Un grup de parlamentari rebeli încearcă să întoarcă Brexit-ul din drum într-unul din momentele cele mai complicate ale politicii britanice din ultimii ani.
Prim-ministra Teresa May a pierdut recent în Camera Comunelor un număr mare de voturi în problema Brexitului: cea mai mare înfrângere suferită de un șef de guvern în ultimii o sută de ani. Dar May este tot prim-ministră, iar politica ei rămâne neschimbată..
Dar ce-ar trebui să se întâmple pentru ca ceva să se schimbe?
De curând, unsprezece membri ai Parlamentului au părăsit Partidele lor și au format, nu un nou partid, ci o nouă grupare independentă, cu idei și preocupări comune. Ei s-ar putea transforma, „într-un anumit moment, la o dată nespecificată din viitor”, într-o formațiune politică.
Două dintre preocupările grupului de „disidenți” sunt atitudinea Partidului Laburist față de Venezuela și existența a ceva numit „antisemitism instituționalizat” în interiorul partidului. Cei mai mulți britanici nici nu știu bine unde e Venezuela, darămite să fie îngrijorați de atitudinea Partidului Laburist față de ea. Cât despre „antisemitismul instituționalizat”, este genul de antisemitism ce strălucește prin absență. Una dintre principalele dovezi pentru această acuzație a fost că atunci când Partidul Laburist a adoptat definiția antisemitismului enunțată de Comitetul Internațional de Reamintire a Holocaustului (IHRA), au fost incluse doar șapte din cele unsprezece exemple ilustrative ale definiției IHRA. Laburiștii au convenit ulterior să includă și celelalte patru exemple în definiția care conține dovezi suplimentare despre „antisemitismul lor instituționalizat”. Cât de britanic! Și cât de aiuritor!
Dar ceea ce îi unește cu adevărat pe acești rebeli ai politicii nu este Venezuela sau „antisemitismul instituționalizat”, ci problema Brexitului. Nu le place, și vor să-l oprească. Așadar, adevărata întrebare este dacă cei care au părăsit Partidul Laburist pot împiedica cu adevărat Brexitul. Răspunsul este clar: nu au nici o speranță să il oprească.
Remainerii britanici care încearcă să anuleze Brexitul și-au pus speranțele într-un al doilea referendum, o repetare a referendumului din 2016 care - speră ei - va inversa rezultatul primului. Problema este că aproape toți anti-Brexiterii sunt în afara Camerei Comunelor, iar puterea, puterea politică reală, se află în interiorul Camerei Comunelor. Parlamentul britanic are 650 de membri. Este inutil ca doar unii dintre ei să încerce să forțeze reluarea referendumului. Cu excepția cazului în care cel puțin 326 de deputați decid în favoarea acestei inițiative legislative, nu există motiv pentru un al doilea referendum privind calitatea de membru UE. Si nu există nicio șansă de a găsi 326 deputați dispuși să o facă. Faptul că unsprezece dizidenții au părăsit Partidul lor dovedește clar adevărul. Dacă ar fi avut vreo speranță să găsească destui deputați care să le susțină ideile, ar fi rămas în Partidul Laburist sua Conservator. Plecarea lor ne arată că un număr insuficient de membri ai Parlamentului sunt de fapt permeabili la acest tip de discurs.
Și implicit, nu se întrevede nicio șansă pentru un al doilea referendum.
Există mult zgomot și multă furie în politica britanică, dar de obicei ele înseamnă foarte puțin. Au avut loc un număr infinit de mitinguri și proteste care solicitau un al doilea referendum, inclusiv un miting al proprietarilor de câini, numit „Câinii anti-Brexit”, unde nu doar iubitorii câinilor au semnat o petiție, ci chiar și cățelușii. Încă odată, spiritul englez nu se dezminte.
Fostul prim-ministru Tony Blair a cerut insistent un al doilea referendum. George Soros a donat o jumătate de milion de lire sterline pentru a lupta împotriva planului Brexit. Asta înseamnă mult zgomot, și la fel de multă furie. Dar realitatea este că doar membrii Camerei Comunelor pot adopta legislația necesară pentru organizarea unui al doilea referendum cu privire la statutul de membru UE; și ei nu au nici cea mai mică intenție de a o face.
În 2015, Camera Comunelor a votat cu o majoritate zdrobitoare organizarea referendumului (544 de voturi pentru referendum și doar 53 împotrivă - majoritatea celor 53 fiind naționaliști scoțieni). Primul ministru de la vremea respectivă, David Cameron, a făcut apoi o promisiune absolută și non-negociabilă atât Camerei Comunelor, cât și populației din Marea Britanie - că oricare ar fi rezultatul, el va fi pus în aplicare. Ar fi catastrofal ca una dintre părți să revină asupra unei înțelegeri pe care toți au fost de acord să o onoreze. Dacă ea nu ar fi existat, nu ar fi avut nici un rost să se organizeze un referendum. Nu ar fi fost acceptabil nici ca membrii Parlamentului să declare că vor refuza să implementeze rezultatul, chiar dacă acesta nu le place.
Pentru ca democrația să funcționeze, trebuie să existe un grad de încredere - alegătorii trebuie să creadă că aleșii vor face ceea ce au promis să facă. Încrederea în politicieni este deja la un nivel destul de scăzut, și o astfel de duplicitate evidentă ar afecta iremediabil întregul proces democratic. De ce ar mai vota cineva, dacă ar fi de la sine înțeles că politicienii pur și simplu mint, și că nu le pasă dacă pun sau nu în aplicare politicile pe care le-au promis electoratului?
Toate cererile pentru un al doilea referendum au ignorat acest fapt simplu. Orbiți de dorința de a anula un rezultat care nu le este pe plac, oamenii au uitat că politicienii trebuie să-și păstreze un anumit grad de credibilitate pentru ca democrația să funcționeze, și că un al doilea referendum ar distruge orice încredere în sistemul parlamentar britanic. În ciuda a ceea ce doresc rebelii care „nu au format chiar un partid”, iubitorii de câini și Tony Blair, nu va exista un al doilea referendum privind despărțirea de UE.
Adevărul este că dezertarea unor parlamentari din rândurile Partidului Laburist sau Partidului Comservator pur și simplu nu va avea niciun efect asupra procesului Brexit.
