Dincolo de zgomot și zarvă, dincolo de cum va consemna istoria această ediție prin cronici și articole de presă, statistici, clasamente și cifre, dincolo de părerisme și vanități personale ori de grup, îmi e tot mai clar că Festivalul Enescu și istoria lui se scriu prin oameni, prin muzicieni și public. Iar libertatea de a urma pînă la capăt o idee, raportată la geniul enescian și datoria de a-i înțelege, asuma și promova mesajul, e esențială. ”Lucrurile esențiale sunt invariante în raport cu timpul” spune în ”Luarea Ismailului” Mihail Șîșkin, unul dintre marii scriitori contemporani pe care îi vom avea invitat în toamnă la cel mai important festival de literatură din România. La finalul ediției 2019 a celui mai important festival muzical românesc, unul cu puternice ecouri în toată lumea, mă gândesc la Șîșkin, cel a cărui operă și problematică fenomenologică a libertății trimite la Sergiu Celibidache, creatorul conceptului de fenomenologie muzicală și unul dintre maeștrii absoluți ai artei muzicale interpretative: ”Omul poate numai lucrurile pe care singur le consideră posibile pentru el, mai simplu, ai dreptul la tot, dar pentru tot ceea ce faci și spui va trebuie să răspunzi, pentru fiecare pas și fiecare cuvânt”, mai spune Mihail Șîșkin, parcă parafrazându-l direct pe marele dirijor român. Enescu, un nume esențial la scara istoriei, prin creație și personalitate, prin întreaga emulație contemporană a festivalului care îi poartă azi numele, cu plusuri și minusuri inevitabile, e un fenomen care onorează și obligă, indiferent de guverne sau miniștri, de oameni și timpuri. Avem nevoie de muzică, avem nevoie de Enescu.
Ultimul simfonic din ciclul Mari Orchestre ale lumii, practic ultimul concert al ediției 2019 din festival, a adus pe pupitrele Royal Concertgebouw muzică de Brahms, Enescu și Ceaikovski. N-am înțeles de ce ”Visuri de iarnă”, prima simfonie ceaikovskiană pentru partea a doua, nu am înțeles de altfel nici alte câteva opțiuni repertoriale din festival, dar marile ansambluri simfonice și marii interpreți sunt destul de greu de convins la capitolul repertoriu. Promovarea muzicii enesciene ca o condiție în sine a prezenței în festival, devenit unul prestigios, chiar de top în peisajul european și international, este o inițiativă extraordinară, cu toată dificultatea muzicii enesciene, creația compozitorului român fiind una fără echivalent în epoca în care a fost scrisă și chiar mult dincolo de ea.
Tugan Sokhiev, cel care conduce al doilea simfonic al olandezilor după seara fantastică cu Cristian Măcelaru, cunoaște bine orchestra. A debutat cu ea în 2006 , fiind unul dintre dirijorii din actuala stagiune 2019/2020. Variațiunile pe o temă de Haydn sunt ocazia perfecta de a pune în valoare excelentul balans între solemnitate și exuberanță de care dispune potențialul imens al acestui ansamblu, de la perfecta rendiție introductivă a temei coralului Sfântului Anton și pînă la passacaglia generoasă ce concluzionează întregul discurs variațional. Interpretarea e admirabilă, Sokhiev e pe rând minimalist în gestică, afectat și chiar teatral în fața orchestrei ireproșabile: avem un minunat Brahms. Cu Enescu starea se schimbă, Uvertura de concert în la major pe teme populare românești op. 32 nu e chiar cea mai dificilă partitură a compozitorului român, dar Tugan Sokhiev e mult mai rigid la pupitru. Păcatul rapsodic e din păcate inevitabil, tema giocosso din introducere influențează întregul caracter al partiturii pe care Enescu a scris-o în 1948, în anii triști ai exilului. E una dintre capcanele în care cad majoritatea dirijorilor în redarea muzicii lui Enescu, mai ales când evidența folclorică e atît de clară, cum e cazul refrenului introductiv ce trimite chiar la Suita Sătească. Dar nu e doar atât: această uvertură nu e doar vesel-rapsodică, cum au cântat-o olandezii, varianta lor seamănă chiar cu o posibilă a treia rapsodie, nu sunt primii care se lasă înșelați de aparența veselă a ambianței dansante, și Temirkanov a fost rapsodic la pupitrul Sankt Petersburg în 2015 la festival. Uvertura pentru orchestra simfonică a lui Enescu are însă umbre și profunzimi subtile, ascunse pe spații mici, sub verva ritmică și fascinanta culoare timbrală, pe care orchestra regală din Amsterdam, superbă prin pasiune și exactitate, nu le speculează îndeajuns, abandonându-se aparentei frenezii exterioare. Motivul clar al unei doine expus de flaut, lirismul suav al unei teme mai ample redate de lemne, trompete cu surdină și celestă nu sunt pentru mine just exploatate. E nostalgie aici, e și tristețe, Enescu a plecat din țara lui, care e acum republica populară ce îl condamnă pentru totdeauna la exil, mi-ar fi plăcut ca Sokhiev să sesizeze veselia ușor forțată și melancolia clară a doinei în versiunea sa, excelentă muzical de altfel. Finalul e triumfal, poate ușor chiar prea triumfal. După pauză, ”Visuri de iarnă”, Ceaikovski a fost leitmotiv și special guest star la ediția asta din festival. Nu mă mai pot concentra foarte bine, nici nu am de ce, Congertebouw, una dintre cele mai mari ansambluri simfonice ale lumii, e perfectă în această primă simfonie ceaikovskiană. E de fapt un bis general și uriaș pentru toată ediția 2019 a Festivalului Enescu, cu vise, dezolări, ceva ceață, tușele de sevraj cu accente lugubre din ultima parte și chimvalele triumfale ale acordurilor finale. S-a terminat, aplauze și urale, lucrurile cu adevărat importante se vor sedimenta mai încolo, esențele sunt, într-adevăr, invariante în timp. Urmează concluziile.
Facebook Forum