Gravitatea reiese în primul rând din faptul că este vorba de o criză diplomatică între două state fondatoare ale proiectului european, iar în al doilea rând pentru că ultima dată când Parisul și-a rechemat ambasadorul de la Roma a fost în iunie 1940, când Italia fascistă îi declara război Franței în timp ce armata nazistă deja îi invadase teritoriul. La acea vreme, contele Ciano, șeful diplomației italiene și ginerele lui Mussolini, menționa în jurnalul său ultima întrevedere cu ambasadorul francez, André François-Poncet, care înainte să plece echivala gestul italienilor cu o lovitură de pumnal în spate.
În vremurile noastre moderne, rolul pumnalului a fost înlocuit de rețelele de socializare, în special de Twitter care odată cu venirea la putere în Italia a unei coaliții formate din populiști și extrema-dreaptă a devenit scena unui crescendo neîncetat de șicane, reproșuri nediplomatice și atacuri ad hominem între elitele politice ale celor două țări. Criza diplomatică pare cu atât mai gravă cu cât doar cu 13 luni în urmă, în ianuarie 2018, premierul italian de atunci, Paolo Gentiloni și președintele Macron demarau proiectul unui tratat de prietenie între cele două țări, numit Tratatul Quirinal (numele palatului prezidențial italian), după modelul Tratatului de la Elysée care există între Franța și Germania de 56 de ani și care a pus bazele motorului franco-german vital construcției europene. Președintele Macron afirma atunci că în definitiv „cuplul franco-german nu este exclusiv, legătura noastră cu Italia are o natură specifică” în timp ce premierul Gentiloni asigura că este vorba de a oferi „un cadru mai stabil și mai ambițios” cooperării dintre cele două țări. La un an și o lună de la acea întâlnire, Franța își va rechema ambasadorul de la Roma, în cea mai gravă criză diplomatică dintre cele două țări de la cel de-al Doilea Război Mondial.
Criza franco-italiană se poate explica prin existența a trei paliere diferite de cauze care se întrepătrund și care îi descifrează semnificația.
Pe primul palier al cauzelor regăsim atacurile directe și repetate ale vice-prim-miniștrilor italieni, Matteo Salvini (liderul formațiunii de extrema-dreaptă Lega Nord), considerat liderul de facto al guvernului și Luigi di Maio (șeful partidului populist anti-sistem Movimento 5 Stelle) la adresa Franței în general și a lui Macron în particular. Totul a început în iunie 2018, când vasului Aquarius care tranporta la bord 600 de migranți i se refuza accesul în porturile italiene de către recent numitul ministru de Interne, Matteo Salvini. Atunci, președintele Macron denunța pericolul „leprei naționaliste” în Europa și prin purtătorul său de cuvânt condamna „cinismul și iresponsabilitatea guvernului italian”. Salvini va răspunde printr-un tweet atacându-l pe „arogantul Macron care dă lecții, dar care nu-și deschide porturile migranților”.
A urmat un șir întreg de șicane pe rețelele de socializare care s-au intensificat în ultimele două luni. În octombrie 2018, un incident cu migranți la frontiera dintre cele două țări l-a făcut pe Salvini să scrie într-un tweet la fel de ireverențios „Macron care se dă bun și generos descarcă noaptea migranți în Italia ? Cerem Parisului, răspunsuri clarem rapide și fără echivoc.” Trebuie menționat faptul că nu s-a bucurat de același tratament din partea domnului Salvini și Austria, la frontiera căreia se petrec de asemenea constant incidente legate de migranți, dar cu cancelarul căreia liderul italian speră să realizeze o alianță în vederea alegerilor europene din mai 2019. Apoi au urmat atacuri sincronizate din partea M5S, când Luigi di Maio începutul anului 2019 acuza Franța că încă mai continuă să colonizeze Africa și o desemna direct responsabilă de dramele migranților din Marea Mediterană, în timp ce alt lider M5S, domnul Alessandro Di Battista, denunța francul CPA, moneda folosită de 14 țări sub-sahariene, drept sursa problemelor economice africane și implicit o cauza a fenomenului migrației. La toate acestea Parisul încercase să nu dea curs provocărilor succesive, asta până când în februarie 2019, o veritabilă linie roșie va fi trecută odată cu vizita neanunțată a lui Di Maio în Franța și întâlnirea sa surprinzătoare cu unul dintre liderii mișcării ”Gilets Jaune”, Christophe Chalençon, care s-a remarcat prin apelurile sale repetate la o insurecție împotriva guvernului. La toatea acestea se mai poate adăuga un tweet anterior al lui Salvini în care îi încuraja pe francezi să se elibereze de „un președinte foate rău”. În acest context, considerând gestul lui Di Maio o „provocare inaccetabilă”, Parisul decide pe 7 februarie retragerea ambasadorului său pentru „consultări” după o serie de „declarații scandaloase și atacuri fără fundament și fără precedent” din partea liderilor italieni.
Al doilea palier al crizei este legat de un crescând sentiment anti-francez în sânul societății italiene, care câștigă teren poate mai ales în mediile educate, intelectuale, și este exploatat de cei doi lideri, Salvini și Di Maio, în scopuri electorale, așa cum altădată sentimentul anti-german fusese exploatat la vremea sa.
În primul rând, el este legat de percepția unei prezențe dominante a Franței în economia Italiei, fără ca să existe o reciprocitate. Fie că e vorba de companii deținute de francezi precum Parmalat sau Gucci, sau alte investiții, mediile politico-economice și jurnalistice italiene, consideră că Franța a profitat de criza economică din 2008 pentru a pune mâna pe cele mai profitabile dintre companiile lor.
În al doilea rând, atitudinea anti-franceză este puternic amplificat de rivalitatea în Africa de Nord și în special problema Libiei, fostă colonie și principal furnizor de energie al Italiei. Totul a început în 2011, când întervenția franceză împotriva lui Ghadaffi a pus Italia în fața unui fait accompli, și a sporit sentimentul că Italia este dată afară dintr-o fostă zonă de influență. Dar poate mai important, intervenția franceză din Libia a fost considerată de oamenii politici italieni, dar și presă, drept responsabilă pentru criza migranților din Marea Mediterană, o problemă cu profunde consecințe electorale în politica și societatea italiană, ale căror efecte se fac simțite și astăzi.
Italia a fost una din primele țări care a simțit presiunea migraționistă și percepția că fost lăsată să se descurce singură a făcut ca tema migrației să fie una din principalele teme electorale a tuturor alegerilor de până acum. Așadar încă de dinaintea venirii la putere a coaliței dintre M5S și Lega Nord, mediile politico-economice au întreținut o atmosferă anti-franceză, pe care liderii politici de acum nu fac decât să o transmită claselor populare.
Al treilea palier este și cel care ne relevă următorul nivel al conflictului franco-italian. În perspectiva alegerilor europene din mai 2019, două mari tabere antagoniste se prefigurează, care asemenea unei profeții care se auto-împlinește au fost definite chiar de Macron, și anume tabăra „progresiștilor” versus „naționaliștilor”, Or, domnul Salvini, la fel ca domnul Orban din Ungaria, aparține taberei naționaliștilor și a conservatorilor, pentru care președintele Macron reprezintă inamicul perfect prin valorile sale progresiste și cele ale democrației liberale promovate de el.
În acest context, Europa Centrală va juca un rol important fiind o miză pentru cele două țări. Trebuie spus că așa cum există o rivalitate franco-italiană pentru o influență in Africa de Nord, tot așa există și o rivalitate pentru o influență, cel puțin economică, dacă nu și diplomatică, pentru Europa Centrală. De altfel, încă din perioada interbelică, cele două state latine și-au disputat întâietatea în bazinul dunărean, Franța mizând pe Mica Antantă, în timp ce Italia fascistă s-a apropiat de Ungaria și Austria.
Ideile domnului Salvini, în special cele legate de migrație, sunt mai apropiate de cele exprimate de liderii Grupului de la Visegrad, cu precădere cei polonezi și unguri, și pe cale de consecință s-ar putea preconiza crearea unei mișcări europene național-populiste căreia sentimentele anti-franceze și în particular anti-Macron să-i servească drept liant. Atât una cât și cealaltă dintre tabere găsește în „inamicii” săi, întruchipare perfectă a ceea ce combate. Desigur, nimeni nu poate prevedea ce vor aduce lunile următoare, dar este cert că de victoria uneia sau alteia dintre aceste tabere depinde viitorul Uniunii Europene, iar actuală criză diplomatică dintre Franța și Italia nu face decât să contribuie la conturarea plăcilor tectonice pentru cutremurele ce vor urma.
Machiavelli, care de altfel nu-i iubea deloc pe francezii pe care-i considera responsabili de nefericirile statelor italiene din timpul său, scria în carte sa despre ei, De natura Gallorum, că aceștia țin la mare preț onoarea, care poate să fie de mai mare folos în politică decât viclenia. Este o observație care și-a păstrat valabilitate și de care toți politicienii ar trebuie să țină cont, indiferent de epocă sau apartenență națională.
Marius Mitrache deține un doctorat în relații internaționale și studii europene obținut în urma unei cotutele între Universitățile Babeș-Bolyai și Université Paris-Est. Cercetările sale vizează cu precădere domenii precum diplomația și viața politică franceză, parteneriatul franco-german și istoria Europei Centrale.
