Dezrobirea romilor. Mărturii de azi ale unor artiști, cercetători sau activiști despre sclavia strămoșilor

România comemorează pe 20 februarie memoria romilor care au trăit în sclavie și dezrobirea romilor din Țările Române. Mai mulți artiști, cercetători și activiști romi au împărtășit Europei Libere cum văd ei, astăzi, semnificația Zilei Dezrobirii.

Primul document istoric care menționează romii ca proprietăți datează din octombrie 1385. Atunci, Dan I, domnitorul Țării Românești, dăruiește 40 de familii mănăstirii Tismana. În Moldova medievală, printr-un hrisov din 1428, Alexandru cel Bun dăruiește mănăstirii Bistrița 31 de familii de romi.

Romii dăruiți ca sclavi au sporit în timp averile mănăstirilor. Dacă în 1388, Mircea cel Bătrân a dăruit 300 de familii de romi mănăstirii Cozia, 400 de ani mai târziu aceeași mănăstire stăpânea 2.000 de familii.

De la donațiile prin care domnitorii considerau că își cumpără viața veșnică dăruind brațe de lucru neplătite pentru construcția și întreținerea mănăstirilor, istoria a continuat cu romi dăruiți boierilor și a curs apoi cu violență, vânzări și prețuri, schimburi între stăpâni.

După aproape o jumătate de mileniu de sclavie în stăpânirea mănăstirilor, a boierilor și a domnitorilor și după mai bine de 20 ani de încercări de eliberare începute în perioada pașoptistă, în 1856, oficial toți romii din Țările Române au devenit liberi.

Dezrobirea a fost sărbătorită de intelectualii vremii care militaseră în ultimii ani pentru abolire prin presă, spectacole de teatru, povestiri și versuri.

Dar în fapt, măsurile reparatorii ale dezrobirii i-au vizat tot pe foștii stăpâni, nu pe romii proaspăt eliberați.

În Moldova s-au plătit opt galbeni pentru un „rom sedentar” și patru galbeni pentru un nomad; în Țara Românească zece galbeni de om, ceea ce în epocă echivala cu aproximativ trei-patru luni de lecții de pian cu un profesor de la Viena.

Cei 420 de proprietari care au eliberat 2.611 sclavi romi fără să pretindă despăgubiri din partea statului s-au bucurat de pomenire în biserică.

Drumul concret până la libertate și egalitate de șanse pentru romii din România a fost însă aspru, lipsit de fonduri și măsuri reparatorii și curmat apoi de Holocaust.

Acum 167 de ani nu au existat spații în care romii să vorbească despre dezrobire, iar istoria nu ne-a păstrat mărturiile lor.

Am invitat așadar astăzi mai mulți artiști, cercetători și activiste rome să ne împărtășească un gând despre semnificația Zilei Dezrobirii, din perspectiva lor.

Cătălina Olteanu, membră în Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării

„Fiecare zi de 20 februarie, de mai bine de 15 ani, îmi aduce aminte de anul în care eu am aflat pentru prima data ca am fost sclavi în țara noastră. Aveam 20 de ani și eram în primul an de facultate.

Prima atestare istorică a romilor în spațiul românesc este în anul 1385 ca sclavi, perioadă care a durat până în anul 1856. Aproape 500 de ani de sclavie în care oficial eram trecuți la bunuri în legi. Bunuri mișcătoare.

Norocul meu a fost secția limbii romani din cadrul Facultății de Limbi Străine, Universitatea din București. Recunosc, am fost o umbră a sistemului educațional până să aflu cine sunt eu ca identitate etnică. Prea romă pentru neromi și mai puțin romă pentru romi.

Nu m-am regăsit decât la 20 de ani când am aflat că putem fi romi invizibili. Femei rome care depășesc nivelul așteptărilor celorlalți.

Ce nu pot înțelege este de ce vorbim puțin sau deloc despre o minoritate națională și trecutul nostru comun. Ziua de 20 februarie îmi aduce aminte de momentul în care am început sa cred că drepturile omului sunt ale tuturor. Mi-ar plăcea sa trăiesc într-o societate mai bună. Cred ca toți ne dorim asta pentru noi înșine, provocarea este sa o facem bună pentru toți.”

Maria Dumitru, cercetătoare și doctorandă

„În fiecare an, în această zi, 20 februarie, ne amintim că romii au fost înrobiți aproape 500 de ani în Țările Române. Sclavia romilor (deși termenul cuprinzător ar fi forțarea romilor în sclavie) este un subiect istoric care a fost neglijat, negat și marginalizat în istoria și mediul academic românesc.

Avem această zi ca simbol pentru a ne aminti eforturile femeilor și bărbaților romi care au luptat împotriva sclaviei, dar și ale aliaților intelectuali care au făcut presiuni pentru a pune capăt acestei instituții dezumanizante și crude.

Consider această zi un pas înainte în reconcilierea trecutului cu prezentul. Dar pentru mai mult de o zi, avem nevoie urgentă de un angajament politic și educațional, care să vizeze cercetarea și comemorarea sclaviei romilor. Această istorie nu este încă cunoscută pe scară largă de societate, deși este atât de semnificativă în relațiile de astăzi.

Avem nevoie de reparații, avem nevoie de mai mult efort pentru a educa noile generații despre acest capitol. Trebuie să documentăm sclavia și efectele acesteia, inclusiv în rasismul de astăzi. Putem începe prin a adăuga acest capitol în fiecare carte de istorie.”

Ionela Pădure, profesoară de limba romani și fondatoarea Centrului Popular de Cercetare și Documentare

„Cunoașterea trecutului, asumarea lui și a-l face cunoscut generațiilor mai tinere sunt, după părerea mea, componente în construcția unui viitor comun. Când vorbim despre sclavie, vindecăm. Poate nu într-o primă fază. Poate într-o primă fază vom simți frustrare, neputință, ură... Dar și o rană fizică, în procesul de vindecare, doare, ustură.

Hai să vorbim despre trecut! Hai să trecem prin toate fazele vindecării ca să ne bucurăm, apoi, de relații sănătoase și cu noi înșine, și cu cei din jur.”

Florin Dragomir (Johny Romano), artist

„Știam despre istoria sclaviei dar nu mi-am propus să compun o piesă despre asta. Totul a început cu instrumentalul fenomenal de la Connect-R pentru piesa Polițai. Când l-am auzit, am fredonat imediat refrenul, apoi am început strofa în engleză despre lupta pentru egalitate.

Connect-R m-a întrebat dacă m-ar deranja să fie cu mesaj direct pentru istoria noastră și m-am bucurat. Asta gândisem din suflet, dar cumva inconștient. Mă bucur enorm «Polițai» a ajuns la milioane de oameni pentru că e o piesă atipică, hip-hop și cu un mesaj puternic. Când muzica e bună, atingi și cu un mesaj mai complicat.

Dacă pot să fac ceva prin vocea mea, să transmit un mesaj, mi-aș dori ca toți educatorii și profesorii să înțeleagă că nu au dreptul să facă diferențe. Rolul lor este să ghideze în viață, nu să renunțe la copii din prima zi, pe criterii etnice.

Eu refuz să simt orice emoție negativă. Le văd în jur, dar nu vreau să le las să ajungă la mine pentru că nu vreau să trăiesc în dușmănie. Rasismul nu este al meu, e al celor care caută un loc în care să își verse durerile, frustrările, răutatea. E greu să trăiești cu ele și trebuie să le verși undeva, așa că le îndrepți spre o minoritate, de exemplu.

Nu-mi place să împart lumea în victime și vinovați. Eu sunt OK cu mine. Dacă nu mă cunoști și nu ți-am făcut niciodată nimic rău, nu ai cum să ai real o problemă cu mine. Altceva te face să fii negativ.

M-am eliberat de această furie și asta mi-aș dori pentru toată lumea.

Viața trebuie să fie o aventură culturală. Ca să putem s-o trăim, trebuie să fim deschiși să aflăm cât mai multe. Etnia romă este o frumusețe, cu dansurile și cântările ei adevărate. Îți mărește sufletul să o cunoști. Când te ții încuiat, refuzi să privești frumusețea. Nu faci un rău culturilor respective, îți faci ție un rău pentru că te închizi față de lume. E păcat să trăiești așa. Ura de rasă ne ține pe toți în lanțuri, dar cele ale majoritarilor sunt invizibile- li s-a spus toată viața că sunt mai buni, mai deștepți. E și asta o formă de captivitate.”

Bogdan Burdușel, activist

„E important pentru istoria României ca această zi să fie cât mai cunoscută. Pentru a putea merge înainte, trebuie să ne cunoaștem trecutul. Odată cunoscut trecutul, el fiind unul extrem de dureros, trebuie să lucrăm împreună, romi și neromi, să reparăm greșelile făcute (aici mă refer clar la neromi).

Celebrarea acestei zile nu este decât un prim și mic pas spre normalitate, spre conversație, spre reconciliere. Iar România mai are mult de parcurs până la a primi iertarea comunității rome.”

Rowena Marin, autoare Who am I in the world:

„Îi spuneam străbunicii mele, într-o scrisoare pe care nu o va primi niciodată, că ne-a luat mai mult de 160 de ani ca să ieșim din umbra sclaviei. Suntem prima generație care privește viitorul prin prisma siguranței finaciare.

Ziua Dezrobirii este o zi în care încerc să îmi amintesc să mă iert și să iert; pe mine pentru privilegiul de a mă naște după emanciparea romilor în România și pe cei care au ascuns, voit, acest trecut, de publicul larg.

Am aflat abia la 33 de ani despre sclavie, iar de când am aflat, filtrul prin care văd viața s-a schimbat. Îmi doresc ca toți cei ce ne-am născut în țara noastră să cunoaștem adevărul, pentru că numai în adevăr putem crea pace.”

Roxana Oprea, expertă egalitate de șanse Asociația E-Romnja

„E dureros să vorbești despre sclavia romilor în contextul în care această pată rușinoasă din istoria României continuă să fie neasumată, invizibilizată sau bagatelizată.

E foarte greu să vorbești despre un trecut istoric pe care puțini oameni îl cunosc și-l înțeleg cu toate semnificațiile și implicațiile din prezent. Un prezent în care dacă ești femeie romă, trebuie să dezvolți tot felul de tehnici de supraviețuire pentru că lumea în care trăiești este profund rasistă și opresivă.

Dacă se întâmplă să te naști cu pielea închisă la culoare, să ai un accent dat de faptul că limba ta maternă este alta decât limba română, să mai porți și veșminte tradiționale ai toate șansele să fii o țintă zilnică pentru că nu te încadrezi în normă. Pentru că în mentalul colectiv nu ești altceva decât un stereotip.

Cel mai des ni se spune că facem copii mulți pe care nu știm să-i creștem. În perioada Sclaviei, femeile rome erau torturate și abuzate sexual, iar copiii lor vânduți. Câtă lume știe sau vorbește despre aceste orori? Cui îi pasă cu adevărat?

Pe noi, ca activiste rome, ne interesează ca aceste episoade să nu fie șterse din istorie, chiar dacă provoacă un puternic disconfort rasiștilor și ignoranților. Istoria așa s-a petrecut și așa trebuie spusă, fără cosmetizări, fără nuanțări. Au trecut 167 ani de la eliberarea romilor din sclavie, însă în comunitățile în care lucrăm, cei peste 500 de ani de sclavie au lăsat urme și răni adânci care se văd și se simt și acum.

Și nu știm cât mai trebuie să treacă ca rănile să se vindece, însă știm cu certitudine că scriem împreună cu surorile noastre din comunități o poveste care vorbește generațiilor viitoare despre adevăr, luptă, suroritate, împuternicire și curaj. Opre Romnja!”

Delia Grigore, etnolog, președinta Centrului Romilor „Amare Rromentza”

„După doi ani de muncă intensă, acest 20 februarie este un moment de bucurie pentru că inaugurăm Muzeul Virtual de Cultură al Romilor – un spațiu în care să locuim și pe care să-l dezvoltăm în timp. Muzeul vine ca o formă de reparație morală pe care tot comunitatea romă o întreprinde, iată cu fonduri norvegiene, deci nu ca un demers al statului român.

Suntem încă deficitari la capitolul măsurilor afirmative întreprinse de instituțiile statului român. Procesul de emancipare, de combatere a marginalizării culturale și a imaginii de sine deficitare, nu este unul pe care moral al trebui să-l conducem singuri.

Supraviețuitorii Holocaustului ne spun, de exemplu, că înainte de a fi deportați în Transnistria „munceau la boier”. Leagă cele două episoade tragice ale istoriei romilor– sclavia și Holocaustul– iar asta ne arată că, în fapt, situația romilor nu s-a schimbat timp de generații la rând.

Dezrobirea nu înseamnă că de-a doua zi romii au început o viață bună, demnă și liberă. Unii au fugit sau au fost dați afară și sunt descriși în epocă vagabondând pe străzi, ca niște fantome ale vechilor vremuri. Căutau o viață mai bună și nu aveau nimic de la care să pornească. Foștii robi ai câmpurilor, au rămas la vechii stăpâni, pentru hrană și adăpost, tot fără drepturi și la marginea societății.

S-au salvat cei cu meserii care erau necesare în viața pastorală a Țărilor Române de atunci. S-au dezvoltat prin abilitățile lor, au fost utili și au construit o elită, apoi au fost decimați de Holocaust.

Statul de astăzi este moștenitorului statului opresor, iar minoritatea romă a fost recunoscută oficial numai începând cu 1990. Până nu vom avea un Institut de Cercetări Rome. un monument oficial al sclaviei, prezență corectă în manuale–nu ca studii de caz opționale–conștiință publică a istoriei noastre, fonduri pentru cercetare și traducere a documentelor din slavonă, muzee fizice, nu putem vorbi despre asumare.

Avem nevoie de asumare, nu de vină, ca să putem sta la masa reconcilierii istorice.

Ciprian Necula, președinte Roma Education Fund:

„Cred că la 167 ani de la dezrobire a venit timpul să vorbim despre finalizarea procesului de emancipare al romilor și despre un nou contract social între statul român și cetățenii romi. Dacă clasa boierilor de atunci și-a recunoscut vina, cel puțin prin diverse voci sau gesturi de refuz al despăgubirilor oferite de stat în schimbul eliberărilor, statul de astăzi se mulțumește cu vopsitul gardului pe exterior.

Ca să ajungem la o societate echitabilă, trebuie să încheiem procesul de emancipare – dincolo de Ziua Dezrobirii, un moment istoric de fală pentru România de atunci. Romii nu au fost eliberați dintr-un sentiment de vină, milă sau morală a stăpânilor de atunci. Ci pentru că robia devenise o rușine în ochii Europei și ne împiedica idealurile de viitor stat modern.

De aceea reparațiile, adică despăgubirile, au fost pentru foștii stăpâni, nu pentru romii eliberați.

Mihail Kogălniceanu spune în discursul lui din aprilie 1891: «​Sunt sigur că părinții noștri, dacă s-ar scula din mormânt, văzând progresele ce au făcut sufletele ț-gănești emancipate de dânșii, nu s-ar căi de reforma umanitară proclamată de ei.»

Nu poți să te absolvi de responsabilitatea morală a cinci secole de sclavie. Vorbim despre eliberarea a sute de mii de oameni și despre păstrarea unor ierarhii sociale bazate pe acea istorie: perpetuarea statului de sub-oameni în ochii statului, moștenitor al celui care ne-a înrobit.

Avem nevoie de un nou contract social pentru că mulți romi încă se simt străini în România și trăiesc cu sentimentul de respingere al rolului lor public. Fără responsabilitate și incluziune socială, rămânem în aceleași practici ca după dezrobire.”

Gheorghe Anghel (Caliu), lăutar din Clejani

„Doresc să urez sănătate din partea mea tuturor romilor din România și de peste hotare. Să aveți cel mai mare succes, cum am avut și eu în toată lumea. Rămân oricând lângă dumneavoastră și nu am să uit niciodată de unde am plecat. Ne tragem din muzicanți care au cântat boierilor pentru un pic de hrană. Cântecele noastre țin istoria vie și noi nu uităm.

Romii noștri au suferit o viață întreagă și suferă și astăzi. Vreau să demonstrăm prin muzica noastră, prin tradițiile și respectul cu care le trăim, că suntem adevărați și onorabili și merităm să fim recunoscuți pentru cine suntem.

Noi plecăm primăvara aceasta cu taraful în Australia și Noua Zeelandă. Reprezentăm țara și tradițiile noastre în toată lumea și peste tot suntem primiți cu respect pentru că romii noștri merită recunoașterea talentului și contribuțiilor la folclorul românesc.

Luiza Medeleanu, expert activități educaționale cu tematică romă și caracter intercultural la Roma Education Fund

„Doar dacă valorizăm moștenirea culturală și istorică a fiecărei comunități, putem trăi într-o societate cu adevărat incluzivă.

Consider necesară introducerea unei discipline şcolare, parte a trunchiului comun, care să discute îndeaproape istoria romilor și implicit perioada sclavie, având în vedere că romii sunt o minoritate națională cu o istorie tragică, de persecuții, istorie mai puțin cunoscută în spațiul educațional cât și societatea românească.

Elevii romi au nevoie să-și cunoască eroii și să-și promoveze poveștile pentru a-și dezvolta o identitate echilibrată.”

Alina Șerban, actriță și regizoare

„Am pornit prin a spune într-un spectacol autobiografic că mi-e rușine cu mine, cu familia mea, că am această…ură de sine, ură față de ei, față de neajunsurile pe care le aveam, față de nedreptățile care mi se întâmplau, față de cadranul istoric în care m-a pus viața, în care m-am născut.

Apoi am vrut să mă duc mai în spate să văd de unde a pornit, de unde e firul ăsta al urii, care este punctul zero. Toate drumurile duceau la sclavie, punctul 0 al relației noastre romi-români.

De când știu, nu mă uit la niciun fel de mănăstire vreodată, fără să mă gândesc de cine e construită, cu brațele neplătite ale cui? Îmi doresc ca alți copii romi să știe că au contribuit la istoria acestei țări.

Că ei sunt de fapt supraviețuitorii, eu asta vreau să spun prin arta mea. Că e important să ne dăm seama că succesul în viață ține și de contextul în care te-ai născut, context dat de niște privilegii generaționale, pe care unii le au și unii nu le au.”

Magda Matache, directoarea programului de studii rome de la Harvard

„Am început să aflu despre sclavie când am mers la Asociația Studenților Romi ca voluntar, deci asta înseamnă ca aveam poate 18-19 ani. Pe certificatul de naștere al străbunicilor mei din 1906 scria că sunt „români emancipați”.

Limbajul emancipaților a continuat ca o ștampilă pusă asupra urmașilor sclavilor, inclusiv asupra străbunicilor mei, care au fost numiți și în actul de căsătorie tot „români emancipați”, clarificând pentru instituțiile din sat și pentru sat faptul că ei nu erau români, că nu erau oameni îndeajuns și trebuia să se știe că erau urmași ai sclavilor.

Ne trebuie curaj să descoperim și să acceptăm multele adevăruri istorice despre sclavie, iar pentru asta, noi toți, romi și români, va trebui să convingem statul să prioritizeze și să sprijine includerea sclaviei în manuale, proiecte de cercetare, cărți de istorie, romane, memoriale la nivel local și național, filme artistice și documentare, expoziții, lucrări artistice, inițiative pentru tineret, educație non-formală și anti-rasistă.

Va fi nevoie ca noi toți să cerem și să convingem instituțiile statului să denumească orașe, sate, școli, clădiri, universități, parcuri, piețe și străzi după romi și neromi care au luptat împotriva sclaviei și după victime ale sclaviei.

România va trebui să prioritizeze construirea unui muzeu național al sclaviei, includerea istoriei sclaviei în muzee locale și naționale de istorie, și digitizarea și publicarea tuturor arhivelor privind acest subiect. Și toate acestea pentru că nu putem uita, pentru că, moral, nu avem voie să uităm. Adevărul istoric strigă să fie auzit.”

Adrian Nicolae Furtună, sociolog, cercetător în cadrul Centrului Naţional de Cultură a Romilor

„Abolirea Sclaviei Romilor nu este parte doar a istoriei romilor, este o istorie comună.”