Două seturi de alegeri în ultimele zile, în două dintre cele mai pro-europene țări vechi ale UE, Germania și Irlanda, au zguduit venerabilul centru politic al Europei:
-- în Irlanda, naționaliștii de stânga din Sinn Féin, rezultați din vechea IRA, Armata Republicană Irlandeză, au câștigat un sfert din voturi;
-- în Germania, în landul Turingia, extrema dreaptă din Alternative für Deutschland (AfD) a cooperat cu liberalii și cu branșa locală a partidului creștin-democrat al Angelei Merkel (CDU) pentru a intra la putere (eșuând deocamdată).
Sfârșitul domniei lui Merkel -- mai complicat decât se credea
În Germania continuă așadar criza declanșată, în urma alegerilor locale din landul Turingia, fost comunist, prin eșuata alianță a CDU și a branșei locale a liberalilor acestui land cu extrema dreaptă din Alternative für Deutschland (AfD).
Partidul creștin-democrat al Angelei Merkel (CDU) s-a arătat incapabil să rezolve rapid situația, iar criza s-a dovedit atât de complexă, încât succesoarea lui Merkel în fruntea partidului CDU, Annegret Kramp-Karrenbauer (colocvial cunoscută drept AKK), a demisionat ieri, luni, incapabilă să pună ordine între diferitele facțiuni interne.
Un partid care nu mai inspiră pe nimeni este cum rezumă, la München, cotidianul Süddeutsche Zeitung situația în care se găsește acum CDU.
După demisia politicienilor din landul Turingia care încercaseră o alianță cu extremiștii din AfD, se caută acum modalitatea juridică a menținerii în fruntea landului a premierului local din Turingia, Bodo Ramelow.
Foarte conservatorul Frankfurter Allgemeine Zeitung (FAZ) oferă portretul unui posibil succesor al lui AKK: Friedrich Merz, șeful grupului conservator CDU/CSU în Bundestag, parlamentul Germaniei. Friedrich Merz a făcut însă cunoscut că el nu dorește să ajungă în fruntea CDU, iar cotidianul stângii berlineze, Tageszeitung (TAZ), analizează motivele refuzului.
La Libre Belgique publică un interviu cu Guntram Wolff, directorul institutului Bruegel din Bruxelles, care estimează că demisia șefei CDU, sus-numita AKK, favorita și protejata lui Merkel, este o grea lovitură pentru partidul creștin-democrat și că asta va forța Germania, țară aflată în miezul proiectului european, să se concentreze pe problemele sale interne, împingând astfel Europa pe un plan secund.
Tot la Bruxelles, Politico scrie că decizia lui AKK de a demisiona a declanșat unde de șoc întreaga Europă, deoarece Germania va prelua președinția rotativă a UE în a doua jumătate a anului, după Croația.
Sfârșitul domniei lui Merkel se anunță astfel mai complicat decât se credea, conchide în Franța Libération.
Pe o altă notă, presa în Germania mai discută și oportunitatea gestului președintelui Frank-Walter Steinmeier, care a trimis o “telegramă de felicitări” (Glückwünsche) liderilor Iranului cu ocazia sărbătoririi Zilei Revoluției Islamice.
Criza din Irlanda și Brexitul
În Irlanda, într-un alt tip de criză politică în care partidele tradiționale se regăsesc zguduite, partidul naționalist de stânga Sinn Féin a declarat victorie după alegerile de sâmbătă, iar șefa acestei aripi politice a dizolvatei Armate Republicane Irlandeze (IRA), Mary Lou McDonald, le cere acum formațiunilor istorice conservatoare rivale (Fine Gael și Fianna Fáil) să participe la formarea unei coaliții. Așteptând rezultatele finale ale numărării voturilor (numărarea s-a făcut manual), McDonald a spus: “Sinn Féin a câștigat alegerile. Noi avem acum votul populației.”
Voturile numărate au sosit în cursul nopții de ieri. Le citim în Irish Examiner: Sinn Féin, care a obținut un sfert din totalul voturilor, primește 37 de scaune din 160, depășit doar de Fianna Fáil, cu 38 de mandate. Fine Gael (FG), al actualului premier (Taoiseach) Leo Vardkar, are 35.
Este o mare înfrângere pentru Varadkar, care devenise un simbol al liberalismului centrist al Irlandei, după ce el obținuse depenalizarea avortului, în această țară care se identifică cu catolicismul, împinsese spre legalizarea căsătoriilor gay (el însuși e gay declarat, cum e și premierul Luxemburgului, Xavier Bettel) și pe deasupra este fiul unui imigrant din India (de unde și numele: Varadkar).
La Londra, The Guardian estimează că o coaliție irlandeză care ar include Sinn Féin ar fi ceva insuportabil pentru „unioniștii” protestanți din Irlanda de Nord, cei care doresc ca acea parte a insulei să rămână în Marea Britanie, se opun unei posibile reunificări a Irlandei și îi reproșează lui Boris Johnson că a făcut prea multe concesii Europei.
Tot la Londra, The Times scrie iarăși despre planurile lui Boris Johnson de a căuta să lanseze construirea unui pod peste mare din Scoția până în Irlanda de Nord, deși, tot în The Times, la rubrica Scrisori de la cititori, un inginer demolase deja planul lui Johnson, explicând pentru ce este fantasmagoric și cum el dovedește de fapt că Boris Johnson nu este în măsură să conducă țara.
Pekin sau Beijing?
Pekinul a intrat într-un regim de supraveghere special, numărul persoanelor aflate acum în carantină în China depăşind 500 de milioane. Pentru Financial Times, ceea ce se întâmplă acum este „un Cernobîl al Chinei”.
În Italia, Corriere della Sera analizează riscurile pe care le pune epidemia pentru economia mondială, dar în special pentru producția de iPhone 12, Playstation 5 și Xbox X, acestea fiind fabricate în special în China.
Trebuie să ne așteptăm, însă, și la un alt tip de evoluții, sociale și juridice, ale epidemiei. Astfel, la Moscova, Kommersant relatează cazul unui cetățean din Tadjikistan, arestat în metroul capitalei Rusiei, unde acesta s-a trântit pe jos într-un vagon de metrou și a început, în glumă, să strige că are o “criză de coronavirus”. Omul a fost arestat pentru că a stârnit panică și, sub acuzația de «huliganism» («xулиганство»), riscă acum până la cinci ani de închisoare, dar e limpede că asemenea cazuri de farsori (sau instabili mintal) care stârnesc panică se pot înmulți, și nu doar în China sau Rusia.
De aceea, la Bruxelles, Le Soir consideră că e posibil ca noi să nu vedem acum decât partea de la suprafața a aisbergului.
“In Xanadu did Kubla Khan”…
O anecdotă, relatată de mai toată presa, precum în Italia cotidianul de dreapta Il Giornale, și care dovedește că stadiul răspândirii epidemiei a devenit extrem de grav este aceea că președintele chinez (pe viață) Xi Jinping a apărut, la prima sa ieșire în public, la Pekin, cu o mască pe față.
Il Giornale scrie asta (sub o sinistră fotografie) folosind vechiul nume de Pekin (Pechino) al capitalei Chinei, deoarece presa din Italia, ca și cea din Spania, de altfel (Pekín), nu s-a ostenit niciodată niciodată să accepte presiunile guvernului chinez de a trece la grafia mai fonetică Beijing.
La fel și în Portugalia (Pequim), Germania, Suedia și Olanda (Peking), Rusia (Пекин) sau Grecia (Πεκίνο). De fapt, în toată Europa numai românii au urmat exemplul anglo-saxon și au acceptat să treacă la grafia cerută de China (Beijing în transcriere pinyin), neluând în seamă faptul că englezii au făcut asta din rațiuni de prudență politică, deoarece până în 1997 Marea Britanie încă mai poseda colonia Hong Kong și nu trebuia să supere Pekinul.
Europenii (cu excepția românilor) n-au acceptat așadar presiunile Chinei și au continuat să scrie Pekin sub toate formele sale istorice. Cum ar fi putut, de altfel, presa din Franța și Italia să schimbe numele orașului, când Beijing distruge orice urmă de poezie și istorie? Călătorii și aventurierii europeni au vizitat întotdeauna Pekin, care de altfel nici nu exista în vremea lui Marco Polo. Acolo, în textul scris în franco-venețiană al călătoriilor lui aflăm doar că a vizitat capitala Chandu (faimoasa Xanadu).
În Franța, de asemenea, capitala Chinei este doar: Pékin, precum întotdeauna în istorie și literatură. Ar fi fost și dificil să fie altfel. La urma urmei, Boris Vian a scris romanul "L'automne à Pékin", iar nu: "L'automne à Beijing".
Facebook Forum