alimente alocate fiecărui român. Pentru a justifica micşorarea porțiilor, a fost lansat „Programul de alimentație științifică a populației”, care stabilea necesarul de calorii, rațiile de mâncare și inclusiv standardele de greutate ale românilor.

În plus, Securitatea avea informatori inclusiv la cozi.

Aceste turnătorii, la 40 de ani distanță, au devenit acum, involuntar, mărturii extrem de sincere, neretușate de niciun fel de propagandă, despre cum se trăia, cu adevărat, în așa-zisa Epocă de Aur:

„Ieri am stat la coadă la ouă, dar bineînțeles că n-am ajuns, căci s-au terminat. S-au dat în continuare pui (mai mult vrăbii, mortăciuni). Aspectul lor mă îmbia să-i arunc în găleata de gunoi, dar nu mi-am permis acest lucru, acum, în epoca de aur”

Un cetățean din Alba Iulia ajunsese la limita disperării. Mărturia sa e consemnată sec într-unul din dosarele Securității.

„Mă lupt cu viața, mă lupt cu foamea, căci în afară de cartofi și pâine prăjită nu am nimic”.

„Până acum, am luat 200 de grame de salam de persoană”, aflăm din mărturia altei persoane. „În locuință avem câteodată doar 15 grade”.

„E de groază fiindcă, la puținul salam pe care-l bagă, nu ajungem, coada nefiind coadă, ci o grămadă de oameni disperați care nu mai țin cont de nimic”, aflăm din alt raport al Securității bazat pe turnătorii similare.

Oamenii erau nevoiți să stătea la coadă pentru orice.

„Când începuse să se încurce treaba și nu se găsea nimic și marfa dispărea imediat, ca să nu stea vitrinele goale, mai ales vitrinele de mezeluri și brânzeturi, s-a dat dispoziție ca pe toate cârligele să fie pus salam de vară, că altceva nu rezista. Dumnezeu știe din ce era”, își amintește Luminița Săvulescu.

La brânzeturi, pentru același tertip se folosea cașcavalul „Drobeta”, un cașcaval „de tip parmezan”, scump și care avea consistența unui săpun industrial.

Salamul de Sibiu – o raritate a Epocii. Ce erau „Adidașii” și „Frații Petreuș”

Pentru ștabii regimului, magazinele Premial la care lucra Luminița Săvulescu livrau în anumite zile prețiosul salam de Sibiu – o delicatesă care, alături de pachetul de Kent și Dacia neagră cu numere mici, erau dovada bunăstării absolute.

„Am intrat în magazin, aveam o problemă de discutat cu gestionarii de acolo”, începe firul poveștii Luminița Săvulescu.

„Aveam o sacoșă de cumpărături cu o umbrelă pusă pe diagonală. Când am ieșit, cineva a văzut sacoșa și m-a apucat de mână: credea că am ieșit cu salam de Sibiu, că în ziua aia se băgase salam de Sibiu. Și le-am zis: «Bă, voi numai salam de Sibiu visați?» Bine, eu oricum luam ulterior că, na, era pe pile! Dar dacă aș fi avut salam la mine, mă linșau!”

Exista și o altă modalitate de a face rost de salam de Sibiu.

Valerian Atomulesei lucra la fosta Întreprinderea de Agrement și Producție Industrială pentru Turism.

Întreprinderea avea în subordine toată rețeaua de parcuri de distracții, săli de jocuri, de popice, tenis și, în general, spațiile de agrement/ „entertainement” socialist pentru turiști.

Atomulesei descoperise o breșă în Matrixul comunist: în gestiunea întreprinderii se aflau și câteva mese de biliard, rare, confiscate de comuniști de la foștii proprietari de cafenele din perioada interbelică și împrăștiate în diverse saloane sau case de cultură.

Pe lângă mizele pe bani, jocurile ilegale de biliard se mai jucau și pe „bunuri” precum mușchiul de porc sau vită ori salamul de vară sau chiar salamul de Sibiu – ridicat la rangul de valută forte a acelor vremuri.

„De exemplu, în zona Parcul Tineretului, unde exista o astfel de masă de carambol, veneau băieții de la Abator cu sacoșa cu salamuri și jucau biliard pe salam. Mâncarea era valută. Mai ales dacă era ceva scump și nu se găsea”, își amintește Vali Atomulesei.

Un alt raport al Securității din decembrie 1989 menționează nemulțumirile „locuitorilor din comunele Vințu de Jos și Ciugud” despre lipsa uleiului. Care, atunci când se găsea, era de „calitate proastă”.

În lipsa salamului de Sibiu, mezelul considerat de lux al epocii, oamenii stăteau la cozi la „Adidași” și „Frații Petreuș” – expresii folosite în bătaie de joc pentru produsele de foarte proastă calitate: picioare de porc (poreclite „Adidași”) și pui rahitici (care veneau ambalați câte doi în pungă, motiv pentru care erau porecliți „Frații Petreuș” – cu referire la un cuplu de artiști populari în mare vogă în acea perioadă).

Foamea și penuria de alimente de bază din acei ani au dus la apariția în România a unui troc ciudat între țărani și orășeni.

Sătenii veneau la oraș să cumpere pâine, iar orășenii mergeau la țară pentru orice altceva: niște legume, o găină, o pulpă de porc.

Criza alimentară se suprapunea cu criza energetică în care se afla România.

Iată o explicație a lipsei cronice de pâine dintr-o comună din județul Alba, tot din rapoartele Securității: astfel, „din cauza presiunii scăzute a gazului metan”, brutăria nu putea să funcționeze și ajunsese astfel să aibă o „restanță” de 800 de pâini.

„Brutăria a reușit să facă doar 39 de pâini din necesarul de 310, iar în ultimele zile se înregistrează cu o restanță de 800 de pâini”, scrie raportul Securității citit de ștabii comuniști.

Se întrebau oare cum arată și cum se simt oamenii care nu mănâncă nici măcar ce „aveau dreptul” să mănânce conform așa-zisei „alimentații raționale” impuse de directivele Partidului Comunist și de Nicolae Ceaușescu?

Se întrebau cum stă cu sănătatea un țăran care are cartelă pentru pâine la el în sat, ca în vreme de război, dar nu are voie să cumpere nici jumătate de la oraș, sub sancțiunea dosarului penal?

Nu vom ști probabil niciodată dacă dictatorul comunist și cei mai apropiați colaboratori ai săi manifestau vreo urmă de compasiune, dar este cert că responsabilii comuniști, Securitatea și Nicolae Ceaușescu personal știau că românii erau subnutriți și chiar înfometați sistematic.

„Majoritatea celor care veneau în București sau în orașele nou construite veneau de la țară, se mai descurcau, aveau părinții la țară, aveau o mică bătătură acolo”, explică Relu Parapuf, fost ospătar la defunctul restaurant „Budapesta” din București.

„O mică bătătură”, curte adică, e exact spus.

În primii ani ai comunismului, proprietățile agricole fuseseră reduse la terenul din jurul casei. Și-au pierdut pământurile care le asigurau mai mult decât subzistența inclusiv țăranii împroprietăriți de Regele Ferdinand după Primul Război Mondial pentru Unirea din 1918, dar și cei împroprietăriți chiar de guvernul comunist din toamna lui 1945 cu câte 5 hectare.

Cu excepția unor proprietăți mai greu accesibile de la munte, toți locuitorii satelor aveau doar curtea - adică câteva găini, un porc; dacă aveau vacă, trebuiau să declare și să dea cotă de lapte la cooperativa agricolă de producție care acaparase toate terenurile și unde cei mai mulți locuitori ai satelor erau obligați să și lucreze.

Nu exista alternativă și nu puteai părăsi țara, granițele erau închise, cine ieșea legal, ieșea cu voie de la Ministerul de Interne, citește Securitate. Nici nu puteai lucra în altă parte. În comunism, totul aparținea statului.

Constituția Republicii Socialiste România nici măcar nu menționa proprietatea privată, dar menționa la art. 6: „Proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție este fie proprietate de stat - asupra bunurilor aparținând întregului popor, fie proprietate cooperatistă - asupra bunurilor apartânind fiecărei organizații cooperatiste”.

Dar penuria alimentară de la orașe, unde oamenii erau dependenți aproape 100% de aprovizionarea de la stat și nu puteau crește/ cultiva nimic (și să fi avut unde, oamenii nu aveau timp, doar duminicile erau libere teoretic), era mult mai gravă.

Cele mai mari probleme le aveau, desigur, persoanele cele mai vulnerabile. Pensionarii, bolnavii, familiile cu mulți copii.

„Ce putea să facă un pensionar în comunism?”, spune Parapuf. „Ce să facă? Ieșea cu copiii, cu nepoții la școală, și dacă vedea o coadă – «aoleu, s-a băgat brânzică!» – se așeza la ea, ce era să facă?”

Cum se ajunsese la această criză alimentară, dublată de o altă criză, la fel de gravă, care a dus la uriașa criză energetică din anii 1980, așa cum apare ea în Stenogramele Frigului? .

În 1980-1981, din cauza unor calcule greșite, o serie de rate ale împrumuturilor externe, făcute pentru ridicarea industriei românești în anii '70, s-au suprapus, iar România a riscat falimentul – intrarea în incapacitate de plată.

Ceaușescu, furios, a decis să plătească într-un ritm nebun toate împrumuturile, inclusiv penalitățile de rambursare anticipată. Importurile au fost drastic limitate.

Plata anticipată a datoriei externe s-a încheiat în primăvara lui 1989. Dar între timp, România, în căutare de valută, exportase orice fel de marfă pentru care se putea găsi pe planetă un cumpărător.

Criza alimentară era atât de gravă încât autoritățile comuniste au reintrodus, după 1981, sistemul de cartele alimentare. Acesta era în directă legătură cu programul de „alimentație rațională”.

„Mai nou, se dau toate pe cartelă: salam, ouă carne. Noi ne-am terminat porția în două zile, nu într-o lună, și acum stăm și ne uităm!”, aflăm din mărturia unei localnice din Alba Iulia, consemnată într-un raport al Securității.

Cartela de alimente nu era transferabilă și, odată pierdută, nu se reînnoia. În dreptul fiecărei luni erau desenate 6 mici pătrate corespunzând următoarelor produse: zahăr, ulei de gătit, făină, mălai, carne şi unt.

Cartelele nu garantau și găsirea respectivelor produse.

„Era mai bine înainte?” – o problemă care ține mai degrabă de matematica elementară

În plus, un brânci serios, consemnat inclusiv în rapoartele Direcției Economice a Securității, a fost dat chiar de grava criză energetică în care Nicolae Ceaușescu și apropriații lui aruncaseră țara: coloșii industriali ridicați în deceniile precedente, cu ajutorul creditelor externe occidentale, aveau nevoie de energie pentru a funcționa.

Producția de energie rămăsese însă în urma consumului de energie, într-o economie într-o dezvoltare explozivă, în care tehnologiile și procesele industriale erau în cea mai mare parte energointensive, iar la 10-15 ani de la inaugurare depășite.

Din cauza consumului gigantic al industriei grele, se ajunsese într-un cerc vicios: pentru a produce energie electrică, termocentralele aveau nevoie de cărbune suplimentar și de calitate superioară (pe care nu-l aveau), iar centralele hidroelectrice – de mai multă apă (care nu era suficientă, mai ales în iernile geroase, când Dunărea îngheța iar rezervele de apă din lacurile de acumulare erau reduse).

Astfel, când asigurarea necesarului de consum nu a mai fost posibilă, pe 3 februarie 1981, Sistemul Energetic Național (SEN) a fost decuplat, la ordinul lui Nicolae Ceaușescu, de la Sistemul Energetic Interconectat (SEI) al fostelor țări din blocul comunist.

Decizia a antrenat un nou cerc vicios: lipsa de putere s-a tradus prin scăderea frecvenței energiei electrice, sub valoarea standard de 50 Hz, așa cum se vede din raportul Securității de mai sus.

Aceasta a dus la uriașele pene de curent din anii 1980. Pene de curent care multiplicau inclusiv criza alimentară – aceleași rapoarte ale Securității vorbesc despre abatoare lipsite de curent și căldură, care duceau la moartea animalelor, fabrici de alimente care își opreau producția din cauza lipsei energiei electrice și a gazului etc.

Înainte nu era, prin urmare deloc „mai bine”. Nostalgia a rămas. La fel și traumele.

Cele mai bine sintetizate într-o cercetare făcută de Eurostat, care arată că românii au ajuns, la 36 de ani de la Revoluție, în topul risipei alimentare. Mai bine de jumătate din această risipă (53%) provine chiar din gospodăriile românilor.

Un scurt plonjon rece în anul de grație 1989, cu puțin înainte de Revoluția Română, cu ajutorul unui alt raport al Securității:

„La Schela de foraj Scăieni, în special în brigada Sinaia-Amaru, nemulțumirile sunt determinate de aprovizionarea defectuoasă cu alimente în punctele de lucru deoarece sondorii primesc săptămânal doar 0,500 kg salam, cantitate pe care o consideră insuficientă pentru o hrănire corespunzătoare, fără să mai primească și legume (fasole, cartofi, morcovi, ceapă, mazăre, etc) întrucât șeful Biroului social administrativ, tehniciarul -------- nu se implică în rezolvarea problemelor de aprovizionar și nu este receptiv la solicitările normale ale muncitorilor”.

Ce spune raportul? O mână de muncitori ajunseseră la limita răbdării, fiindcă primeau doar jumătate de kilogram de salam pe săptămână.

Astăzi, românii aruncă la gunoi peste 180 de kilograme de alimente pe an. Sau 15 kilograme pe lună. Sau jumătate de kilogram pe zi – aceeași cantitate pe care o primeau părinții și bunicii lor într-o săptămână, după ce stăteau ore în șir la coadă.

Și mai erau și turnați de informatori la poliția politică dacă nu le convenea și îndrăzneau să deschidă gura a oftat.

Problema lui „era mai bine înainte” nu ține de retorică, ci de matematică elementară.

Cine știe să rezolve acest simplu exercițiu știe și răspunsul corect la întrebare.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.