În decembrie 1989, România era o țară închisă în tăcere forțată. Timișoara a fost primul oraș care a îndrăznit să vorbească.

Să se revolte.

***

Pe 15 decembrie, în jurul clădirii bisericii reformate, unde era și locuința pastorului László Tőkés, s-au adunat primii protestatari. Erau enoriașii care se opuneau mutării sale forțate la țară.

În ziua următoare, pe 16 decembrie, acestora li s-au alăturat alți manifestanți, enoriași de la biserica baptistă din apropiere, credincioși ortodocși, trecători. La lăsarea întunericului, au aprins lumânări și au început să șoptească colinde.

Undeva spre orele serii, erau suficient de mulți ca să oprească un tramvai care venea dinspre Piața Maria, aflată la doi pași. Se păzeau îndărătul lui de figurile suspecte și diferite care apăruseră de-a lungul bulevardului și pe trotuare.

Scriitorul Daniel Vigni a povestit în 2019 că tonul revendicărilor politice l-a dat o femeie. Protestul fusese mai degrabă tăcut până când ea a strigat, aplecată peste pervazul unei ferestre: „Jos Ceaușescu!”.

A fost ca strigătul „Fiat lux” de la facerea lumii, a remarcat scriitorul, amintindu-și cât de puțini, de pașnici, dar și de hotărâți fuseseră ei, cei adunați pe trotuarul de pe strada Timotei Cipariu, colț cu Piața Maria.

Strigătele „Libertate!”, „Libertate!”, „Jos Ceaușescu!” au atras și mai mulți protestatari, dar și forțe de ordine. Scutierii au folosit tunuri cu apă, zeci de oameni au fost arestați.

A doua zi, duminică, 17 decembrie, protestul a reizbucnit în forță, încă de la orele dimineții, în fața Comitetului Județean al Partidului Comunist Român (era singurul partid care putea funcționa legal în țară; de aceea, istoricii spun că regimul comunist este o dictatură de tip partid unic).

După altercațiile de la Comitetul Județean și alte arestări, manifestanții au pornit spre Piața Operei, unde au întâlnit alte mii de oameni, veniți din toate colțurile orașului.

La orele 17:00, pe 17 decembrie, la București s-a adunat Comitetul Executiv al Partidului Comunist, în frunte cu secretarul general, Nicolae Ceaușescu, cu soția lui Elena Ceaușescu, care avea și funcție de premier. De față erau membrii Guvernului, cu toții și membrii în conducerea partidului.

Ceaușescu a ordonat ca forțele armate și de Securitate să folosească muniție de război contra oamenilor răsculați. Nimeni dintre cei prezenți nu a spus „Nu”. Șeful Securității, Iulian Vlad, și generalul Victor Atanasie Stănculescu se aflau deja la Timișoara.

Ordinul din clădirea CC al PCR de la București a fost executat imediat la Timișoara. În Piața Operei, dar și în alte locuri din oraș, nu s-au mai auzit oamenii, ci gloanțele.

Câteva minute din acele sunete năucitoare aveau să zguduie România, după ce au fost difuzate, în seara zilei următoare, la Europa Liberă.

Între timp, până în seara zilei de 17 decembrie, la Spitalul Județean ajung mai mult de 300 de timișoreni răniți. Unii răniți ușor au avut inspirația să nu meargă la spital. Fiindcă a doua zi, saloanele au fost vizitate de inși înarmați care au răspândit mai departe moartea pe care medicii se străduiau să o oprească.

Cu totul, 75 de morți la Timișoara.

Ascunderea cadavrelor și reprimarea au rămas pe mâinile Elenei Ceaușescu. Dictatorul Nicolae Ceaușescu a plecat luni dimineața, pe 18 decembrie, într-o vizită oficială în Iran.

La întoarcere, peste două zile, nu prea mai avea spațiu de manevră la Timișoara. Tot orașul umpluse Piața Operei, cu străzile adiacente baricadate cu autobuze și camioane.

Stâlpii regimului comunist (în teorie), muncitorii, veniseră în centru dinspre marile platforme industriale de la periferie. Iar forțele patriotice trimise cu ciomege din Oltenia să facă ordine la Timișoara fuseseră întâmpinate la gară de reprezentanții demonstranților care le-au povestit ce se întâmplase, așa că noii-veniți au îndesit rândurile din Piața Operei.

În aceste condiții, șefii Armatei dăduseră ordinul retragerii în cazărmi. Nu poți reprima zeci de mii de oameni cum poți înfricoșa câteva sute și/sau mii.

Așa că, atunci când Nicolae Ceaușescu s-a întors țară, a constatat că situația e gravă și că, inclusiv el, șeful unei stat totalitar, avea nevoie de pârghii legale ca să ordone la Timișoara o baie de sânge.

A început prin a decreta pe 20 decembrie starea de necesitate. Într-o intervenție televizată a anunțat poporul, mințind, că România e amenințată din afară. A continuat cu un mare miting propagandistic și apariția sa, pe 21 decembrie la ora 11:00, la balconul principal al Comitetului Central al Partidului Comunist din București (acum clădirea este Ministerul de Interne, cum fusese înainte de ocupația sovietică).

Mitingul propagandistic din 21 Decembrie avea să se transforme în ceea ce astăzi cunoaștem drept începutul Revoluției din 1989.

Dictatorul comunist nu a apucat să rostească mai mult de câteva cuvinte și au izbucnit huiduielile: „Criminalule!”. Vuietul mulțimii l-a obligat apoi să se retragă îndărătul ușilor de sticlă ale biroului nr. 1.

Nicolae Ceaușescu nu a cedat însă nici în al 12-lea ceas.

Noaptea de 21-22 Decembrie, cea mai lungă noapte din an din cauza solstițiului de iarnă, a fost noaptea masacrului de la București, așa cum 17 Decembrie a rămas în istorie ca ziua masacrului de la Timișoara.

Împreună, însumează 300 de morți din cei 1.166 de eroi ai Revoluției Române. Ceilalți vor muri după 22.

***

Europa Liberă a stat de vorbă cu trei dintre foarte tinerii manifestanți din 21 Decembrie 1989 – Dana Badea, Nicoleta Giurcanu și Dragoș Munteanu – dar și cu ochii care au privit, inclusiv de pe clădirile înalte din centrul Bucureștiului, cele întâmplate – Paul Cozighian.

Poveștile lor se întrepătrund și redau în linii frapante dictatura care se sfârșea, cu frica și tenebrele ei, și țara care se trezea însângerată și călcată în picioare, spre libertate.

Înainte ca totul să se întâmple

În 1989, Dana Badea, laborantă la ICRAL Colentina, avea 20 de ani. Tocmai își sărbătorise ziua de naștere, pe 3 decembrie. Provenea dintr-o familie de foști deținuți politici: tatăl și unchiul ei fuseseră arestați în 1951, când trupele sovietice care impuseseră comunismul în România erau încă în țară.

Tatăl Danei, fost militar, a fost condamnat pentru că a refuzat să dea mărturii false împotriva comandantului său. „Făceam parte din acea categorie de persoane care cunoștea mai mult decât restul lumii”, spune ea.

Atmosfera din țară era „încărcată, tristă, fără speranță”. De luni de zile, de când liderul de la Moscova, Mihail Gorbaciov, își anunțase colegii din celelalte țări socialiste că URSS nu va mai interveni armat dacă vreunul din dictatorii respectivi au probleme, Europa sărbătorea vești bune.

Zidul Berlinului - care diviza nu numai Germania, ci continentul întreg – căzuse pe 9 noiembrie. Cehoslovacia începuse și învinsese în Revoluția de Catifea condusă de Vaclav Havel, regimul de la Budapesta trecuse de un an la reforme, la fel și cel de la Sofia.

În schimb, ultimul dictator stalinist al Europei, Nicolae Ceaușescu, s-a încăpățânat să rămână în logica totalitarismului și a violenței.

Așa că familia Badea și toată țara au aflat cu stupoare, pe 18 decembrie, de la Europa Liberă și Vocea Americii, despre represiunea sângeroasă de la Timișoara.

Vestea era tulburătoare, șocantă și contradictorie. Românii abia așteptau „să înceapă și la noi”, își amintește Dana Badea. Dar nimeni nu își imaginase că schimbările în bine vor veni cu vărsare de sânge:

„Când am auzit ce se întâmplă, am avut o agitație sufletească, o bucurie, dar în sens de disperare”.

***

În 1989, Paul Cozighian avea 27 de ani și era student în anul IV la Regie de Film. Lucrase deja ca asistent de imagine la studiourile „Alexandru Sahia”, unde filmase documentare despre viața cotidiană.

Tatăl său, violonistul Varujan Cozighian, plecase cu contract în Spania, iar de acolo îi trimisese un aparat de filmat Panasonic M5 – o raritate la acea vreme.

„Eram îndrăgostit de imagine”, spune el. „Lucrasem la Sahia, știam ce înseamnă filmul documentar și voiam să filmez eu însumi”.

Frecventa bibliotecile de la Centrul Cultural American și de la Institutul Francez, asculta Europa Liberă și citea reviste occidentale precum Times și Newsweek, aduse pe ascuns în țară.

„Prin ele aflam despre Gorbaciov, despre libertatea de expresie, despre schimbările care începeau în blocul comunist. Începusem să cred că sfârșitul regimului de la noi nu e departe”, rememorează el.

Când Zidul Berlinului a căzut, în noiembrie 1989, Cozighian le-a spus prietenilor să-și „țină bateriile încărcate” la camerele de luat vederi. Era convins că valul eliberării de sub cizma sovietică/comunistă va ajunge și în România.

„Timișoara a fost primul pas adevărat. Când oamenii au făcut zid în jurul casei lui Tőkés, am zis: gata, se întâmplă”.

Ca Paul Cozighian, mulți și-au spus unii altora, în familie, între prieteni și apropiați: „A început”, „A început și la noi”.

Mesajul a fost preluat la Europa Liberă, când jurnalistul Neculai Constantin Munteanu, a anunțat știrea gloanțelor de la Timișoara: „E un început în tot sfârșitul!”.

Bucureștiul era însă paralizat. Până în seara de 20 decembrie, când Nicolae Ceaușescu s-a întors din Iran și a anunțat mitingul de a doua zi.

„Pentru mine ăsta a fost semnalul”, spune Paul Cozighian. „Eram sigur că va izbucni ceva. Eram psihic și fizic pregătit să ies și să filmez”.

***

Dragoș Munteanu, în vârstă de 18 ani, era elev și locuia în cartierul Colentina, din nord-estul Bucureștiului. Ca mulți tineri din generația lui, a plecat spre centrul orașului în dimineața de 21 decembrie, auzind că lumea s-a strâns în Piața Universității și că se pregătește un miting împotriva regimului.

***

Pentru Nicoleta Giurcanu, de 14 ani, povestea a început acasă, în dimineața de 21 decembrie. Era elevă în clasa a IX-a și venise de la școală.

„Am aprins televizorul și am văzut mitingul. La un moment dat s-a întrerupt emisia”. Tatăl ei, ospătar la restaurantul Bucur-Obor, afla multe din conversațiile cu clienții.

„Știa ce se întâmplă în țară. Seara, stăteam în bucătărie și ascultam Europa Liberă. Știam că muriseră oameni la Timișoara. Ne pregăteam să aprindem o lumânare pe pervaz, în memoria lor. N-am mai apucat, pentru că în seara de 21 am fost arestați”, povestește Nicoleta.

21 decembrie, prânz: ora 13:00

La ora 11:00, în ziua de 21 Decembrie 1989, Nicolae Ceaușescu apărea în fața unei mulțimi aduse organizat în Piața Palatului, mai precis în fața balconului principal a clădirii Comitetului Central al Partidului Comunist Român.

Din acea clădire, Ceaușescu dăduse ordinele masacrului de la Timișoara.

Mitingul era transmis în direct la Televiziunea Română, iar în apartamentele din București, lumea aștepta să se întâmple ceva.

Orice.

„În dimineața zilei de 21 vorbeam cu un coleg de la facultate, care avea și el o cameră video și care îmi spunea: «Paul, vezi-ți de treabă, nu se va întâmpla nimic». Eu aveam posibilitatea să stau acasă, aveam un video performant, care avea și tuner, adică prindeam televiziunea și puteam să înregistrez”, își amintește Paul Cozighian tensiunea așteptării.

A început să filmeze ecranul, surprinzând discursul lui Ceaușescu și momentul în care transmisia s-a întrerupt când demonstranții au început să îl huiduie.

„Mă uitam la transmisia directă, de pe 21, la prânz, văzând lumea. Stăteam și mă uitam la televizor, așteptând să se întâmple ceva. Zic: «Domnule, hai, hai». Aveam o stare ca pe stadion”, își amintește el.

Când mulțimea a început să huiduie și imaginea TVR a dispărut, a știut că acel ceva, mult așteptat, a început.

„Am început să tremur de emoție și mi-am pierdut un pic calmul. Nu știam exact ce aș putea să fac mai întâi: să ies în stradă cu camera, să văd ce se întâmplă la televiziune…”.

Paul a ieșit în oraș A traversat o mare de oameni energici și înfuriați. În jurul orei 13:30, în apropierea Hotelului Intercontinental din Piața Universității a auzit o voce de femeie care a strigat „Jos Ceaușescu!”.

„A dat tonul. Și a început toată lumea să strige: «Jos Ceaușescu!». Tremuram și de bucurie, și de teamă”, mărturisește.

S-a întâlnit întâmplător cu un coleg, Mihai. I-a spus: „Este suficientă lume care strigă, trebuie să punem mâna pe aparate și să filmăm. Trebuie să avem o dovadă, ceva care să rămână”.

Mihai locuia mai aproape, pe strada Batiștei, lângă gura de metrou de lângă Intercontinental, așa că au mers împreună și au luat camera lui de filmat.

Blocul în care locuia Mihai era înalt și au decis să filmeze de acolo. Apartamentul, însă, era pe latura care nu dădea spre stradă, așa că au bătut din ușă în ușă, în speranța că un vecin îi va lăsa să filmeze dintr-o cameră cu vedere către bulevard. Nimeni nu le-a răspuns.

Au urcat atunci pe acoperiș, unde au găsit o terasă cu ușa încuiată. Au spart geamul și au ieșit.

„Am putut să trag, de sus, câteva cadre cu mulțimea care se strângea, era tot mai mare, în fața Hotelului Intercontinental”.

De aici, Paul a observat doi bărbați bine îmbrăcați, cu căciuli pe cap, care filmau dintr-o încăpere a Hotelului Intercontinental. „Mi-a fost frică. Mi-am dat seama din atitudinea lor că nu sunt turiști. Erau securiști, care documentau ce se întâmplă sub ei”.

Temându-se să nu fie prins, a decis să plece și să-și ia de acasă propria cameră de luat vederi.

***

În mulțimea pe care o vedea Paul de pe acoperiș era și Dana Badea. În acea zi purta un palton lung, cizme albe și un guler de blăniță pe care i-l cumpărase tatăl ei, pentru 3 decembrie - ziua ei de naștere.

Mai târziu, avea să se recunoască în imaginile filmate în fața cordoanelor de pe bulevard.

„M-a sunat un prieten foarte bun și mi-a zis: «Vino la Universitate, că se întâmplă lucruri importante». Am ajuns acolo, cred că era ora 13:30, foarte repede. Am rămas până la miezul nopții, când s-a spart baricada”.

Atmosfera din piață era tensionată și greu de pus în cuvinte. Dana își amintește că „au fost senzații și trăiri pe care nu le-am mai trăit niciodată, nici înainte, nici după, niște emoții extreme. Se crease între oameni o coeziune aproape sufletească”.

În jur, necunoscuți se țineau de mână, vorbeau între ei, își făceau curaj. „E greu de explicat și greu de înțeles pentru cine n-a trăit-o”.

„De-a lungul zilei de 21, când am stat acolo, la Universitate, noi ne mișcam dintr-o parte în alta. Uneori, eram la începutul străzii – acolo era un cordon, care, din când în când, mai smulgea câte unul din mulțime și îl omora în bătaie”.

Pe bulevard, spune Dana Badea, erau dispuse trei cordoane: Miliția, Armata și, în spate, Securitatea. În fața lor, tancurile și TAB-urile, marcate cu însemnele instituțiilor, delimitau zona și controlau accesul. „Alt cordon era pe Batiștei”.

Mulțimea se mișca lent între aceste baraje, strigând lozinci, uneori doar privindu-se cu militarii din față. Oamenii încercau să rămână împreună, să nu se risipească, deși tensiunea creștea cu fiecare oră.

Uneori, Dana ajungea chiar în față, acolo unde se auzeau cel mai clar și vocile oamenilor, și comenzile forțelor de ordine.

21 decembrie, după-amiaza: între orele 15:00 și 17:00

După primele ore de agitație și huiduieli, Bucureștiul începea să fiarbă.

Mulțimea se revărsa din Piața Palatului spre Universitate, iar strigătele izolate de la prânz se transformau într-un cor tot mai puternic. În aer plutea o tensiune ciudată – un amestec de speranță, frică și neîncredere – iar orașul părea suspendat între două lumi: cea veche, care refuza să cedeze, și una nouă, care prindea glas.

Paul Cozighian, convins că urma o noapte lungă, se întorsese acasă doar pentru câteva minute. Își ascunsese camera video într-o pungă obișnuită, învelită într-un prosop. „I-am spus mamei că merg să cumpăr pâine”, povestește. În realitate, se întorcea spre centrul orașului, către terasa de unde filmase primele cadre.

Când a ajuns înapoi în zona Universității, ușa care înainte fusese blocată era acum deschisă. „Erau doi băieți acolo, probabil manifestanți. M-am speriat când i-am văzut, am strigat: «băi, ce faceți aici?»”. Când a observat că s-au speriat, și-a dat seama că nu aveau cum să fie de la Securitate. Le-a spus că intenționează să filmeze și i-a rugat să se așeze lângă el, pentru a-l acoperi.

De sus, a surprins cum spre piață înaintau transportoarele blindate. Pe peliculă se vedeau șirurile compacte de oameni și primele mișcări ale trupelor. Imaginile filmate atunci de Cozighian au devenit, în timp, una dintre cele mai importante dovezi vizuale în mișcare ale Revoluției, difuzate an de an de televiziuni.

„Cadrele de zi, cu mulțimea, sunt filmate de pe terasa acestui bloc. Dar nu aveam vizibilitate întreagă”, spune el. Atunci și-a amintit de un alt coleg, Horea, care locuia pe bulevardul Magheru, vis-à-vis de Biserica Italiană. „Avea geamurile spre bulevard și m-am gândit că de acolo pot filma mai bine”.

A ascuns din nou camera în pungă, a coborât și a traversat bulevardul printre TAB-urile postate în fața Intercontinentalului. „Blocau accesul către Comitetul Central, unde rămăsese Ceaușescu”. Era în jurul orei 15:30.

„Am urcat la Horea, nu știam dacă e acasă. Când mi-a deschis ușa, a înțeles imediat de ce venisem. Mi-a făcut semn să tac – deja mai mulți colegi veniseră la el, ca să vadă de la fereastră ce se întâmpla jos”.

În jurul orei 16:00, camera surprindea transportoarele blindate dispuse pe Magheru, cât încă era lumină afară. După câteva minute, Cozighian a coborât din nou și s-a întors pentru a treia oară pe terasa inițială, pentru a filma din același unghi.

„Voiam să arăt cum s-a schimbat numărul de oameni, cum s-a densificat mulțimea. Dar începea să se lase întunericul și camera nu prindea bine imaginea”. După câteva cadre scurte, a decis să meargă acasă. „Voiam să iau baterii și să mă îmbrac mai gros. Eram convins că se instalase ceva și că va dura”.

Pe ecranul Televiziunii Române, imaginea Revoluției dispăruse complet. Se difuzau în continuare reportaje de propagandă și fragmente cu Ceaușescu salutând mulțimea. „Atunci mi-am dat seama că puterea e încă la el și că ne așteaptă o noapte complicată”, spune Cozighian. „I-am spus mamei că ies să văd ce e pe afară”.

***

Dragoș Munteanu se afla și el acolo, în centrul orașului. „Am pornit cu manifestanții de la Piața Unirii până aici, unde era un blocaj făcut de armată”, povestește bărbatul, la 36 ani distanță, indicând spre Hotelul Intercontinental.

Mulțimea, tot mai numeroasă, stătea față în față cu trupele de miliție și armată.

„Am fost împinși de forțele de armată și polițienești în partea stângă, către statuia Rosetti. În momentul în care am ajuns acolo, din capătul bulevardului au început să apară mai multe forțe ale armatei. Noi avansam, ei veneau spre noi. Eu locuiam în Colentina, dar nu mai puteam să mă retrag, pentru că eram împinși din spate”.

Oamenii erau prinși între cordoane, fără spațiu de retragere, într-o încleștare care creștea de la o clipă la alta.

În acele clipe, Dragoș a început să strige, la fel ca mulțimea: „Armata e cu poporul!”. „Ne-am apropiat de dânșii. Din spate, veneau acele forțe de miliție și ne-au prins. Am fost unul dintre cei arestați și băgați într-un TV”.

Cordoanele militare s-au închis treptat din ambele direcții, strângând mulțimea într-un spațiu tot mai îngust. „Ne-au prins ca într-o menghină”, își amintește Dragoș Munteanu. Pe străzile adiacente a văzut mașini militare și dube pregătite să-i transporte. Cei capturați erau urcați cu forța și duși la sediul Miliției de pe strada Logofăt Udriște.

Acolo, au fost ținuți mai bine de o jumătate de oră în curte, în frig, până când au început interogatoriile. Într-o sală slab luminată, tinerii erau luați pe rând la întrebări, loviți și intimidați.

„Țin minte și acum un căpitan masiv, care mi-a dat două palme și mi-a zis: «Voi vreți să dați guvernul jos? O să vedeți ce o să pățiți!»”. Li s-au cerut buletinele, au fost trecuți într-un catastif, apoi legați de mâini – fiecare de cel de lângă el – ca să nu poată comunica sau încerca să fugă.

21 decembrie, seara: între orele 20:00 și 21:00

Pe măsură ce se lăsa seara, centrul Bucureștiului devenea un labirint de cordoane militare, fum și strigăte. Oamenii nu știau dacă să rămână sau să fugă, dar aproape nimeni nu mai putea pleca.

Nicoleta Giurcanu, care locuia în cartierul Dristor din sud-estul orașului, își aștepta tatăl, pe Nicolae, să se întoarcă de la muncă, de la restaurantul Bucur Obor. În drum spre casă, acesta trecuse prin centrul orașului, curios să vadă ce se întâmplă. Când a ajuns acasă, a povestit familiei ce văzuse și, după ce s-a schimbat, a spus că vrea să se întoarcă acolo.

În apartament se aflau și câțiva vecini veniți din Piață, care povesteau alarmați despre cele petrecute, dar și cu o energie stranie, amestec de teamă și exaltare.

În cele din urmă, tatăl Nicoletei a decis să plece din nou în centru. Alături de el au pornit și Nicoleta, împreună cu fratele, Petrișor, dar și vecinii. „Eu cu fratele meu am fost mai mult îmbrăcați pe scara blocului, că mama nu era de acord să-l însoțim pe tata”.

Au luat-o la pas pe lângă cheiul Dâmboviței spre centrul orașului. Străzile erau aproape pustii, iar Nicoleta își amintește că vedea doar grupuri mici de oameni, de câte două sau trei persoane.

Ajunși în Piața Universității spre ora 21:00, copiii au apucat să strige de mai multe ori „Jos Ceaușescu!”. În jurul lor, autoritățile porniseră tunurile cu apă și aruncau cu gaze lacrimogene. „Țin minte că ne usturau ochii și gâtul”.

Apoi, dintr-o dată, s-a auzit o bubuitură. Tatăl, Nicoleta și fratele ei s-au retras instinctiv către fântâna de la Universitate, unde au auzit comanda scurtă: „Mâinile sus!”.

Preluați de cinci membri ai Gărzilor Patriotice, cei din grupul din care făcea parte Nicoleta au fost duși în pas alergător, cu țevile puștilor îndreptate spre spate, către Secția 14 Miliție, de lângă Piața Unirii. Acolo, au fost băgați într-un garaj.

***

Paul Cozighian ajunsese din nou pe terasa de unde filmase și mai devreme. Era în jurul orei 20:00.

„În imaginile filmate se vede greu, pentru că, fiind noapte, camera nu avea atâta profunzime ca să prindă detaliile. Dar m-a ajutat faptul că mulți manifestanți au aprins lumânări pe zidul Universității, în memoria victimelor de la Timișoara. Lumea striga «Timișoara!», «Nu plecăm!»”, mai povestește el.

Vocea unui bărbat la un megafon s-a ridicat peste vuietul mulțimii, lansând lozinci anticomuniste. „Libertate!”, „Jos Ceaușescu!”, răspundeau oamenii. De sus, Paul vedea flăcările lumânărilor amestecându-se cu umbrele miilor de oameni. „Era clar. Revoluția pornise și la București”.

A rămas acolo, pe acoperiș, până aproape de ora unu noaptea. Filma cu teamă, încercând să nu fie observat.

„Între timp, în timp ce vocea de la megafon vorbea mulțimii, o altă mână de oameni a început să construiască baricada de jos”. Au adus camioane, mașini, mese și scaune de la restaurante.

„Știu că era un depozit cu mașini de salvare, undeva pe strada Eminescu. S-au dus acolo, au pus benzină în ele și le-au adus la baricadă. De altfel, se și văd în imagini, când baricada ia foc, că sunt niște salvări acolo”.

Baricada prindea contur sub ochii lui, iar în jurul ei oamenii se adunau tot mai hotărâți. „Ăsta a fost momentul cel mai impresionant, pentru că oamenii strigau: «Nu plecăm, stăm aici!»”.

Forțele de ordine au început să-i intimideze, apoi au tras focuri de avertisment. „Au tras în aer cu trasoare, după care au început să tragă în plin: la picioare, pe urmă în trup”.

De pe terasă, Cozighian privea fără să poată interveni: „Am fost martor, de la distanță, la acest carnagiu. Lângă mine, oamenii plângeau, strigau… Sunt niște momente dureroase, emoționante, extreme, teribile”.

Când gloanțele răsunau, mulțimea se arunca la pământ. Urma o liniște scurtă, apoi din nou vuietul și urletele. „Oamenii urlau «Suntem gata să murim!» sau «Vom muri și vom fi liberi!». Venea o răpăială, iar se linișteau zgomotele, pe urmă iar creștea vuietul”.

Ping-pongul acesta, între tăcere și izbucniri, a durat aproape două ore. Forțele au adus tunuri cu apă, apoi gaze lacrimogene. „A fost o cantitate uriașă… atât de mult, încât și pe terasa aia era irespirabil aerul”. În timp ce filma, a auzit zgomotul tancurilor apropiindu-se.

„Se zguduia blocul. Era un huruit foarte puternic și tremura podeaua, ca la cutremur. Am văzut două tancuri – aveau șenile. Unul a trecut peste baricadă, peste tot maldărul de fiare. Când am coborât, am văzut că unul dintre ele rămăsese împotmolit în rondul de la Universitate, unde e crucea acum”.

***

Dragoș Munteanu fusese deja urcat într-o dubă. „După circa o oră de mers cu mașina, aceasta a oprit”. Prin gemulețele înguste, unul dintre cei arestați a recunoscut locul. „A spus: «Eu am mai fost aici. Este Jilava. Suntem la pușcărie»”.

Au fost scoși din vehicul și conduși printr-un culoar format din milițieni. „Am mers vreo treizeci de metri, ca într-o sală de cinematograf. Ne loveau cu pumnii, cu picioarele, cu bastoanele. Am fost burdușiți din toate părțile”.

Apoi au fost așezați pe scaune, în tăcere, cu mâinile în față și capetele plecate. „Cei care mișcau mâinile sau ridicau capul erau plesniți peste cap, peste mâini, unde nimereau”.

După aproape patruzeci de minute, i-au scos din sală și i-au pus cu fața la perete. Le-au percheziționat hainele și au confiscat orice obiect metalic. „Ne-au pus să ne scoatem șireturile, curelele. Țigările și brichetele ni le-au lăsat”.

Noaptea dintre 21 și 22 decembrie: miezul nopții

Către miezul nopții, centrul Bucureștiului se transformase într-un câmp de fum, flăcări și țipete. Baricada ardea, iar tancurile zguduiau asfaltul. Oamenii strigau „Libertate!”, dar în scurt timp strigătul lor avea să fie acoperit de rafale și urlete. Pentru unii, noaptea de 21 decembrie se sfârșise deja în dubele miliției; pentru alții, abia urma să înceapă.

Dana Badea își amintește acele ore ca pe o succesiune de imagini și sunete care se amestecă și astăzi: „În toată acea perioadă, după-amiezii, a serii și a nopții, până ne-au arestat, s-au întâmplat multe lucruri, multe lucruri grave… au fost uciși oamenii sub privirile mele, au fost arestați oameni sub privirile mele”.

A alergat printre ceilalți manifestanți, încercând să se adăpostească de gloanțe și de tunurile cu apă. Unii coborau spre pasajul Universității, alții pe liniile de metrou.

„Au coborât trupele speciale și a început… violența pe care au folosit-o împotriva noastră este greu de descris. Am fost loviți cu picioarele, cu bastoanele, cu pistoalele, cu tot ce aveau… uneori nici nu înțelegeam cu ce eram lovită”.

Oamenii au fost scoși cu fața la perete, pe treptele Universității. „Imaginea pe care am văzut-o când am ieșit era o imagine de sfârșit de lume. Erau deja oameni căzuți pe jos, și în pasaj, și afară”.

Baricada fusese spartă, iar forțele de ordine trăgeau în plin. Pentru Dana, aceasta e imaginea cea mai vie din acea noapte: „Erau foarte multe corpuri pe caldarâmul din toată zona dintre Arhitectură, Dunărea, Inter, Teatru. Era o lumină combinată cu fum, de la praful de pușcă, de la gazele lacrimogene – o atmosferă spectrală, ceva foarte greu de descris”.

În haosul acela, Dana a fost salvată de un tânăr pe nume Vali.

„El, practic, în noaptea aia mie mi-a salvat viața, pentru că atunci când am intrat în forță și toată lumea fugea, eu căzusem și toți călcau peste mine; el pur și simplu a reușit să mă tragă de acolo – asta înainte să intrăm în pasaj”.

Au stat o vreme lipiți de zidul Universității, cu mâinile la ceafă. „El era lângă mine și încerca să mă protejeze cumva. Și când m-au ridicat de acolo, n-am mai văzut pe nimeni”.

Dana a fost lovită, târâtă și aruncată într-o dubă.

„Când am ajuns la statui, erau o grămadă de oameni unii peste alții, nu se înțelegea dacă erau morți, dacă erau răniți. Și s-a apropiat de mine un bărbat în civil, mai mic de statură, în costum maro, care m-a lovit peste față și mi-a zis: «Tu erai aia care striga că vrea libertate – o să vă dăm noi libertate, în pământ»”.

Lovitura care a urmat i-a despicat capul. „Am simțit o căldură în tot corpul – și ceva care îmi curgea cald, pe spate. Am fost lovită cu ceva de fier și mi-am pierdut cunoștința”.

Violența cu care au acționat forțele de ordine în acea seară a fost de o brutalitate greu de conceput. „M-am trezit când mă târau pe jos, cu fața în jos, continuau să mă lovească, zicându-mi să nu mă mai prefac moartă. Eu nu mă prefăceam, doar că îmi pierdusem cunoștința”.

A fost aruncată într-una dintre dubele care au mers la Circa 17 de Miliție. „Eram răniți, cu fracturi, cu capete sparte, aruncați unii peste alții”. În sediul miliției din Cotroceni, bătaia a continuat. „Ne-au pus cătușe, unora sârmă. Apoi ne-au dus sus și ne-au pus să semnăm declarații. Mi-au spus că urma să fim împușcați la Jilava”.

Când a mers la baie, s-a privit într-o oglindă și a înțeles prin ce trecuse. „Aveam o parte din păr smuls, gura plină de sânge. Arătam ca un monstru”. Dana nu a putut să bea nici apă. În scurt timp, a fost urcată din nou într-o dubă și trimisă la închisoarea Jilava.

***

În alte colțuri ale orașului, teroarea continua. Printre cei reținuți în acea noapte se afla și Nicoleta Giurcanu, prinsă împreună cu tatăl, Nicolae, și fratele ei, Petrișor, de 12 ani. Fuseseră duși la Secția 14 Miliție, unde, într-un garaj din curtea interioară, zeci de oameni erau aliniați cu mâinile ridicate pe pereți.

„Eram bătuți cu bestialitate și puși să strigăm «Libertate!». Cu cât strigam mai tare «Libertate!», cu atât eram bătuți cu mai multă sălbăticie”.

În colțul încăperii, Nicoleta își vedea tatăl între ea și fratele ei, încercând să-i țină pe amândoi în picioare. „Ne susținea pe rând, când pe mine, când pe el”.

Privind pe sub umăr, a zărit imaginea care i-a rămas întipărită pentru totdeauna: „Am văzut un domn care fusese bătut foarte rău și fusese scalpat. Pur și simplu îi atârna o fleică de carne pe partea dreaptă, iar din partea stângă îi țâșnea sânge”.

„La Secția 14 am fost bătuți cu o cruzime și cu bestialitate greu de imaginat”, povestește ea.

Într-un moment de groază, milițienii au adus un câine-lup dresat să atace manifestanți. Animalul însă a refuzat să sară asupra oamenilor. În clipa în care au văzut că nu mai pot controla câinele, s-au întors împotriva lui, lovindu-l cu bastoanele până când s-a prăbușit la pământ, schelălăind.

După bătăi, cei arestați au fost urcați într-o dubă, fără să li se spună unde merg. „Ne-au dus la Miliția Capitalei. Acolo era un culoar de bastoane – milițienii pe o parte și pe alta”. Se întâmpla între miezul nopții și ora unu.

„Au spus la un moment dat: «Lăsați copiii în față». Pe mine și pe fratele meu ne-au pus în față, iar în spate se afla tata. Vă dați seama prin ce trecea tata când vedea că copiii lui sunt bătuți în fața lui. Ne loveau cu bocancii, cu bulanele de cauciuc”.

În capătul culoarului, o ușă s-a deschis către o cameră de anchetă. „Ne-au introdus într-un birou, unde am fost prima oară anchetați – unde tata a dat declarație, unde tata a mințit că veneam dintr-o vizită, nicidecum că intenția a fost să ieșim la Revoluție”.

Printre ceilalți arestați se aflau și vecinii lor – un cuplu care își lăsase copiii dormind acasă pentru a merge la protest. „Soția a fost îndreptată spre un alt birou, față în față cu biroul unde eram noi anchetați – și de acolo se auzea cum era bătută cu o cruzime extraordinară”.

Mai târziu, Nicoleta avea să afle motivul: „În geanta ei se afla o foarfecă, pentru că lucra la fabrica Pionierul, de pielărie, și a crezut că dimineața va pleca din centrul capitalei, de la manifestație, la serviciu. După ce a fost percheziționată, i-au găsit foarfeca respectivă și cu foarfeca aceea au bătut-o și i-au tăiat corpul”.

Soțul femeii căzuse în genunchi în fața milițienilor și îi implora să-l bată pe el, dar să-i cruțe soția.

„După ce ne-au anchetat, milițenii erau disperați și tot timpul îl înjurau pe tatăl meu, pentru că a fost inconștient că a plecat de acasă cu cei doi minori, cu copiii, iar ei erau de o săptămână în alertă, pentru că izbucnise Revoluția de la Timișoara”.

***

Pe la ora unu noaptea, Paul Cozighian și-a dat seama că nu mai exista nicio șansă ca manifestanții să câștige teren.

Zona devenise periculoasă, iar a rămâne acolo era o expunere inutilă. „Mi-am zis că trebuie să mă întorc acasă, cu toate riscurile”. A lăsat camera prietenului său, Mihai, dar, ca să nu-i pună nici lui viața în pericol în caz de razie, a scos caseta și a ascuns-o în pantaloni. Era dovada a tot ce filmase în timpul zilei, inclusiv după lăsarea întunericului, spre 5 după-amiază.

La parterul blocului de pe Batiștei, unde își petrecuse majoritatea zilei filmând, se afla biroul unei agenții aeriene, păzit permanent. Paul îi cunoștea pe plutonierii care făceau de gardă acolo, schimburile succedându-se la câteva ore. „Celui care era de serviciu atunci, Nelu, i-am zis că mi-e frică să mă duc acasă și să mă ajute”.

Plutonierul l-a însoțit până la Piața Rosetti, unde i-a spus că mai departe nu are voie să înainteze.

Pe străzi, oamenii erau fugăriți. Cei prinși erau bătuți și urcați în dube. „Vedeam cum dau în ei, cu bastoanele de poliție – și se făceau arestări, oamenii erau prinși de mâini și duși”.

Paul a rămas în zona de la marginea Pieței Rosetti, conștient că, dacă ar fi încercat să fugă, nu ar fi avut nicio șansă să scape.

Era deja ora unu și jumătate. În dreptul pieței, lângă statuia liberalului roșu din secolului 19, C.A. Rosetti, erau alți doi plutonieri de poliție. În jur, două cordoane blocau complet șoseaua. „Aveam la mine buletinul. Analizam situația și îmi dădeam seama că, dacă o iau pe străzi lăturalnice, risc să fiu alergat de poliție. Și mi-am zis că cel mai sigur lucru e să mă duc eu către polițiști”.

S-a apropiat de primul cordon cu actul de identitate în mână și caseta video împinsă adânc în buzunar. „Le-am zis: «Uitați, locuiesc aici, la 200 de metri, dar văd că e blocat pe stradă. Cum fac să ajung acasă?». Unul dintre ei s-a uitat în buletin, a văzut adresa și a zis: «Nicio problemă, mergeți, dar pe mijlocul drumului»”.

Pe mijlocul drumului, însă, era al doilea rând de scutieri. A avansat cu buletinul ridicat, iar după câțiva pași, un scutier s-a apropiat și l-a întrebat ce caută la ora aceea pe stradă. Paul i-a spus că vine dinspre niște prieteni, care locuiesc în cealaltă parte a orașului. Avea barbă și purta blugi, iar forțele din al doilea baraj l-au privit cu suspiciune.

„Au zis că sigur vin de la evenimentele din centru. Secundele alea au fost cele mai lungi secunde din viața mea”, își amintește el.

Încordat, a încercat să-și păstreze calmul, dar corpul nu-l mai asculta. „Din cauza panicii, nu-mi mai simțeam genunchii, picioarele mi se blocaseră, nu mai puteam să fac niciun pas”.

Fiind ridicat și gata să fie băgat într-o dubă, unul dintre polițiștii din primul baraj a intervenit și le-a spus colegilor că Paul fusese deja verificat. „Lăsați-l să treacă”.

Și a trecut. Avea să filmeze a doua zi, bucuria de pe străzi la capătul celei mai lungi nopți din istoria României.

22 decembrie, noaptea: ora 2:00

Printre multele dube care plecau dinspre Capitală spre Jilava, în noaptea de 21 spre 22 decembrie, se afla și Dana Badea.

Înăuntru, zeci de oameni înghesuiți unii peste alții, răniți, plini de sânge și praf, încercau să respire aerul greu al camionului. „Am fost trimiși cu două dube de la Circa 17, eram cam 30-40 de persoane unii peste alții, răniți, bătuți”.

În bezna din interior, Dana își căuta cu disperare tovarășul de protest, Vali – tânărul care îi salvase viața cu doar câteva ore înainte, când forțele de ordine năvăliseră peste mulțime.

„Am întrebat tare dacă este un băiat Vali cu noi și atunci mi-a răspuns că este. I-am zis dacă reușește să stea mai în spate la coborâre și a zis că da. Ăsta a fost ultimul schimb de cuvinte”.

Când au ajuns la Fortul 13 de la închisoarea Jilava, dubele s-au oprit brusc în curtea închisorii. În lumina slabă a becurilor, Dana l-a mai zărit o singură dată.

„Era călcat în picioare, pur și simplu, iar asta a fost ultima imagine pe care o am cu Vali”, mărturisește ea.

În jur, se auzeau țipete, ordine scurte și lovituri. Violența părea să nu se mai sfârșească.

Femeile au fost separate de bărbați și duse într-o celulă mică, cu paturi suprapuse; aerul era irespirabil.

Noaptea aceea avea să rămână una dintre cele mai grele din viața Danei.

„O parte din noi am fost scoase și bătute. Vorbesc de fete. Nu toate, dar multe... inclusiv eu. Mi s-au luat un fel de declarații, mi-a fost luat buletinul, care nu mi-a fost dat niciodată înapoi”.

Zvonurile circulau în șoaptă, trecând dintr-o celulă în alta, pe ferestrele fără geamuri, purtate de frică și de nesiguranță.

Fortul 13 fusese folosit intens la instaurarea comunismului în România, când, sub protecția armatei sovietice, Partidul Comunist a preluat puterea și a anihilat orice formă de rezistență sau de opoziție. Jilava fusese atunci centru de tranzit pentru anii grei de temniță în închisorile teribile din toată țara pentru toate felurile de elite. Acum, în 1989, era folosit mai rar. Până când regimul comunist a avut din nou, nevoie de el.

„Se vorbea pe acolo că, dacă nu ar fi căzut Ceaușescu, noi urma să fim cu adevărat împușcați. Pentru că eram niște martori foarte incomozi”.

„A fost o stare greu de definit”, își amintește ea. „După tot ce ni întâmpla, nu mai credeam că regimul se va prăbuși. Ne arestaseră, omorâseră oameni. Mi se părea imposibil ca Ceaușescu să cadă. Eu și cele care fuseserăm scoase și bătute eram disperate, în timp ce altele păreau mai împăcate, mai resemnate”, mai spune femeia.

În acele ore, Dana s-a apropiat de două fete – Luminița și Doina. „Cu Doina am și dormit în același pat, în cel de deasupra. Dormit... vorba vine”.

Simțind că s-ar putea să nu mai iasă vie, Dana le-a dat numărul de telefon al părinților Luminiței și Doinei.

„Le-am rugat, dacă ele cumva ies, să spună ce s-a întâmplat cu mine”.

***

Într-o altă celulă a Fortului 13 din Jilava, Dragoș Munteanu încerca să se obișnuiască cu frigul și cu spațiul îngust. Fusese dus într-o cameră cu 20 de paturi, unde se aflau 63 de oameni.

„Stăteam câte trei în pat. Unul dintre ei era un preot”. Era aproape miezul nopții.

„În capătul celulei erau două geamuri mari, deschise. În momentul în care am intrat, un milițian s-a suit pe o masă și ne-a pus să stăm toți cu fața la perete, ca să ne numere”, povestește el.

După câteva minute, același bărbat a întrebat: „Care ați mai făcut pușcărie?”. Câțiva au ridicat mâinile și le-au explicat celorlalți regulile nescrise: când intră milițianul, nu te uiți la el, te întorci cu fața la perete.

În celulă era frig și miros greu, dar oboseala era cea care devenea insuportabilă.

„Preotul cu care eram ne punea să zicem rugăciuni”. Nimeni nu mai putea dormi.

„N-aveai cum. Condițiile erau insalubre, indecente, inumane – n-am ce să spun altceva”.

22 decembrie, dimineața: ora 5:00

În dimineața zilei de 22 decembrie, între orele 5:00 și 7:00, în celulele de la Jilava, viața părea suspendată între frică și oboseală.

În celula unde fusese închis Dragoș Munteanu, deținuții au primit ceva.

„Ni s-au adus o cană de ceai, o cană din tablă, bușită pe toate părțile, și un colț de pâine. Și niște medicamente, pentru cine avea nevoie”.

În timp ce făcea prezența, unul dintre milițieni s-a oprit în ușă și le-a spus cu un ton rece: «Cel puțin cinci ani vă dă. Ori, dacă nu, vă scot pe câmp și vă împușcă pe toți».

În alte dube, pe drumul dintre Miliția Capitalei și penitenciarul Jilava, Nicoleta Giurcanu trăia ultimele ore de detenție.

„Ne-au legat la mâini cu sfori, prin același culoar de bastoane ne-au băgat într-o altă dubă, fără să cunoaștem destinația”, spune ea. Înăuntru se aflau cinci reținuți – ea, tatăl și fratele ei, un vecin și o altă persoană – alături de șapte milițieni. „Eram așezați un milițian, un reținut, un milițian, un reținut”.

***

În drum spre Jilava, Nicolae, tatăl Nicoletei, cu vocea răgușită, i-a privit pe copii și a încercat să le transmită, din priviri, ce aveau de făcut.

„Tata încerca să ne facă să înțelegem că orice s-ar întâmpla, noi trebuie să le spunem milițienilor că suntem frați și să nu ne despartă, oriunde vom ajunge, chiar dacă va fi să fim și împușcați”.

Unul dintre milițieni l-a observat și i-a înfipt țeava puștii în gură. „I-a spus că, dacă mai stă de vorbă cu noi, o să-i zboare creierii”. Spre dimineață, când dubele au ajuns în apropierea penitenciarului, se crăpa de ziuă. „Era în jur de cinci-șase dimineața. Erau foarte multe dube la intrarea în penitenciar”.

Copil fiind, Nicoleta a cerut voie să meargă la toaletă. „M-au coborât din dubă și, cu țeava puștii îndreptată între coaste, m-au dus pe marginea șanțului de la Jilava și mi-au spus că, dacă vreau să fug, o să mă omoare”. Înspăimântată, s-a urcat din nou în dubă.

La intrarea în penitenciar, un milițian l-a observat pe fratele ei, în vârstă de 12 ani. „L-au smuls din dubă și au spus: «Aici este un minor». A fost prima oară când ne-au despărțit”.

Pe Nicoleta, tatăl și vecinul lor i-au dus mai departe, către Fortul 13. „Ne-au apropiat de peretele intrării, de zidul Fortului, iar milițienii ne loveau cu pulanele de cauciuc și ne puneau să strigăm «Libertate!»”.

Aceea a fost ultima bătaie pe care avea s-o primească. „Spre dimineață, eu n-am mai fost bătută. În Fortul 13 Jilava, nu ne-a mai atins nimeni”.

Dintr-o greșeală, cei trei au fost închiși în celula 89 – „anul 89”, cum avea să afle mai târziu, la o vizită făcută după Revoluție. „Am fost în perioada aceea de tranzit. Eu n-am avut fișă de cameră, pentru că am apucat masa de dimineață – un ceai într-o cană de tablă și o bucată de pâine”.

Printre cei 60 de reținuți din celulă, tatăl ei a încercat să obțină un gest de umanitate. „Mai avea la el niște pachete de țigări BT, cu care plecase în centrul Capitalei, să le dea soldaților. A aruncat un pachet spre un gardian și i-a spus că eu sunt fată, să mă transfere la femei, pentru că am nimerit din greșeală într-o celulă de bărbați”.

După cum își amintește Nicoleta, gardianul s-a uitat scurt la el și a spus: «Stați liniștiți, că mâine veți fi liberi. Președintele României va fi Iliescu».

22 decembrie, prânz: ora 12:00

În dimineața zilei de 22 decembrie, la Fortul 13 Jilava, frigul și teama continuau să plutească în aer. În celula Danei Badea, rănitele gemeau în întuneric, iar sângele se amesteca cu mirosul greu al zidurilor vechi.

„Pe la ora 12:00-13:00, știu că mi-au fost date în celulă două algocalmine, pentru că o parte dintre noi aveam dureri înfiorătoare, răni de la fracturi, eram plină de sânge… și asta pentru că în celulă era o studentă de la Medicină, care a negociat cu gardianul”.

Medicamentele au fost împărțite între femei. „Nu am avut parte de nicio altă îngrijire medicală”.

În jurul amiezii, comandantul penitenciarului, Borcan, a trecut pe la celule. „Pe la ora 14:00, după toată violența aplicată, a zis: «Fetelor, să uităm ce s-a întâmplat. Ne mai întâlnim și noi pe la munte, pe la mare»”.

***

Într-o altă aripă a închisorii, Dragoș Munteanu auzea aceeași veste care începea să circule dintr-o celulă în alta: se vorbea că oamenii urmau să fie eliberați.

„În jurul orei 14:30, a doua zi după arestare, a venit comandantul penitenciarului Jilava, care ne-a spus că își cere scuze în numele tuturor organelor de miliție ale Capitalei și ale Penitenciarului Jilava, că dânșii au fost o unealtă în mâna Guvernului și că n-au făcut decât să-și facă datoria”, își amintește bărbatul.

Discursul a durat doar câteva minute. „A spus că vor da prioritate femeilor, să le elibereze primele. După, a zis: «Cei care n-ați avut buletine veți ieși primii». Eu am avut buletinul, dar ca să nu mai fiu ținut acolo, am spus că n-am, ca să pot ieși mai repede”.

Când au fost scoși din celule, unii deținuți au reușit să-și recupereze câteva lucruri mărunte, frânturi din ce mai rămăsese din noaptea precedentă.

„Ne-au condus către ieșire și ne-au spus că suntem liberi”.

La poarta penitenciarului îi așteptau oameni veniți cu mașinile personale, care îi duceau pe cei eliberați spre oraș. „Eu aveam colțul de pâine neagră, pe care ni-l dăduseră dimineața. Nu l-am mâncat și l-am dat șoferului care ne-a luat cu mașina. În timp ce îl mânca, plângea”.

***

Pentru Nicoleta Giurcanu, eliberarea a fost un drum în etape: „Îmi amintesc că am fost scoasă din celulă, dusă la reduit, unde m-am întâlnit cu zece copii, toți băieți, printre care și fratele meu. De acolo, cei unsprezece minori am fost întorși la Miliția Capitalei, în dimineața de 22 decembrie”.

Acolo, copiii au fost repartizați la diverse treburi, sub supravegherea milițienilor. „Am fost puși să spălăm toate coridoarele pline de sânge. Am fost puși să spălăm WC-urile. Ne-au închis într-o încăpere, ca un fel de sală de clasă, cu bănci și cu o catedră. Era dimineață și ei nu știau ce să facă cu noi”.

În acele zile, aproximativ 1.000 de oameni fuseseră aduși din centrul Bucureștiului la Jilava, reținuți în haosul nopții de represiune.

22 decembrie, după amiaza

Pe 22 decembrie, în jurul orei 16:30, Dana Badea era printre femeile eliberate din Fortul 13. „Ne-au urcat într-un autobuz, cum erau pe vremuri, se numea rată, cu geamuri sparte, și ne-au dus la Gara Progresu. Acolo ne-au lăsat. La gară”.

Imaginea pe care o descrie seamănă, spune ea, cu o scenă dintr-un film postapocaliptic: „Eram plini de sânge, zdrențuiți, murdari. Pe haine aveam noroi amestecat cu praf și sânge, iar părul îmi fusese smuls”.

În gară, un tânăr blond, înalt și slab s-a apropiat de ea. „Mi-a spus: «pe prietenul tău să știi că l-au omorât în Fortul 13. L-au scos din cameră și nu mai respira». Mi-am dat seama că e posibil să se refere la Vali, pentru că mulți mă văzuseră în timpul zilei cu el și probabil că și-au închipuit că e prietenul meu. Nici nu îi știu numele de familie”.

Vali lucra la Electro-Aparataj, avea în jur de 25-26 de ani și semăna, spune Dana, cu actorul Michael Paré.

„El fusese și la Timișoara, iar când l-am cunoscut, în Piață, era îmbrăcat într-o scurtă de blugi cu guler alb, îmblănită. La un moment dat, forțele de ordine au încercat să-l prindă, și atunci a rămas fără haina asta de blugi. Au trecut cu tunurile de apă și ne-au udat, iar eu, pe sub palton, aveam o vestă lungă, fără mâneci, în carouri – pătrate în multe culori. I-am dat-o. El a fost arestat cu această haină pe el”, mai spune Dana Badea.

După eliberare, Dana a fost internată o perioadă lungă la Spitalul Cantacuzino: „N-au putut să-mi scoată hainele de pe mine, au trebuit să mi le taie cu bisturiul. Tot corpul meu era negru de la lovituri și hainele intraseră deja în piele”.

Câteva săptămâni mai târziu, tânăra s-a dus la fabrica unde lucra Vali, încercând să afle ce s-a întâmplat cu el. „Am cerut audiență la director și i-am povestit despre băiatul acela. A zis să vin a doua zi. Dar a doua zi, nu am mai fost lăsată să intru”.

De-a lungul a 36 de ani, Dana Badea a încercat în repetate rânduri să-l găsească, dar până în prezent nu a reușit.

***

Nicoleta Giurcanu a experimentat libertatea mai târziu decât alții, pe 23 decembrie. După câteva ore petrecute la Miliția Capitalei, ea și alți zece copii reținuți au fost urcați din nou în dube și duși la Centrul de Primire Minori din strada Aaron Florian, aflat în spatele Ambasadei Americane, de aproape de Piața Universității.

Acolo, teroarea a continuat. Copiii au fost forțați să suporte umilințe și pedepse absurde, au fost bătuți cu prosoape ude, puși să curețe mizeria și amenințați că vor fi urmăriți toată viața dacă vor vorbi vreodată despre ce li s-a întâmplat.

În acele două zile, instituția condusă de funcționari ai statului semăna mai degrabă cu o închisoare improvizată decât cu un loc de protecție.

Pe 23 decembrie, după fuga lui Ceaușescu, autoritățile au decis să-i elibereze. Părinții îi căutau de ore întregi prin spitale, secții de miliție și chiar la Jilava, fără să știe că se aflau în acel centru.

Când mama și unchiul Nicoletei au reușit să ajungă acolo, copiii au fost scoși, speriați și plini de urme, în tăcerea învățată sub amenințare. După aproape trei zile de detenție, Nicoleta Giurcanu, de 14 ani, și fratele ei, Petrișor, de 12 ani, au fost lăsați să plece acasă.

Ce a rămas din noaptea de 21-22 Decembrie

După eliberare, traumele s-au întins pe zeci de ani. Dana Badea spune că, de fapt, nu le-a procesat niciodată. „După ’90, am fost amenințată să spun că nu am fost bătută în Jilava. Unsprezece ani nu am mai intrat în România. Am avut azil politic în Italia”.

***

Pentru Dragoș Munteanu, șocul s-a sedimentat lent, abia după ce pericolul trecuse. „După o perioadă destul de mare de timp, am realizat că puteam fi omorâți”.

La mai bine de trei decenii de atunci, își amintește mai mult sentimentul de neputință și absența dreptății. „Am fost batjocoriți acolo. Și ne-am ales doar cu niște scuze”.

***

Nicoleta Giurcanu n-a reușit mult timp să treacă nici măcar pe lângă gardul centrului din strada Aaron Florian. Primele luni după eliberare au fost un coșmar.

„Trei luni nu am mers la școală. Mama și tata puneau pături în ferestre, ca să nu se vadă lumina, de frică să nu vină teroriștii. Tata bloca ușa cu cuierul. Eram speriați și plângeam. Gândiți-vă că trei nopți la rând noi n-am dormit, n-am închis un ochi, doar am mâncat bătaie”.

Ani la rând, Nicoleta nu a putut vorbi despre ce trăise. „Abia în 2018 am reușit să povestesc cap-coadă tot ce s-a întâmplat”.

Crede că tăcerea celor ca ea a fost, poate, convenabilă pentru autorități. „Au avut impresia că victimele, din cauza traumelor, nu vor povesti. Dar tânăra generație trebuie să afle adevărul de la noi, cât mai suntem în viață”.

***

Au trecut 36 de ani, iar urmele acelor zile se mai văd încă – în tăcerile lungi, în ezitările din voce, în privirile care se pierd pentru o clipă. Pentru unii, Revoluția s-a sfârșit în Decembrie 1989. Pentru alții, pentru Dana, pentru Dragoș și pentru Nicoleta, ea n-a încetat niciodată să freamăte, undeva, în interior.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.