Într-o singură zi, marți, 3 august, au avut loc 6 accidente în care și-au pierdut viața 11 oameni. O altă zi neagră. Una din multele. Victimele accidentelor rutiere trec prin suferințe greu de imaginat și rămân marcați pe viață, fizic și psihic.

Tudor caută să se țină tare, să nu arate nici ce simte, nici cât îl doare. E serios, încruntat, ghemuit în el însuși, fața i se luminează doar când vorbește de viața de dinainte de accident. O zi cu ghinion, 13 decembrie 2010. Peste trei zile împlinea 20 de ani. De atunci își petrece viața în scaunul cu rotile.

Nu era el la volan, stătea în spate, dar fatalitatea e fatalitate. Planetara cumpărată din Germania, aflată în portbagaj, i-a intrat în coloană. Chestie de secunde. Apoi de minute care fac diferența dintre viață și moarte. Vorbește repede, firul evenimentelor e tot ăla, indiferent de câte ori l-ar derula. Nimic nu poate fi rescris. Povestea, propria poveste, îl lovește de fiecare dată implacabil cu pumnul.

„Am căzut între scaunele din față, din scaunul din dreapta tatăl meu trăgea de mine să mă trezesc. Eram încarcerat. Planetara aceea pe care el (șoferul n.a) o cumpărase pentru mașina pe care o avea în România m-a lovit în spate și mi-a spart un inel la coloană, iar oasele acelea sparte mi-au intrat în măduvă. Dacă nu se intervenea în 15- 17 minute puteam să mor”.

Și probabil că ar fi murit dacă accidentul ar fi avut loc în România, dar era în Germania. Așa că în acele minute de care viața atârnă ca de firul de păianjen a fost dus la primul spital, aflat la 12 kilometri distanță.

„Am fost operat de urgență, curățat, mi-au fost scos oasele și după aceea am suferit alte operații chirurgicale. Mi-au pus un implant din aliaj de titan pe care o să-l am toată viața, au fost în jur de patru operații”.

Oboseala, neatenția, lipsa de experiență? Greu de zis, câte puțin de toate. Unii ar spune destinul. Au plecat spre Germania sâmbătă, după petrecerea de aniversarea a 20 de ani a lui Tudor, iar duminică au condus cu schimbul, el și tatăl lui. Plecaseră să cumpere o mașină pentru firmă. N-au mai apucat din cauza accidentului. La volan era Gheorghe Marius, angajat la firma familiei, care însă nu condusese până atunci, deci, teoretic, era cel mai odihnit. Nu a văzut semnalizarea unor lucrări la drum, deși acestea erau luminate. A tras de volan brusc în loc să frâneze și mașina s-a răstrunat.

„Pot să spun că a scăpat situația de sub control, șofer bun nu a fost, în acel moment un șofer care conduce prudent poate să controleze situația ca să se producă cel mai mic rău. Primul lucru pe care trebuia să-l facă era să frâneze, el nu a frânat, poliția nu a găsit nicio urmă de frână. A tras brusc de volan și ne-am răsturnat”, povestește tatăl lui Tudor, Ionel Dirvăreanu. Și el a ajuns la spital, dar a scăpat mai ușor, doar cu bazinul fisurat și două coaste rupte. Singurul care a ieșit întreg din accident a fost Gheorghe Marius.

Nu apucaseră să-și facă asigurarea turistică, așa că factura pentru operații și luna de spitalizare a fost piperată, 32.000 de euro. Alte 13.000 de euro a fost operația de scoatere a suportului de implant, făcută după un an de zile tot în Germania. În România nu a fost posibilă din cauza lipsei tehnologiei. „Ne-au spus că nu au tehnologia, niște chei, niște scule, cu care să scoată suportul de implant , sunt folosite doar acolo si să ne ducem înapoi la ei în Germania”. Ionel Dirvăreanu recunoaște că nu s-ar fi descurcat dacă nu avea firma și banii pentru operații.

Nu e ușor să-ți accepți infirmitatea, că viața nu va mai fi nicicând așa cum a fost, dar mai ales așa cum ai visat-o. La 20 ani, când de abia ai pipăit-o și când iluziile dau în floare, e poate și mai greu. Tudor, proaspăt ieșit din adolescență, s-a dovedit un luptător. Și încă luptă, deși speranțe prea mari de recuperare nu are.

„Până în momentul de față am putut recupera foarte puțin, adică mă pot deplasa pe distanțe foarte scurte cu ajutorul cadrului sau cârjelor, doi metri, după care trebuie să mă așez pentru că durerile sunt foarte mari. Dar simțurile nu le am, de la genunchi în jos nu simt picioarele, poți să mă tai, să se întâmple orice că nu simt. Încă fac recuperare și sper să se recupereze mai mult. Cu toate că înaintez în vârstă și corpul se reface mai greu”.

Avea o prietenă, un grup, urma o facultate, dar și lucra la firma familiei. Era fericit. Avea planuri de „om normal”. Și, într-un colț al sufletului, încă le mai are.

„Oricât ai vrea accepți că viața ta se va schimba și nu va mai fi deloc cum ți-ai plănuit-o sau cum ți-ai fi dorit să fie, e greu. Sunt momente în care sunt neputincios pentru că nu pot să fac multe lucuri singur și am nevoie de ajutor, fizic, psihic. Nu am cum să mă simt împăcat, pentru că simți lipsurile și minusurile în fiecare zi, de fiecare dată când vrei să faci ceva te lovești de neputință, te gândești puteam să facă lucrul ăsta fără să vină tata să mă ajute să iau ceva de jos”.

În plus, mai sunt și barierele din societate, de care se lovește mereu, o nepăsare față de problemele oamenilor cu dizabilități, lucruri la care nu se gândește nimeni. Tudor nu face nimănui vreo vină, recunoaște că nici el nu gândea și nu se preocupa de astfel de probleme înainte de accident, pe vremea când trăia pur și simplu.

„Și eu înainte de accident și să ajung așa poate că nu aș fi văzut partea asta a lucrurilor, eram și eu un om care nu se gândea că lucrul ăla e pus prea sus, sau e greu pentru cineva când se duce la cumpărături să ajungă să ia de pe raft. Adică, nepăsarea asta este într-un grad destul de ridicat în societate pentru genul acesta de activități, nu mai vorbim de sport și alte lucruri pentru persoanele cu dizabilități”.

Ca în orice accident, există și partea juridică, financiară. Neplăcută, dar inevitabilă. Ionel Dirvăreanu a primit despăgubiri de la firma de asigurări, dar în schimb a trebuit el să-i plătească despăgubiri lui Gheorghe Marius, cel care făcuse accidentul. Dirvăreanu i-a desfăcut acestuia contractul de muncă, Gheorghe Marius l-a dat în judecată și i-a cerut un miliard de lei. De atunci se tot judecă.

Dirvăreanu se simte păcălit, spune că Marius a venit la spital în Germania cu o hârtie scrisă de mână în limba germană, pe care el nu o înțelege, în care se spunea că el se va ocupa de problemele lui Tudor în spital, deci că sunt prieteni și „nu vrem să se facă cercetare penală”. „Vă dați seama că am semnat imediat, cine nu ar fi semnat”, ne spune Ionel Dirvăreanu.

Șoferul s-a ales, potrivit legii germane, cu o amendă penală de 800 de euro sau 40 de zile de muncă în folosul comunității.

„Nu aveam voie să mor”

Stai cuminte la stop, se face verde și pleci. Nu ai timp să-ți dai seama ce s-a întâmplat, simți doar o durere îngrozitoare și, ca prin ceață, vezi pe cineva că-ți bate în geam. „Sunteți bine?” Cum să fii bine când ai senzația că ești făcută bucăți, ca tăiată cu drujba. Sirene, girofaruri, descarcerare și gândul îngrozitor că dacă mori copilul rămâne singur. Așa că n-ai voie să mori.

Valentina Brehui spune că șofează prudent de felul ei, de abia plecase de la stop, nu avea nici 20 km/h, ieșea de pe o stradă care dădea în Splaiul Unirii, cei de acolo aveau roșu. Deja erau trei mașini oprite la stop pe prima bandă, când pe a doua apare o mașină care o lovește în plin.

„Orice aș fi făcut, unde să mă duc, n-aș fi putut evita, dacă m-a prins în față, pe ușa din față și pe stâlpul șoferului, nu aveam nicio posibilitate să evit, mai ales că eu am verde, sunt trei mașini oprite la stop pe banda unu și tu vii ca nebunul”.

La volan, o femeie, în mașină, doi copii minori și o prietenă. A venit cu viteză, undeva în jur de 60-70 de kilometri la oră și a pocnit-o în plin. A avut norocul că a scăpat cu viață, dar coșmarul de abia a început: 6 coaste rupte, fractură de bazin, vertebre rupte, un tendon, plus o lovitură la cap.

„Cele mai mari dureri le-am simțit în zona cocisului, îngrozitor, și în toracală, nu mi-am pierdut cunoștința, dar am rămas încarcerată. Centura se pare m-a 'ajutat' să-mi rup vreo șase coaste, picioarele au spart bazinul, piciorul drept pentru că nu a fost redusă fractura e mai scurt cu aproape un cm, lombară, niște vertebre rupte. Am rămas o lună de zile blană la pat, picioarele au rămas în poziția asta, nu puteam să le apropii să fac nimic. Și ce era mai rău nu puteam nici să fiu ridicată ca să pot expectora, mai era o schijă de os de 3 cm lângă vezică”.

A fost dusă la Spitalul Municipal, o „minune”, glumește amar Valentina Brehui. Horcăia îngrozitor, probabil de la coastele fracturate, iar în spital îi spuneau că e de la vârstă. Avea 57 de ani atunci, era în 2015.

„Îmi spuneau: 'hai doamnă că e vârsta'. Cum adică vârsta, păi ieri puteam să ridic un bax de aproximativ 18 kg până deasupra capului și de la accident eu nu puteam să ridic mâna atât sau să țin pieptănul, nu puteam nimic, îmi spuneau, 'haideți doamnă că e vârsta'”.

După 30 de zile s-a externat. Putea să se ridice la marginea patului, apoi să umble cu un cadru metalic. Mai întâi a reînvățat să meargă, să folosească mâna, pe care nu reușea s-o ridice la orizontală, avea tendonul rupt, a urmat recuperări, a făcut controale peste controale. Totul ca să-și revină cât de cât, să poată munci și crește copilul minor.

Valentina Brehui e complet singură, n-are niciun sprijin de niciunde, e divortață, rude n-are. Deci a trebuit- cum, necum- să treacă prin toate de una singură. Micul magazin pe care îl avea pe Calea Moșilor, din care mai scotea un venit, s-a dus pe Apa Sâmbetei după accident, că n-a mai avut cine să se ocupe, servici nu-și găsea. Dacă i-a fost greu?

„De obicei nu plâng, în viața mea nu am plâns, ei, după accidentul ăsta mă bufnea plânsul și asta pentru că am un fiu care la ora aceea avea 16 ani și nu am absolut pe nimeni altcineva, părinții mei au murit, nu mai sunt împreună cu tatăl lui de mulți ani și în momentul în care am realizat că fiul meu la 16 ani rămâne singur pe lume dacă eu mor, am spus nu am voie să mor, trebuie să…”

Trebuie, dar cum? Nu putea sta în picioare și nici pe scaun prea mult, o apucau durerile, trebuia să se întindă în pat. Mergea cocoșată, șchiopăta și trăia din cei 600 de lei pensie anticipată și din ce o mai ajutau prietenele. Valentina Brehui e însă o femeie tare, mai tare ca mulți bărbați, se vede pe ea. Nu s-a dat bătută cu una cu două.

„În mână luam 600 de lei, 600 de lei să poți să trăiești în 2015 cu un copil de 16 ani. Jumătate din ce era aici la magazin am trimis copilul să arunce că s-a stricat, iar poliția a stat în cercetări cinci ani de zile și până nu am făcut eu plângere pentru tergiversarea dosarului nu s-a mișcat. A zăcut dosarul la poliție cinci ani într-un accident în care erau implicate 2 mașini, o victimă și vinovatul și-a recunoscut vina”.

De ce a ținut poliția atâta vreme dosarul, nu are nicio explicație, a stat și după niște avocați care au dus-o cu vorba și nu a intrat în acțiune mai devreme. Așa-i când autoritățile în loc să te ajute, îți bagă bețe-n roate. Și nici procesul nu merge mai repede, despăgubirile va trebui să le mai aștepte, asta dacă are noroc, răbdare, nervi și mai ales sănătate.

La cinci ani de la accident, o expertiză medicală arată că în prezent are un „deficit funcțional de 85%”, că trebuie să urmeze un plan de recuperare pe durata întregii vieți, unul deloc ietftin și neacoperit de Casa de Asigurări de Sănătate. Dar mai ales, ar trebui să facă trei intervenții chirurgicale, una fiind de protezare șold. Și asta doar pentru că a respectat regulile de circulație.

A circula pe artierele rutiere din România este un act de curaj

Pe șosele României are loc un adevărat carnagiu, nu e zi fără un accident mortal sau cu victime. Anul trecut, de exemplu, din cele 22.836 de accidente rutiere produse, 6.272 (aproape o treime) au fost accidente grave, în care au murit 1.644 de oameni și au fost răniți grav 5.484. Cele mai multe accidente rutiere grave s-au produs în București și în județele Prahova, Cluj, Brașov, Iași și Suceava.

La sfârșitul lunii iulie într-un singur weekend au avut loc 33 de accidente grave în care și-au pierdut viața 24 de persoane. Doar în accidentul produs pe DN2 Bacău- Adjud, în care au intrat în coliziune un autorism și un microbus au murit 7 persoane. Marți, au avut loc 6 accidente grave, soldate cu 11 morți.

Cauzele accidentelor se cunosc bine: pe primul loc sunt viteza excesivă, conducerea imprudentă și nerespectarea regulilor de circulație. „A circula pe artierele rutiere din România este un act de curaj”, spune pentru Eruopa Liberă Cătălin Codescu președintele Asociației Victimelor Accidentelor de Circulație (AVAC).

„Principala problemă e lipsa de supraveghere a traficului și acesta este motivul pentru care foarte mulți conducători auto, din deprindere, nu mai respectă legislația. Nu se simt supravegheați, nici pe zona de viteză excesivă, nici în general în trafic. Dacă un șofer agresiv, care săvârșește abateri în cascadă, este scos din trafic în 24 de ore, atunci lucrurile s-ar mai rezolva.

Participanții la trafic nu simt presiunea legii și nu simt responsabilitate. Dacă legea este ineficientă ca aplicabilitate, nu are forță, oamenii nu simt niciun fel de presiune si nu vor respecte regulile”.