Linkuri accesibilitate

Dragii noștri doctori, acum vă iubim tare mult, dar nu v-am iubit întotdeauna suficient pentru a vă plăti un salariu decent


Cineva fixează în fața unui spital din București p pancartă cu textul „Respect pentru toți medicii iubiți”
Cineva fixează în fața unui spital din București p pancartă cu textul „Respect pentru toți medicii iubiți”

Este înălțător felul în care angajații medicali devin acum eroi mult-lăudați. În contextul pandemiei, sunt cei care intră în contact direct cu pacienții și în ciuda costumelor de protecție, măștilor și dezinfectanților, își riscă zilnic viața, având cel mai mare risc de contaminare.

Totuși, nimănui nu i-a păsat când, în 2010, personalul medical a fost sărăcit de Boc; iar acum plătim cu toții prețul pentru o lege care pare dezastruoasă.

În 2010, premierul Emil Boc a trăit timpuri de urgie și s-a confruntat cu o decizie dificilă. Până în 2012, datoria publică a țării avea să crească de la 30% la 62% din PIB. Se impuneau măsuri imediate pentru limitarea îndatorării guvernamentale, sau cel puțin așa spunea FMI (deși trebuie menționat că și la 62% proporția datorie externă/PIB ar fi fost una scăzută, conform standardelor UE; de pildă, datoria publică a Japoniei este de 196% din PIB).

Deci, pentru a menține raportul datorie/PIB în limitele impuse de FMI, guvernul a avut două opțiuni – creșterea veniturilor prin mărirea taxelor, sau reducerea cheltuielilor publice. Existau trei modalități de sporire a veniturilor guvernamentale; creșterea TVA la 24%, mărirea impozitului pe venit, sau implementarea ambelor. Se pot găsi multiple soluții pentru reducerea cheltuielilor guvernamentale, cum ar fi oprirea investițiilor în proiectele mari, cum ar cele de infrastructură, reducerea cheltuielilor pentru apărare sau a celor pentru educație.

Boc a ales „răul cel mai mic” pentru a reduce cheltuielile, a amputat salariile bugetarilor cu 25%. După ce încercarea de a reduce cu 15% pensiile a fost considerată neconstituțională, s-a adoptat varianta creșterii veniturilor guvernamentale ridicând rapid TVA de la 19% la 24% pentru a compensa eșecul tăierii pensiilor în paralel cu tăierea lefurilor.

Astfel, un element major al investițiilor în infrastructură a fost salvat prin acțiunea lui Boc. Datorită măsurilor luate de el s-au găsit, printre alte probleme presante, și bani pentru a continua construirea liniei de metrou Universitate-Drumul Taberei, „investiție majoră în infrastructură”, care nu e gata nici acum la 10 de la măsurile dure luate de Emil Boc și anunțate de Traian Băsescu. Tăierea salariilor are cel puțin un rezultat tangibil pentru bucureșteni, fiindcă aceștia sunt încă nevoiți să ocolească lucrările de construiere a metroului din zona de nord a capitalei.

Prețul reducerii datoriei guvernamentale a fost plătit aproape în întregime de către bugetari. Unele salarii din sectorul privat au rămas nemodificate și, deloc surprinzător, noua clasă de mijloc a corporatiștilor angajați la companii multinaționale a salutat măsura ca pe un triumf al guvernării Boc, care a salvat România.

Salariul mediu al unui medic din sectorul de stat s-a redus la 500-600 euro/lună; al unui rezident, la 170 de la 340 euro/lună. Ce însemna aceste cifre ? Că un corporatist cu trei ani de studii la ASE, angajat la o multinațională, câștiga mult mai mult decât un medic cu șase ani de facultate și alți șase de formare în specialitate.

„Tăierea lui Boc” a venit la trei ani după aderarea României la Uniunea European (1 ianuarie 2007), aderare care oferea medicilor români posibilitatea de a intra pe piața muncii din Vest mult mai ușor decât până atunci. Salariul unui doctor în UE e între 4000 ero/lună jur și 12.000 euro/lună. În funcție de specializare și experiență, medicii care emigrau în Franța, Marea Britanie sau Germania puteau câștiga de 20 de ori salariul pe care l-ar fi avut în România după reducerile sălbatice ale lui Boc. Deloc surprinzător, șansa de a obține un salariu decent în străinătate a fost, statistic, cel mai important motiv de emigrare.

FMI l-a sfătuit pe Boc să reducă salariile personalului medical și altor categorii de bugetari, dar nu pare să-și fi înțeles propria ideologie, bazată pe principiile pieței libere –în situația dată tocmai forțele pieței libere au intrat rapid în acțiune, și un număr uriaș de cadre medicale, calificate și experimentate, au părăsit România. Potrivit articolului Aureliei Ștefănescu de la A.S.E - „International Migration from Public Health Systems. The case of Romania- Migrația internațională din sistemele de sănătate publică. Cazul României”publicat în Amfiteatru Economic(august 2017) numărul medicilor care solicitau acreditarea profesională pentru munca în străinătate s-a dublat din 2010, menținându-se constant la 2.500 cereri/an.

În 2017, potrivit președintelui Colegiului Medicilor din România, Gheorghe Borcean, 6000 de medici români lucrau în Germania, câte 4000 în Marea Britanie și Franța, 600 în Belgia și un număr mai mic în alte țări ale Uniunii Europene - aproximativ 15.000 în total. În 2019, în Evenimentul Zilei, ministrul Educației Ecaterina Andronescu a declarat că, după o evaluare din 2018, că „plecaseră din țară... 10.000 medici în doi ani”. Ziarul britanic The Guardianspune că 43.000 de medici au părăsit România după aderarea la UE; cifra acoperă o perioadă mai lungă și include și medici care au emigrat în SUA, Canada, Australia și alte țări din spațiul extra-comunitar. Nu contează care e numărul exact; problema rămâne.

În raportul din 2019 „The State of healthcare in the EU – Romania- Starea de sănătate în UE – România”, Comisia Europeană a identificat lipsa de personal medical instruit ca una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă țara: „Sistemul de sănătate din România încă suferă de o penurie de medici și asistente medicale. În 2017 erau 2,9 medici/1.000 locuitori, a treia cea mai mică cifră din UE (media UE fiind de 3.6), și 6,7 asistente/1.000 locuitori (față de media UE de 8,5). Externalizarea prin migrație a resursei medicale care dorea perspective mai bune de carieră și remunerare în străinătate a contribuit la crearea unui deficit intern de profesioniști în domeniul sănătății, cu consecințe negative asupra accesibilității asistenței medicale”. Într-un limbaj mai simplu, „tăierea lui Boc” a dus la exodul în masă al personalului medical, cu consecințe grave pentru calitatea asistenței medicale din România și, în ultimă instanță, pentru noi toți.

În martie 2018, PSD a mărit salariul net pentru rezidenți cu 160% (de la 344 euro la 902 euro/lună) iar pentru medicii specialiști și primari, cu 130% (de la 913 euro la 2112 euro/lună).

Prea puțin, prea târziu.

S-ar putea ca măsura luată să diminueze puțin valul de medici tineri care se gândesc la emigrare; dar nu ne va aduce doctorii înapoi.

Lucrurile nu s-au oprit aici; după decizia lui Boc de a diminua cheltuielile publice, fondurile pentru asistența medicală au scăzut de la 6% din PIB în 2010 la 5% din PIB în prezent, o reducere de aproximativ 20% din bugetul alocat sănătății. Germania cheltuiește 10,4% din PIB pentru asistență medicală; până și Bulgaria dă 8% din PIB pentru sănătate. Dintre toate țările UE, România alocă acestui domeniu cea mai mică proporție din PIB.

Și a mai existat o consecință dezastruoasă a deciziei lui Boc. Costul instruirii doctorilor pe care țara i-a pierdut a fost plătit de contribuabilul român. Vasile Astărăstoaie, fost director al Colegiului Medicilor din România, estimează cheltuielile cu pregătirea unui medic specialist, timp de 12 ani, la aproximativ 11.300 euro. Dacă doar 15.000 medici au părăsit România înseamnă că, plătind pentru formarea lor, statul român a subvenționat sistemele de sănătate din țări mult mai bogate cu 169.500.000 de euro.

Să fii respectat e frumos, iar medicii luptă acum în prima linie împotriva coronavirusului. Totuși... dacă România ar fi ignorat sfatul FMI în 2010 și ar fi înțeles că un stat modern, prosper și cu servicii sanitare eficiente implică oarece cheltuieli publice; și dacă Boc ar fi ales să mărească baza taxării veniturilor, instituind o rată progresivă de impozitare așa cum procedează țările dezvoltate ale UE, atunci corporatiștii ar fi trebuit să facă sacrificii cot la cot cu bugetarii pentru a se asigura că sectorul public e finanțat corespunzător și toți specialiștii importanți pentru bunăstarea națiunii primesc remunerația cuvenită. Dacă aceste lucruri s-ar fi întâmplat, criza cu care ne confruntăm astăzi ar fi putut fi mai puțin severă.

În România există doar 459 de epidemiologi și infecționiști, și un număr insuficient de medici A.T.I, repartizați inegal pe județe. Țara are 2000 de paturi în secțiile de A.T.I, și numai circa 1300 de ventilatoare, un număr prea mic pentru un scenariu de transmitere exponențială a coronavirusului în comunitate.

Au fost mobilizați rezidenții ca măsură disperată, fiindcă nu sunt destui medici specialiști și primari.

Maximul pandemic nu a fost nici pe departe atins.

Acum 10 ani, Boc a ales să plaseze întreaga povară pe umerii bugetarilor, și să nu se atingă de corporatiști. El și clasa de mijloc care lucrează pentru sectorul privat s-au grăbit să pretindă că au salvat economia.

Dar având în vedere gravitatea crizei medicale cu care ne confruntăm, deși a salvat atunci o parte din clasa de mijloc, s-ar putea ca Boc să fi ucis, de fapt, toată țara.

IAN BROWNE este un scriitor britanic care locuiește în prezent în București. Licențiat în Filosofie al Universității Cambridge, cu studii postdoctorale la Universitatea St. Andrews, e coautor al volumului recent apărut Orwell, intelectualul anti-intelectual. Contribuie în mod regulat cu articole și eseuri la jurnale și reviste academice din România

.

Opiniile autorului nu eprezintă neapărat punctul de vedere al Europei Libere.

Facebook Forum

XS
SM
MD
LG