O curățenie generală făcută în urmă cu câțiva ani în apartamentul din Piața Amzei, București, în care a trăit Nichita Stănescu, avea să ducă la o plăcută surpriză. Din mobilierul pregătit să ia calea Muzeul Literaturii Române, un dosar avea să iasă în evidență: conținea mai multe manuscrise grupate sub titlul „De dor de sufletul lui Andersen”.
I-au atras imediat atenția Dorei Stănescu, cea de-a treia soție a poetului, care a vorbit apoi cu George Straton, editor și președinte al Editurii Rentrop & Straton. Au decis să le publice.
„Au durat vreo trei-patru ani de când le-a descoperit și până au căpătat forma finală pentru că Dora a fost foarte atentă și foarte exigentă din punctul de vedere al acurateței scrierilor respective. Printre foi erau și lucrări care nu îi aparțineau (lui Nichita Stănescu, n.r.)”, a declarat editorul George Straton pentru Europa Liberă.
Conform acestuia, mai mult de jumătate dintre poeziile și povestirile din noul volum de 112 pagini sunt texte inedite, restul fiind deja publicate pe filele unor calendare de perete, în diferite Almanahuri ale copiilor din perioada comunistă sau în volumul „Carte de citire, carte de iubire”, scris de Nichita Stănescu în colaborare cu Gheorghe Tomozei.
Cartea a apărut la Editura Rentrop & Straton și poate fi comandată pe pagina de internet a editurii. În câteva zile ar putea ajunge și în librării.
- Mă, i-a spus un iepure, precis că tu ești Dumnezeu dacă te-ai născut fără să te nască cineva.
- Ce zici tu acolo, zise băiatul, și acolo se făcu.
- Lasă-mă-n pace, zise băiatul, și pace se făcu.
Ce mă superi tu pe mine, și supărare se făcu.
Ce, vrei să încalec pe un cal și să plec?
Și cal se făcu, și încălecare, și plecare”
- fragment dintr-o proză inedită a lui Nichita Stănescu, inclusă în volumul „De dor de sufletul lui Andersen”.
„Un star al improvizației”
În primăvara lui 1977, tânărul poet Florin Iaru urca, alături de Traian Coșovei, treptele spre apartamentul lui Nichita Stănescu. Aveau să fie urmați în doar câteva luni de alți autori ai generației lor, precum Nino Stratan, Mircea Cărtărescu sau Matei Vișniec.
„Aproape zilnic mergeam la el. Lui Nichita îi era foarte plăcut să primească oameni tineri, care-l și idolatrizau”, își amintește Florin Iaru.
„Ne strângeam pe câte scaune sau taburete erau prin casă, unii și pe jos. Tinerii erau cu poeziile în buzunar, Nichita vorbea ore în șir și, din când în când, îl apuca dictatul. Era extrem de amical, dar făcea o selecție între prietenii noi, care îl admirau, și cei care aveau un interes la el”, spune Florin Iaru pentru Europa Liberă.
Faptul că apar acum câteva zeci de lucrări inedite semnate de Nichita Stănescu nu îl miră. Mai mult, se așteaptă și la altele, în anii care vor urma.
„De vreme ce nu le-a regretat și nu le-a căutat niciodată, sunt doar o parte a personalității lui. Atunci când l-am cunoscut, nu mai corecta textele decât gramatical, nu mai lucra o a doua versiune. După ce a avut un succes fenomenal, devenise un fel de star al improvizației. Cred că mai sunt mii de improvizații nedescoperite încă”, susține Iaru.
„Trebuie să fie ceva aparte”
Unul dintre cei mai buni cunoscători ai operei lui Nichita Stănescu este scriitorul și criticul literar Bogdan Crețu.
Profesor doctor la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, fost director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române, el este autorul biografiei romanțate „Nichita. Poetul ca și soldatul”.
„A produs mult dar a reținut el însuși puțin. În momentul în care strângea versurile într-un volum, era foarte atent. Nu cred că reținea 10% din tot ce scria pentru volumele lui de poezii. Sunt multe inedite, dar acestea, venind din partea Dorei, trebuie să fie ceva aparte”, spune pentru Europa Liberă criticul literar Bogdan Crețu.
„Ca valoare literară, de oriunde poate sări o sclipire, că e Nichita”, adaugă el.
Exercițiu de admirație
„Îmi aduc aminte admirația cu care am receptat în anii 90 „Cărțile sibiline”, primul volum de după Revoluție care îi aduna lucrările inedite. Erau texte amestecate valoric dar erau și texte extraordinare”, explică scriitorul Radu Vancu pentru Europa Liberă un prim contact cu o carte similară.
Poet și prozator, profesor la Facultatea de Litere a Universității „Lucian Blaga“ din Sibiu, Vancu a fost până în decembrie 2023 președintele PEN România, filiala autohtonă a PEN International, cea mai veche și mai mare asociație a scriitorilor din lume.
Susține că, în cazul unui autor de talia lui Nichita Stănescu, este obligatoriu să publici tot ce a scris.
„Abia aștept să văd această carte nouă a lui Nichita Stănescu pentru că este fabulos să vezi cum cineva a putut să fie atât de creativ, de inventiv, de liber în mijlocul unei epoci lipsite total de libertate, cum era epoca comunistă”, mai spune Vancu.
Scurtă grupare a operei lui Nichita Stănescu
Între 2002 – 2005, Academia Română scotea o ediție de „Opere” Nichita Stănescu, sub coordonarea criticului Mircea Coloșenco, cu o prefață de Eugen Simion.
Din cele 8.200 de pagini ale celor șase volume, 6.360 reprezentau texte ale autorului, diferența de peste 1.800 fiind ocupată de aparatul critic (prefață, cronologie, note, comentarii, variante, repere critice, iconografie, indici etc.).
„Două volume și jumătate sunt cu postume. Mult, aproape cât a publicat în timpul vieții”, spune scriitorul și criticul literar Bogdan Crețu.
„Operele” includeau cele peste douăzeci de volume/ediții de sine stătătoare (versuri și proză între 1960-1982) alcătuite de Nichita Stănescu.
Lor le-au fost adăugate aproape șapte sute de poezii din publicațiile timpului plus circa două sute de inedite.
Scurt portret Nichita Stănescu
Poet, prozator, eseist și traducător român, Nichita Stănescu (1933 - 1983, București) a fost unul dintre cei mai importanți autori români ai secolului trecut.
În timpul vieții a publicat 22 de cărți, majoritatea de poezie.
Ales membru post-mortem al Academiei Române, a fost laureat al Premiului Herder.
„Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanșa asupra poeților ei”, spunea Ștefan Augustin Doinaș în 1995.
„Prin poezia stănesciană s-a petrecut în poezia românească, după întemeierea ei de către Eminescu, a doua mare mutaţie a structurilor limbajului şi viziunii poetice, prima fiind cea modernistă a interbelicilor. Cu fiecare volum al lui Nichita Stănescu s-a produs în literatura noastră o perpetuă revoluţie a limbajului poetic”, scria criticul literar Alexandru Condeescu în 1999.
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
