A venit, a dirijat, a salvat exemplar situația și a plecat. Cristian Măcelaru are marți, pe 24 septembrie un simfonic greu la Montreal cu o lucrare contemporană, aranjamnetul simfonic la cvartetul op.45 Brahms/Schonberg și Concertul de Beethoven cu diva Anne-Sophie Mutter, cu care a debutat în 2015 pe podiumul de la Carnegie Hall. Probabil că la ora la care citiți asta, e deja în avion. N-ar fi pentru prima oară când e eroul salvator și înlocuiește un mare nume, pe ultima sută de metri: în 2012 i-a luat locul lui Pierre Boulez la pupitrul Chicago Symphony Orchestra pentru două programe cu lucrări de Debussy și Stravinsky, atrăgând imediat atenția presei internaționale. E celebru astăzi în lumea muzicii clasice pentru pentru viteza cu care se poate adapta și, mai ales, poate stăpîni în timp record orice repertoriu, de la cel clasic la premiere contemporane. Dar nu pentru asta e un dirijor aplaudat și cerut azi în toată lumea: vasta experiență muzicală, profesionalismul, probitatea și mai ales talentul lui Cristian Măcelaru l-au transformat într-un dirijor de top al zilelor noastre, un ”fast rising-star of the conducting world” cum îl numesc jurnaliștii muzicali. Acum, în sezonul 2019/2020, este dirijor principal al WDR Sinfonieorchester din Koln, dirijează Philadelphia Orchestra din 2013 și este directorul muzical al celui mai important proiect american de muzică contemporană, Cabrillo Festival Orchestra, conducând de-a lungul timpului celebre orchestre americane ca Chicago, New York, Los Angeles, Cleveland, St. Louis și San Francisco dar și operă la Houston și Tanglewood. În Europa a mai condus și Royal Concertgebouw, dar și Bayerischen Rundfunk, Dresden Staatskapelle, Leipzig Gewandhaus, Deutsches Symphonie-Orchester Berlin, City of Birmingham, Rotterdam Philharmonic, Orchestre Philharmonique de Radio France, Hallé Orchestra, Scottish Chamber și Danish National Symphony Orchestra, tinerii muzicieni din Orchestra Națională Română fiindu-i recunoscători pentru fabulosul turneu din Statele Unite în 2018, la centenar, alături de violoncelistul Andrei Ioniță.
Iar faptul că genialul compozitor și muzician de jazz american Wynton Marsalis i-a încredințat în vara acestui 2019 înregistrarea concertului său pentru vioară și orchestră la Decca, cu Nicola Benedetti, violonista pentru care a fost scris, spune multe despre ce înseamnă azi numele Măcelaru pe harta șefilor de orchestră ai lumii noastre. Concertul de aseară, primul în care îl văd pe dirijorul român în fața unei orchestre mari, una senzațională, mi-a confirmat că maestrul Cristian Măcelaru este nu doar ”fast rising-star”, ci unul dintre marii dirijori ai timpului nostru.
Nu pot să nu mă întreb cum ar fi sunat simfonicul de aseară cu marele Maris Jansons, marele dirijor care trebuia să fie la pupitrul Concertgebouw aseară, dar care a anunțat în 13 septembrie că nu va putea face deplasarea la București din motive de sănătate. Fără îndoială că superb, orchestra a cântat sub bagheta lui din 2004 pînă în 2015, iar acum le e dirijor ”emeritus”. Excepțional a sunat și cu Măcelaru, cu o doză de emoție, subiectivă în plus.Firesc. Mă feresc cât pot de ierarhizări, dar pentru mine aseară a fost cel mai bun simfonic din festival. E o poveste care seamănă cu cea a naționalei nordice de fotbal care înlocuiește o echipă descalificată pe ultima sută de metri la un turneu final și pe care sportivii aduși de pe plajă l-au și câștigat. Cristian Măcelaru a fost un învingător, cu diferența că el sigur nu venea din vacanță. În plus, el a câștigat aseară și inimile spectatorilor din Sala Mare a Palatului.
Simfonicul a debutat cu poemul simfonic Don Quixote op.35 de Richard Strauss, fantasticele variațiuni pentru cello și orchestră scrise de compozitor în 1897 pe ”o temă de caracter cavaleresc”, așa cum acesta nota în partitură. Cavaleresc caracterul, dar teribil de dificilă această lucrare ce pune la încercare orice violoncelist, dar în egală măsură și dirijorul care trebuie să conducă solistul principal, viola (și ea cu caracter ”obligatto”) și deseori și vioara concertmaestrului, într-un hățiș orchestral imprevizibil și derutant, exact ca aventurile fantastice ale cavalerului tristei figure și pajului său bonom Sancho Panza pe care le descrie muzica. Solist principal, Truls Mørk, un violoncelist obișnuit al festivalului Enescu, aplaudat și iubit aici la București, alături de violistul Ken Hakii în celălalt rol al partiturii, un interpret formidabil de bun în partitura straussiană, cu Liviu Prunaru, concertmaestrul de origine română al ansamblului olandez, într-o strălucitoare vervă, așa cum transmite la fiecare prezență pe podium. Violoncelul lui Truls Mørk a sunat excelent, cum mă așteptam, linia solistică întruchipînd personajul principal a avut constant sunet frumos, cu o tehnică ireproșabilă, cu momente lirice memorabile, un vibrato strălucitor și o debordantă vivacitate în pasajele de virtuozitate. Văzută destul de rar pe scenele de concert nu doar din România - lucrarea lui Strauss e, cum spuneam, deloc ușoară – partitura impresionează și prin contribuția lui Ken Hakii, viola principală a ansamblului simfonic olandez, una admirabilă. Dincolo de aventurile variaționale și cavalerești ale lui Sancho, Don Quixote și Dulcineei, eroul principal e dirijorul Cristian Măcelaru, care pune excelent ansamblul în relație cu convingătoarele roluri- cheie ale soliștilor. Românul e de o concentrare impresionantă, dă toate, absolut toate numeroasele intrări instrumentale, e atent la solo și la cele mai mici motive tematice ce trebuie subliniate, Strauss chiar exagerează aici, dar dirijorul cere, vede, aude tot. Ce sunet are această orchestră încă din introducerea consistentă în care Măcelaru, conducător imperial al firului narativ, își impune cu naturalețe tempo-ul și exigențele de nuanță și culoare. Cristian Măcelaru e încordat dar sensul frazei curge impecabil, bagheta reușește să găsească imediat balansul fin al dialogului cu soliștii în chiar mijlocul zarvei, a II-a variațiune, cea despre ”bătălia victorioasă împotriva împăratului Alifanfaron” care era de fapt o oaie, e descrisă zgomotos, comic și cu multă frenezie. E multă ironie în muzica complicată a lui Strauss, chiar și atunci când personajele solo vor să pară nobile, cum e cazul în variațiunea a III-a pe care dirijorul o rotunjește generos, cu simț rapsodic – cei doi caraghioși aventurieri își declamă sentimentele solemne pentru o domniță ideală, sau în descrierea zborului din cea de-a VI-a, a cărei atmosferă trimite la visare, viața însăși e un vis cu povești frumoase care nu sunt niciodată ușor de spus, deși din scaunul spectatorului totul pare extrem de simplu. Măcelaru nu face caz de poză și postură, tehnica sa dirijorală e doar pentru orchestră, toată gestica lui, total în detrimentul posturii ”frumoase”, e pentru fiecare partidă și pentru fiecare instrumentist în parte, în special pentru soliști. Omul acesta, violonist ca formație nu cred că a lucrat niciodată în fața oglinzii pentru că nu-l interesează poza și pozatul, frumusețea artei lui stă tocmai în această dărurire generoasă, care face orchestra să-l urmeze cu abnegație, sunt destui dirijori dansatori și pozeuri pe lumea asta. Sala freamătă spre final, variațiunea a VIII-a e o călătorie nefericită pe un vas fermecat, pizzicato-ul violoncelului e nebunesc, urmează alte bătălii cu magi și cavaleri de pe Lună, Cristian Măcelaru a câștigat bătălia cu orchestra, se apleacă, se infiltrează în țesătura armonică a plasei corzilor, plutind înspre suflătorii fenomenali de alamă sau ironicele lemne, cu solo-uri incadescente de oboi și clarinet, răsucindu-se brusc spre violoncel, unde Mørk e una cu instrumentul, cu privirea agățată ferm de bagheta dirijorului. Finalul, moartea lui Don Quixote, care e de fapt revenirea din nebunie a eroului și meditația la toate năstrușniciile de pînă acum, oferă o lirică și interiorizată concluzie, ca o porție binecuvântată de compasiune pentru chinurile prin care au trecut toți. Mai ales muzicienii. Aplauze. Îmi trag sufletul, încerc să fiu cusurgiu, poate câteva fraze, sacadate de precizia dirijorală, n-au avut un legato desăvârșit, iar încordarea dirijorului mi-a dat emoții la început. Respir, a fost cel mai frumos Don Quixote pe care l-am auzit live.
După pauză, Simfonia a III-a în Mi b Major op.55, ”Eroica” de Ludwig van Beethoven sau povestea spusă magnific de Măcelaru &co despre lucrarea pe care Beethoven ar fi vrut să o dedice ”eliberatorului” Napoleon Bonaparte, care se va înscăuna singur împărat în 1804, provocându-i lui Beethoven o criză de furie. Din erou, Bonaparte se transformă în tiran pentru compozitor, care va șterge mânios dedicația inițială, finalul triumfal al lucrării rămând doar o apoteoză a simfonismului generic, transformând simfonia în ”Eroica” și pe marele corsican într-un perfect antierou. Dirijorul român defilează pur și simplu în partitura beethoveniană, orchestra e superbă de la chiar strălucitoarele acorduri în Mi b Major care deschid balul, într-o abordare energetică a lui Măcelaru, al cărei tempo mă încremenește în scaun. Contrabașii punctează dramatic tensiunea din bagheta românului în prima parte Allegro con brio, violonceii sunt marțiali iar marșul funebru al lentei părți a doua având un pianissimo de poveste – tempo-ul nu e însă deloc unul lent, dirijorul dezvoltă motoriu lentoarea, ca pe o pânză tactilă de păianjen ce se transformă treptat în fluid sonor. Cristian Măcelaru e minunat în arta dozajului, solo-ul oboiului devine miere sonoră peste arcul țesut de corzi, din nou într-o tensiune fascinantă, de o factură implozivă de această data. Scherzo-ul irumpe cu panaș, într-o desăvârșită defilare ritmică, cornii sunt adevărat balsam, mă gândesc ce instrumentiști magnifici are Royal Concertgebouw și cu ce plăcere cântă sub conducerea lui Cristian Măcelaru. Dirijorul are aceeași dăruire nepăsătoare la construcția imagistică personală, mi-e clar că nu-i pasă de cum arată el pe scenă ci de tutti și mai ales de cum sună acesta, are prea mult talent și carismă ca să se gândească la asta. Zbuciumul initial al părții a IV-a devine temelie armonică a variațiunilor ce se vor succeda amintind de Creaturile lui Prometeu, într-o invenție simfonică atent condusă de șeful român de orchestră, cu stări diferite, de la odă la ironie, de la fugă la contradans. Culminația finală a presto-ului din coda e pur și simplu exultant. Finalul e descătușare și o mare de aplauze! Generos, Măcelaru dă două bisuri care mă descumpănesc – m-am gândit toată seara că aș fi vrut să-l ascult într-o lucrare mai aproape de noi decât ”Eroica” –sala exultă, e cucerită pe deplin, după delicatul dans ungar și menuetul de Boccherini cântat doar cu corzile olandeze din Concertgebouw toate inimile bat cucerite pentru Cristian Măcelaru. Și a mea, a fost cel mai bun simfonic al festivalului!
Facebook Forum