Parabola lui Taras Bulba
Putin și Rusia lui rămân un mister cețos (cu toate că s-a ajuns la reînvierea acelei profesiuni ad-hoc botezată odinioară „ kremlinologia”, despre care am mai scris aici). Revin acum, de pildă, în presă, speculațiile ieftine despre „sufletul slav” și „nostalgia rusă”.
Astfel, săptămânalul britanic The Economist mai oferă, în secțiunea sa culturală, un minunat mic articol-analiză despre identitatea rusă și cea ucraineană pornind de la “parabola lui Taras Bulba”.
Taras Bulba, celebrul personaj al lui Gogol, era un cazac, iar pentru mulți ruși el ar putea fi simbolul a tot ce este mai rus. În realitate, însă, atât Gogol (cu toate că a scris doar în rusă), cât și personajul său, erau ucraineni. Târâș Bulba e la fel de ucrainean pe cât sunt acei briganzi liberi pictați de Ilia Repin în tabloul său Cazacii Zaporojeni îi scriu (măscări) sultanului… (tabloul reprodus aici, mai sus).
Dar The Economist amintește și alte contradicții flagrante în relația pasională dintre ruși și ucraineni: «Casa în care Mihail Bulgakov a trăit în timpul războiului civil — și unde se petrece romanul “Garda albă”— e un muzeu pe una din cele mai frumoase străzi din Kiev. Vasili Grossman, autorul marelui roman despre al Doilea Război Mondial “Viață și destin” s-a născut în Ucraina. Taras Șevcenko este tatăl literaturii ucrainene (și a fost exilat în Siberia pentru eforturile lui), dar a scris și în rusă.»
Și continuă: «Vladimir Putin nu doar că a încălcat pacea și frontierele, dar a distrus și legăturile dintre oameni pe care le poate crea arta.»
Toate astea ne readuc la întrebarea pe care o puneam într-un text intitulat: «Cine-i rus? Cine-i ucrainean?», în care spuneam că raportul între ruși și ucraineni este istoric inversat, pentru că într-adevăr cultura kieveană a stat la baza culturii și civilizației rusești.
Cel mai bine a rezumat asta unul din părinții doctrinei „eurasiatice”, adoptată și de Kremlin: prințul exilat și mare lingvist Nikolai Trubetzkoy. Acesta, într-o scrisoare către celălalt mare lingvist rus exilat, Roman Jakobson, scria:
„Literatura rusă de după Petru cel Mare este de fapt o continuare a literaturii occidentalizante a Kievului, iar nu o continuare a literaturii veliko-ruse (велико-русская) moscovite. Același fenomen poate fi remarcat în istoria picturii, a muzicii, a arhitecturii religioase și, în sfârșit, în istoria ritualului religios.”
Divizii de tancuri în Ucraina (din revista presei)
Divizii de tancuri rusești văd ucrainenii adunându-se la frontierele lor. «Cum văd est-europenii Rusia» este întrebarea pe care și-o pune în ultimul său număr săptămânalul britanic The Economist. (Am mai atins subiectul atunci când am încercat să deslușim aici ce se petrece în mintea lui Putin)
Tot The Economist încearcă să explice ciudata atitudine a lui Volodimir Zelenski, care și-s lăsat recent perplecși aliații occidentali diminuând riscul real al unei invazii militare rusești.
În acest timp, însă, armata, ba chiar și populația civilă ucraineană continuă să se pregătească și chiar să se antreneze pentru a face față unei eventuale invazii. Forțele ucrainene se antrenează astfel în apropiere de Cernobîl, pentru operațiuni în mediu urban. Le Monde are în numărul de astăzi un întreg reportaj despre manevrele de simulare de gherilă urbană în orașe abandonate din zona Cernobîlului, precum Pripiat. (Săptămâna trecută, la rubrica «Cui i-e frică de NATO») am mai scris și depre cum și militarii britanici din Polonia au început de câteva zile antrenamente care îi pun în situații de conflict în mediu urban.
Militarii britanici din Polonia se antrenează astfel intens, într-un mediu urban similar celui din Ucraina, pentru situații în care ar fi nevoiți să pătrundă în clădiri și să neutralizeze inamici împrăștiați prin încăperi, ca o simulare a unor bătălii în interiorul orașelor, situație de gherilă urbană care s-ar produce sigur în cazul unei invazii ruse în Ucraina.
Tot Le Monde, dar de altfel întreaga presă franceză, anunță și călătoria astăzi la Moscova a lui Emmanuel Macron, unde se va întâlni cu Vladimir Putin, urmată de o vizită mâine la Kiev, pentru o întâlnire cu Zelenski.
Libération analizează în detaliu turneul lui Macron, pe fundalul președinției franceze a Uniunii Europene în această primă jumătate a anului, dar și în perspectiva iminentelor alegeri prezidențiale franceze din luna aprilie.
Tensiuni în guvernul german: ministrul finanțelor ameninţă Rusia cu un răspuns dur în cazul unei agresiuni asupra Ucrainei
Cancelarul Germaniei Olaf Scholz urmează să se întâlnească, la Moscova, pe 15 februarie, cu președintele rus Vladimir Putin, pe fundalul creșterii îngrijorărilor privind concentrarea de trupe ruse la granițele cu Ucraina.
Anunțul a fost făcut de purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, care a adăugat că cei doi lideri urmează să poarte o discuție bilaterală „substanțială”.
E de subliniat că Scholz este mai degrabă favorabil menținerii în funcțiune a conductei de gaz din Rusia Nord Stream 2, în vreme ce ministrul finanţelor, liberalul Christian Lindner, a avertizat duminica aceasta că o agresiune a Rusiei asupra Ucrainei ar atrage după sine sancţiuni dure, al căror conţinut a refuzat să-l precizeze pentru a evita, potrivit lui, ca Moscova să se pregătească "din punct de vedere tactic".
La criticile aduse guvernului german pentru faptul că a livrat Ucrainei căşti în loc de armament defensiv, aşa cum solicitase Kievul, şi a blocat trimiterea unor obuziere de către Ucraina, Lindner a replicat că este vorba despre teme "simbolice", care nu reflectă "situaţia reală".
"Din punct de vedere financiar, Germania este cel mai mare sprijin al Ucrainei", a spus ministrul Lindner.
Poate oare "finlandizarea" fi aplicată Ucrainei?
«Poate oare "finlandizarea" fi aplicată Ucrainei?» Este întrebarea pe care o pune cotidianul francez Le Monde în numărul său de astăzi.
Echilibrul Războiului Rece impusese o serie de condiții de „neutralitate” (despre care am mai scris aici) impuse anumitor țări-tampon dintre cele două blocuri (Austria, Suedia, Finlanda). Ba chiar, fusese creat conceptul de „finlandizare", termen care a desemnat de-a lungul Războiului Rece o formă particulară de neutralitate, una care se aseamănă mai degrabă cu supușenia și servilitatea față de un vecin puternic. Așa a fost Finlanda vizavi de URSS în timpul Războiului Rece, când presa finlandeză se auto-cenzura, necriticând niciodată URSS-ul, iar Finlanda, oficial neutră, se sovietiza politic din ce în ce mai tare.
Lucrurile se schimbă, însă. Recent, sefa guvernului Finlandei, Sanna Marin, a spus astfel, în cadrul urărilor sale de Anul Nou, că țara sa „își rezervă dreptul de a depune o cerere de aderare la NATO”. Apoi, președintele finlandez, Sauli Niinistö, a abordat aceeași temă în urările sale de sărbători. Ba chiar, guvernul de la Helsinki s-a angajat ca în paralel să-și „reîntărească cooperarea cu Uniunea Europeană în materie de apărare”.
Președintele Niinistö a mai cerut și Uniunii Europene să intervină activ în blocarea acțiunilor agresive ale Rusiei, spunând: „În această situație, Europa nu poate doar să stea și să se uite”. El a adăugat că „este dreptul Finlandei să se alinieze militar cu cine dorește și să intre în NATO”.
Le Monde pune așadar astăzi întrebarea dacă un asemenea sistem de “Finlandizare” nu ar putea fi aplicat Ucrainei, punându-se astfel capăt tuturor tensiunilor actuale.