Duminică, 13 august 1961, la primele ore ale dimineții, în Germania de Est începea construcția Zidului Berlinului care avea să despartă nu numai orașul și țara, dar și Europa în două pentru următorii aproape 30 de ani - se contura clar, Cortina de Fier.
Zvonurile legate de închiderea graniței între Berlinul de Est și cel de Vest circulau deja de câteva zile, iar vineri conducerea Republicii Democratice Germane (RDG) își dăduse acordul pentru măsurile drastice menite să soluționeze exodul populației spre vest.
Peste 3 milioane de oameni au părăsit țara în următorii 12 ani, dorind să scape de regimul opresiv din Germania de Est în favoarea libertății și a prosperității oferite de Republica Federală Germania (RFG).
Duminică, în 13 august, la 4 dimineața, o înștiințare îi anunța pe berlinezi că armata și forțele de ordine se îndreptau spre marginile orașului pentru a bloca trecerea. O a doua înștiințare transmitea un mesaj la fel de îngrijorător: „Trenurile metropolitane din Berlin nu mai circulă dintr-un sector spre celălalt de două ore.”
Mesajele sumbre transmise către locuitorii orașului au continuat până la aproape 5 dimineața.
La 04:28 dimineața: „Consiliul de miniștri al RDG a hotărât să instaleze în jurul granițelor sale, inclusiv la cea a sectorului de vest al Berlinului, controalele obișnuite pentru granițele unui stat suveran.”
La 04:36: „Un ordin din partea Ministerului Afacerilor Interne al Germaniei de Est interzice locuitorilor orașului să meargă în Berlinul de Vest dacă nu lucrează în zonă.”
La 04:50: „Locuitorilor din Berlinul de Est le este interzis să lucreze în Berlinul de Vest, potrivit unei decizii a autorităților orașului.”
Presa transmitea în acea dimineața că orașul fusese despărțit oficial, cu garduri de sârmă ghimpată, în mai puțin de o noapte.
Calea este închisă pentru refugiați.
„Majoritatea punctelor de trecere între cele două orașe au fost închise de la răsărit și sunt supravegheate de poliția care patrulează zona cu mitraliere.”
„Numai 13 puncte de trecere rămân între cele două sectoare ale Berlinului, toate sub controlul mai multor echipaje de polițiști bine înarmați.”
Din acel moment, germanii din estul orașului nu mai puteau călători spre vest decât cu un permis special oferit de autorități. Toate măsurile de control asupra trecerilor între cele două orașe devin extrem de stricte într-un timp foarte scurt.
Evadați într-un Austin-Healey Sprite
Sârma ghimpată nu i-a oprit pe oameni de la a fugi din oraș. Un tânăr a reușit să fugă în vest cu ajutorul mașinii sale Volkswagen pe care a condus-o prin baricadele polițiștilor, care au fost prea surprinși pentru a putea reacționa.
Alt tânăr, Heinz Meixner, se numără printre cei peste 5.000 de oameni care au reușit să treacă de zid după ridicarea acestuia și înainte de derâmarea lui în 1989. Mașina cu care a scăpat Meixner din oraș, un Austin-Healey Sprite, nu a trecut doar o dată faimosul Checkpoint Charlie, ci de două ori. Prima oară i-a trecut în siguranță în vestul Berlinului pe Heinz Meixner, pe Margarete Thurau, de care era îndrăgostit, și pe mama lui, Margarete.
A doua oară, mașina i-a trecut prin punctul de frontieră pe Norbert Konrad și pe prietena acestuia, Helga Werner, ascunsă în portbagaj.
Fiind o mașină de curse mică, aceasta a putut traversa în viteză pe sub bariera de la punctul de frontieră către partea supravegheată de americani a frontierei. După măsurătorile luate de Meixner, bariera se ridica la 95 de cm de-asupra asfaltului, cu doar 5 cm mai mult decât vehiculul ales de el special pentru fuga din oraș.
În jur de 8.500 de oameni au părăsit orașul în 1961, dar numărul acesta a scăzut semnificativ după finalizarea zidului. Încetul cu încetul baricada s-a transformat într-un zid de beton, întins pe 43 de kilometri care traversa orașul de la nord la sud. Un alt zid de 112 km se întindea pe frontiera cu vestul Berlinului, despărțind astfel milioane de oameni, printre care familii și prieteni.
Zidul a fost modificat de mai multe ori de-a lungul anilor, atingând 3,6 metri înălțime, lucru care asigura că nimeni nu va putea să-l escaladeze pentru a scăpa din oraș.
La poalele zidului se găsea o zonă letală, dotată cu instalații care declanșau automat focuri de armă și mine dacă detectau pași de om. Instalația nu a reușit totuși să îi oprească pe cei 5.000 de oameni care au ocolit-o pentru a trece pe partea cealaltă.
Checkpoint Charlie. Istoria faimosului punct de trecere
Punctul de trecere al frontierei între estul și vestul Berlinului conecta practic două lumi diferite și este astăzi, la fel ca acum 60 de ani, un simbol al diviziunii între lumea comunistă și cea democrată. Punctul poreclit „Charlie” a funcționat începând din 1947 drept un punct de tranzit iar din 1961 importanța sa a crescut semnificativ.
Punctul, situat la intersecția Friedrichstraße cu Zimmerstraße și Mauerstraße, a fost martor la împărțirea de facto între est și vest a Berlinului în 1961 ca urmarea crizei Berlinului. La aceea perioadă, URSS le cerea forțelor aliate retragerea din vestul Berlinului însă refuzul a dus la ridicarea Zidului Berlinului.
„Nu ezitați să vă folosiți armele chiar și atunci când cei care trec ilegal la frontieră sunt femei și copii”, spunea ordinul de la 1 octombrie 1973 al cărui existență a fost negată de liderii RDG pentru mai mulți ani. 140 de decese legate de trecerea Zidului Berlinului au fost confirmate ani mai târziu de către Centrul pentru Istorie Contemporană, însă alte surse sunt de părere că acest număr este, fără îndoială, mai mare.
Muzeul Checkpoint Charlie estimează 245 de morți. Ultima persoană care a murit încercând să fugă spre vest a fost Chris Gueffroy, un cetățean din Berlinul de Est. El a fost împușcat în 1989 de polițiștii cărora le fusese ordonat să tragă în oricine încearcă să traverseze. Anul acesta s-au împlinit 32 de ani de la moartea ultimului om ucis traversând Zidul Berlinului.
Au fost judecate 277 de persoane în procesele celor suspectați că ar fi fost implicați în uciderea oamenilor care încercau să fugă.
Fragmente ale Zidului sunt considerate azi monumente istorice.
