– Max, ce vrei să îți aducă Moș Crăciun?
– Bomboane!
– Doar bomboane, Max? Nimic altceva?
– Da, multe-multe bomboane. Am de toate în rest.
– Și fratelui tău?
– Lui, poate, o jucărie, că e mic. Dar avem destule și din alea, așa zice mama.
Max e un ghindoc de zece ani. Când iese la tabla improvizată din clasa în care voluntarii țin lecții ad-hoc, se se înroșește și lasă ochii în pământ.
Oricât ai insista și oricâte oferte i-ai face, Max nu vrea nimic altceva. Bomboane, multe bomboane și atât. Asta ar însemna un Moș bun pentru el, așa ar arăta bucuria.
Până la întrebarea despre Moș Crăciun, era volubil și voia să arate cât de multe cuvinte știe în limba română. Croșeta o decorațiune de pom împreună cu alți colegi și se hârjoneau. Ca toți copiii.
„Bine, poate să-mi aducă și un ghem de ață colorată, ca să am decorațiunile mele. Astea sunt de la centru”, cedează băiețelul.
Max este ucrainean. A ajuns la Ploiești cu mama și fratele lui în toamna anului trecut. Vin din Poltava, de undeva din mijlocul Ucrainei. Când întrebi despre tatăl lui, afli că e mort. Și atât.
Max și fratele lui, care are doi ani, stau cu mama într-un apartament la Ploiești.
Trăiesc din jobul mamei care e dădacă pentru un alt copil ucrainean. Femeia, pe care a prins-o războiul cu un copil mic, a plecat târziu de frica bombelor și a sărăciei pe care o aduceau cu ele.
Dacă ar putea, nu ar mai părăsi niciodată România: nu vrea să se întoarcă niciodată în țara bombardată de ruși.
Max, în schimb, tânjește după acasă. Vrea să se joace din nou cu prietenul lui, Bogdan, pe care acum îl mai aude, din când în când, la telefon. Merge în continuare la școala ucraineană online și participă la toate cursurile pe care fundații sau asociații le organizează, indiferent dacă sunt de dezvoltare personală, de bricolaj sau de limbă română.
Este printre cei mai buni la limba română. Înțelege majoritatea cuvintelor, scrie cu litere latine și știe să facă propoziții simple. Și-ar dori să știe suficient de bine limba ca să poată să se înscrie și la o școală românească și să fie mândru de ce poate învăța acolo.
Max face parte dintr-un grup de aproximativ 20 de copii care se întâlnesc în fiecare săptămână la Casa de Cultură de la Ploiești, învață diverse lucruri sau pur și simplu doar socializează.
Kirill si Floriana sunt din Nikolaev, un oraș mult încercat de război. Ca orice adolescenți care sunt frați, din când în când se mai ceartă sau se împung unul pe celălalt.
De un lucru sunt însă siguri amândoi – nu ar vrea să se mai întoarcă în Ucraina. Cel puțin nu acum, că e periculos.
Tatăl lor a rămas la Nikolaev – orașul a fost de nenumărate ori bombardat, iar copiii nu ar mai vrea să simtă frica.
Mama lor, Oksana, care acasă preda matematică, face acum decorațiuni cu copiii care vin la Casa Culturii din Ploiești și încearcă să le ocupe timpul, să îi facă fericiți.
Face asta deja de aproape doi ani.
Kirill și Floriana învață și ei română și sunt auditori la o școală din oraș – asistă la ore de clasa a șaptea și a opta, dar nu primesc note. Astfel, au putut să se înscrie pe lista beneficiarilor de ajutor de la statul român, până la finalul anului.
Nu au mai primit bani de mult, dar speră ca într-o zi să o facă. Nu știu ce să aștepte de la anul care vine, dar speră ca Moș Crăciun să îi viziteze și pe ei.
Nu au pretenții prea mari. Floriana își dorește o trusă de machiaj ca să intre și ea în rândul fetelor de vârsta ei, iar Kirill o pereche de încălțări de balet negre, mărimea 44.
Face dansuri la Palatul Copiilor și i-ar fi buni pentru spectacole. La amândoi, moșul ar fi bun dacă ar mai pune și niște dulciuri.
Yevhenii, sau Jenia – cum îi place să i se spună, este un copil special. Are o inteligență sclipitoare, dar uneori trebuie adus cu picioarele pe pământ, spun doamnele care au grijă de copii.
Băiatul de nouă ani, care e acum în clasa a doua, face lecții online la școala lui din Ucraina și iubește singurătatea.
Părinții îi cer mereu să își facă prieteni. Jenia citește impecabil, repetă de multe ori fiecare cuvânt și își scrie numele apăsat. Știe clar ce ar vrea să îi aducă Moș Crăciun: o coleție de patru mașinuțe Hot Wheels.
Știe însă că Moșul e posibil să nu aibă suficient de mulți bani și că sunt mulți alți copii care îl așteaptă, așa că lasă cadoul costisitor pe seama părinților. De la Moș Crăciun s-ar mulțumi cu o pungă de ciocolate Roshen.
Roshen sunt bomboanele ucrainene pe care le găseau acasă și, de când au ajuns în România, nu prea le mai găsește pe cele preferate.
Jenia vine din Donețk, o regiune care, încă dinaintea agresiunii Rusiei împotriva Ucranei se autodeclara separatistă. Și pentru el, acasă a devenit Ploieștiul.
Ivan este tot un copil special. Când citește, indiferent în ce limbă o face – română, ucraineană sau rusă – uneori i se amestecă literele în fața ochilor. Nu îi iese mereu perfect, iar unii adulți îl ceartă pentru asta.
Ivan e stânjenit când e pus să citescă, dar compensează cu un zâmbet larg care-i umple ochii albaștri și dă deoparte așa-zisele eșecuri. Îi e mai ușor să reproducă ce aude.
În România, e cu mama lui care, la Ploiești, a aflat că are o boală grea și nevoie de tratament. Nici Ivan nu prea știe ce să-i ceară moșului. Bomboanele ar fi bune pentru toți.
Polina vine la lecții cu mama ei, Milena, care este și ea unul dintre oamenii de bază ai centrului. A ajuns în România pe 16 martie 2022 și nu a mai plecat.
Femeia a învățat cel mai bine româna și, deja, e un fel de translator de ocazie. Milena și Polina se simt fericite. Cu ele, la Ploiești, este și tatăl fetiței, pe care începutul războiului l-a prins la Viena, unde lucra pentru o multinațională. A ajuns, într-un final la Ploiești. Nu știu dacă se vor mai întoarce în Ucraina, pentru că și-ar dori un loc cu pace pentru copiii lor.
Polina știe că Moșul va fi mai generos cu ea decât cu ceilalți copii, dar s-ar bucura și ea de dulciuri.
În evidențele centrului de la Ploiești sunt 60 de copii de ucraineni care locuiesc în oraș. 20 dintre ei participă frecvent la activitățile pe care centrul le organizează cu bani de la fundații internaționale precum JRS, Salvați Copiii sau Core.
Perspectivele pentru 2024 nu mai arată însă încurajator.
Multe dintre asociații se gândesc să părăsească România de la începutul anului viitor. Tot de atunci, Guvernul României nu le va mai da niciun ajutor.
Mulți dintre cei rămași nu mai au unde să se întoarcă.
