„Cel mai rău a fost într-un centru din ăsta mamut, cu sute de copii, cu zeci de colegi într-o cameră”, spune Cosmin Niță, 25 de ani, acum coordonator la o filială din Bacău a Consiliului Tinerilor Instituționalizați. A reușit să termine o facultate, lucru rar pentru un copil instituționalizat. „Așa era procedura lor, te mutau de colo colo, mai întâi am fost într-un leagăn de copii, apoi într-un centru din ăsta mare, apoi într-un centru de tip familial, cu căsuțe, și tot așa. M-au tot plimbat. Peste 70% din tinerii care au trecut prin sistem nu ajung bine, să știți.”
Cifrele oficiale nu pomenesc însă nimic despre soarta tinerilor care au trecut prin sistemul instituțional din România, mai ales prin marile orfelinate. Dar că acolo e „rău” chiar și în prezent, e limpede, din moment ce autoritățile s-au angajat ca până în 2020 să închidă toate centrele de plasament „clasice”.
Un proiect generos și care sună foarte bine pe hârtie, mai ales că e cu fonduri europene. Prevăzut în Strategia pentru protecția și promovarea drepturilor copilului 2014-2020, proiectul ”dezinstituționalizării” își propune închiderea tututor orfelinatelor până anul viitor, ceea ce presupune însă găsirea unor soluții alternative pentru cei aproape 7000 de copii care vor fi „relocați”. Mai exact, integrarea în familia extinsă, plasarea la asistenți maternali, la o familie de plasament sau în case și apartamente de tip familial.
„Problema e că 63% din acești copii sunt cu nevoi speciale medii și severe, prin urmare cu foarte slabe șanse să se găsească alternative precum adopție, reintegrare, plasament simplu, maximum va fi asistență maternală specializată”, spune pentru Europa liberă Ștefan Dărăbuș, director regional, Europa Centrală și de Sud la fundația Hope and Homes for Children.
În Planul de prioritizare a închiderii centrelor de plasament clasice, studiu făcut de Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție ( ANPCA) cu bani de la Banca Mondială, se spune că la 31 octombrie 2016 „existau 167 de centre de plasament clasice în care erau găzduiți un număr total de 6.513 copii. Dintre aceștia, 86% locuiau în centrul asociat cu măsurile de protecție specială dispuse pentru ei”.
Ritm de melc: doar 5 centre închise de la A la Z
Suntem în 2019, proiectele se derulează, banii, nu puțini, se cheltuie, dar lucrurile se mișcă greu, românește. Până acum s-au închis doar 5 centre de plasament, 74 sunt în curs de închidere sau de reorganizare, iar alte 21 sunt în diverse stadii premergătoare. Datele nu apar pe site-ul ANPCA, unde transparența intră în colaps când vine vorba de raportarea situației la zi, ci au fost obținute de deputata Oana Bîzgan, care a scris tuturor Direcțiilor Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) pentru a afla cum stau cu închiderea.
Răspunsurile, incomplete, se referă doar la 100 de centre de plasament dintr-o listă, parțială și ea ( aici), cu 121 de centre eligibile pentru închidere. În aceste centre sunt 3.553 de copii ( 1.531 fete și 2.018 băieți), din care 1.664 cu diverse dizabilități. Potrivit informațiilor ANPCA și celor obținute de Oana Bîzgan, cei mai mulți copii se află județele Iași ( 326), Prahova (303), Neamț (276) și Brașov ( 264).
De la începutul acestui an, au fost reintegrați în familia extinsă sau au fost transferați din marile centrele de plasament către asistenți maternali, familii de plasament sau case de tip familial doar 247 de copii, din care 55 cu dizabilități.
Cincinalul într-un an
Ce nu s-a făcut din 2016 și până acum, ar trebui făcut, ca povești, într-un singur an. Ceea ce este imposibil, ne spune Ștefan Dărăbuș, directorul de la Hope and Homes for Chidren.
„Este o cursă contra cronometru pentru închiderea centrelor vechi, deci neproductiv, e și împotriva interesului copilului. Nu avem cum să închidem 164 de centre de plasament, cu 6974 de copii, până în 2020. Noi am făcut o estimare, un studiu de impact, inclusiv finanaciar și am deovedit pe cifre că nu se pot închide centrele de plasament mai devreme de 2026- 2027.Uniunea Europeană, prin fonduri structurale, poate să finanțeze închiderea a 50 de centre de plasament, deci rămân 114. Un proces de închidere al unui centru de plasament de la A la Z nu are cum să dureze mai puțin de 24 de luni, pentru că asta presupune o structură de asistență maternală, case de tip familial și apartamente de tip familial, centre maternale și centre de primiri urgențe, presupune formare de personal. Durează, iar totul trebuie să fie centrat pe interesul superior al copilului”.
Ștefan Dărăbuș știe despre ce vorbește, pentru că Hope and Homes for Children nu doar că a elaborat un amplu studiu despre finalizarea procesului de dezinstituționalizare, dar, împreună cu un alt ONG, Solidarité Enfants Roumains Abandonnés (SERA), au închis efectiv de-a lungul anilor centre de plasament.
Liviu Mihăileanu de la Alianța România Fără Orfani, spune că hei-rup-ismul ar putea fi în detrimentul copiilor. ”Centre mai mici, rămân în continuare lipsite de serviciile esențiale. Soluția este deschiderea legislației spre plasament familial, nu spre servicii rezidențiale, pentru că acolo copilul tot instituționalizat rămâne.”
Doar că sistemul nu încurajează formula plasamentului familial, care, spre deosebire de asistenții maternali, nu au contract cu DGAPS-urile, nu trăiesc din asta, au alte joburi, primesc doar 600 de lei pe lună.
„Dacă o familie se duce să ia un copil în plasament i se pun tot felul de bețe-n roate. Motivul pentru care nu se merge pe solutia asta este un blocaj de filozofie a sistemului, care a fost gândit pe adopție închisă și pe asistenți maternali. În România plasamentul familial este considerat o zonă gri, un fel de adopție masacată”, spune pentru Europa Liberă Liviu Mihăileanu. ”Este posibil ca centrele să se desființeze într-un mod abstract, dar copiii tot instituționalizați vor rămâne. Vor fi multe probleme”, insistă acesta.
Unde vor fi ”relocați” copiii?
Teoretic, minorii din aceste mari centre de plasament ar trebui relocați în sistemul alternativ format din asistenți maternali, case de tip familial și familii de plasament. Dar a spune că lucrurile sunt întârziate e deja un eufemism. De exemplu, așa cum arată Raportul Autorității Naționale pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție pe anul 2019 privind „progresul în calitatea îngrijirii alternative a copilului”, în acest an ar trebui recrutați și pregătiți 4.000 de noi asistenți maternali, dar până în luna mai numărul acestora se ridica doar la 332 de asistenți maternali, adică 38,03%. Ritmul de recrutare este între 50 și 85 de asistenți maternali pe lună, ceea ce înseamnă că întregul proces se va termina cândva peste vreo 3 ani, și nu în 2020.
În privința construirii caselor de tip rezidențial nu există nicio informație oficială, dar Ștefan Dărăbuș ne spune că până acum au fost depuse 8 proiecte pe fonduri europene, iar după estimările lui până în 2020 vor putea fi închise maximum 50 de centre. Asta însă cu implicarea ONG-urilor și cu banii europeni.
Valoarea totală a proiectului este de 2.657.162.612,32 lei (din care 2.243.584.251,47 lei contribuția financiară din partea Uniunii Europene, 332.365.653,29 lei buget national și 81.212.707,56 lei contribuție proprie a beneficiarului/partenerilor)
Termopanizare vs. interesul copiilor
Pe de altă parte, Vlad Alexandrescu, autorul cărții „Copiii lui Irod. Raport moral asupra copiilor lăsați în grija statului”, spune că ancheta sa a fost făcută în centrele mici, rezidențiale, unde situația e departe de a fi roză. Închiderea centrelor mari e făcută pentru termopanizare și firmele de construcții nu pentru copii. Nu aceasta este calea, spune pentru Europa liberă Vlad Alexandrescu.
„E o falsă problemă, pentru că toate abuzurile pe care le-am întâlnit eu erau în centre de tip nou, nu în vechile centre. Închiderea vechilor centre nu rezolvă problemele, acestea rămân exact la fel. E o trapă sinistră. E o chestie făcută pentru termopanizare și firmele de construcții care puiesc în jurul Protecției copilului și care nu au nicio legătură cu copiii. Am văzut centre din acestea mai mici, cu termopane și faianță, unde copiii se simțeau mizerabil și erau tratați ca niște animale. Viața unui copil nu se schimbă cu termopane, ci cu servicii sociale readaptate, servicii medicale, de terapie, să nu-l îndopi cu pastile neuroleptice dacă nu e cuminte, să ai grijă să meargă la o școală de masă, și nu la o școală specială, să-i acorzi atenție și afecțiune, să-l scoți în oraș, să-i faci activități extrașcolare. Asta-i calea”.
Vlad Alexandrescu susține că în centrele de tip nou se preferă „șoferii și conțopiștii în loc de educatori, asistenți medicali și psihoterapeuți”. Iar una dintre problemele majore este lipsa de transparență, nimeni din afară nu poate vedea ce se întâmplă în aceste centre, mari sau mici. „Asta cu desființarea e ca cincinalul”, conchide Alexandrescu.
Psihiatrizarea din noul sistem de protecție
Problemele sistemului instituțional din România sunt, de fapt, mult mai grave, dar autoriățile le ignoră în bună măsură. Este ceea ce susțin peste 20 de ONG-uri care luptă pentru respectarea drepturilor copilului și oferă servicii sociale, care au redactat un Memorandum ce a fost înaintat guvernului. Abuzurile, nedescoperite sau nesancționate, la care sunt supuși copiii din centrele de tip rezidențial, ori aflați la asistenți maternali, zidurile birocratice de protecție menite a-i proteja pe făptuitorii acestora sau fenomenul psihiatrizării sunt doar câteva dintre problemele asupra cărora Memorandumul atrage atenția. „În aprilie 2019, aproape 5.700 dintre copiii aflați sub măsura protecției speciale, peste 10% din numărul total, erau supuși medicamentației neuroleptice.. Copii și tineri care nu suferă de nicio afecțiune psihiatrică primesc tratamente medicamentoase de care nu au nevoie, de cele mai multe ori în urma unei complicități între îngrijitori și medicul psihiatru care semnează fișa de tratament. Tratamentul este atât de puternic, încât le răpește copiilor șansa unui parcurs școlar și a unei dezvoltări normale.”
Autoritățile nu sunt însă străine de această teribilă realitate, nu este prima oară când diverse asociații trag semnale de alarmă. În martie anul acesta, spre exemplu, Centrul pentru Resurse Juridice a trimis o sesizare premierului Viorica Dăncilă și ministrului Sănătății, Sorina Pintea, asupra situației administrării de neuroleptice minorilor din sistemul de protecție specială.
Sesizarea ar fi trebuit să producă un cutremur: din cei 30.855 de copii aflați în sistemul de protecție- servicii de tip rezidențial pentru copiii cu dizabilități (4733), servicii de tip rezidențial obișnuite (8319) și asistenți maternali (17.803)- aproape 6000 de copii au primit neuroleptice, iar 400 au fost internaţi de mai mult de 3 ori la psihiatrie în acelaşi an, iar dintre aceştia, 150 au fost spitalizaţi pentru mai mult de o lună.
Răspunsul Centrului de Național de Sănătate Mintală și Luptă Antidrog a venit după mai mult de două luni și aduce a derobare de responsabilitate.
Așa cum se vede din aceste date, problemele din noile forme de protecție a copiilor sunt multe, dar cea mai gravă este psihiatrizarea. Prin închiderea grăbită a marilor centre de plasament doar pentru a respecta niște termene și a camufla lentoarea întregului proces debutat în 2016, riscul ca fenomenul să capete o amploare și mai mare este cât se poate de serios. Sau, cum ne spune Cosmin Niță: „Or să schimbe doar plăcuțele de pe centre, ca să spună că le-au închis”.
Facebook Forum