Incursiune în atelierul deschis al artistului Gorzo: totemuri maramureșene și alte „gorzolănii” la Timișoara

Dincolo de poarta grea a clădirii, te pomenești direct printre scânduri înalte de 4 metri așezate de-a lungul pereților unui coridor larg care dă într-o parte în curtea interioară a garnizoanei, iar în cealaltă te scoate în Piața Libertății.

În această clădire barocă din secolul al XVIII s-a aflat sediul comandanților Cetății. Ea apare cu numele de Generalatul Nou în planul Timișoarei din 1727, dar a fost construită anterior și fusese locuită, după unele surse istorice, de contele Florimund de Mercy, administratorul regal al Banatului între 1716 și 1734.

Dacă nu ți-ar sări în ochi obiectele intens colorate, rezemate și ele vertical de pereți, ai crede că ești într-un atelier de tâmplărie cu drujbe, ferăstraie electrice și alte scule de tăiat și fasonat.

Aparatul de lucru al unui om singur

Dumitru Gorzo, pictor și sculptor, și-a instalat aici pentru câteva luni, din iunie până în septembrie, atelierul deschis, un concept pe care îl practică a patra oară, acum la Timișoara, iar anterior la New York, București și Râmnicu Vâlcea.

„Mereu mi-am dorit să văd atelierele celorlalți, să arunc un ochi pe sub ușă sau pe geamul deschis. Orice fel de atelier e un fel de lume care se construiește în altă lume, e ca o fractură în spațiu. E un construct fragil, care se construiește greu și pe care nu suntem dispuși să-l împărtășim foarte ușor”, spune artistul plastic.

Atelierul deschis nu este semn de vanitate artistică ci „o complicație” pe care o numește „aparatul de lucru al unui om singur”.

Echipat în haine de lucru, îl regăsesc pe Dumitru Gorzo într-o pauză. Își răsucește cu degetele albastre pe o parte și verzi pe interior, o țigară.

Mărturisește că nu a venit cu plan și schițe, ci a decis să se lase condus de provocarea pe care o reprezintă vechea clădire și materialul, adică lemnul de tei venit din pădurile cărășene. „Dulapi” în limbajul lemnarilor.

„Toate lucrările mele solide sunt rodul unei întâmplări”, spune. „M-am trezit în clădirea asta complicată că mă bat cu 8 metri cubi de lemne și cu un spațiu impunător și straniu, așa că am ajuns la concluzia că mă bat cu mine de fapt”. Așa că a luat-o pieptiș.

Maramureșul „totemic”

Cele două săptămâni programate inițial s-au transformat, cu unele întreruperi, în aproape trei luni. Pe poarta boltită au intrat liber toți curioșii, de la confrați artiști, la studenți, critici de artă, până la turiști aflați în trecere. Toți au putut vedea cum se naște dintr-o scândură un obiect de artă.

„Am venit la Timișoara să fac lucrări pe care nu le-aș fi făcut niciunde altundeva”, le explică vizitatorilor care întreabă.

Gorzo le spune acestor obiecte asemănătoare unor totemuri exotice „stâlpi”. „Este o reconectare cu Maramureșul meu natal, cu multe verticale: pridvor plin de stâlpi, parii gardurilor, parii căpițelor. Am locuit într-o casă cu 20-30 de stâlpi”, povestește ca argument pentru așezarea exclusiv verticală a lucrărilor.

Și în interiorul galeriilor improvizate, dincolo de ușa maro prost vopsită pe care e scris de mână cu vopsea albă „Studio Continuous IV”, lucrările stau rezemate de pereții inegali, cu bolți rotunjite sau cu firide care azi nu mai au nicio logică arhitecturală. Obiectele rezultate au o singură față, fiind făcute să dea impresia că susțin ceva. Ele nu umplu spațiul „ci îl creează”.

În sălile tip vagon de la parter se găsesc în perfectă improvizație exponate, borcanele cu culori, scaune șchioape, haine agățate de mânerele ferestrelor, chiar un pat provizoriu alcătuit dintr-o masă, o saltea și o pătură.

Gorzo nu se menajează, lucrează până târziu cu barda, cu drujba, cu flexul, cu dalta. „Nu lucrez cu instrumente delicate”, ne mărturisește.

Preferă tăietura directă, mai degrabă fără schiță și nu se teme să se lase condus de fibra moale a lemnului de tei sau de propriile instrumente. Pornit la luptă, își propune să nu plece până nu transformă dulapii în palpabile lucrări de artă, pigmentate în culori tari.

„Eu ca formație sunt pictor. Povestea cu lemnul o am de acasă. Nu spun că încerc să le combin, dar mi-am dorit mult să folosesc culoarea pe lemn care poate să îl completeze, să îl contrazică, să îl distrugă sau să îl schimbe. Sunt destul de mirat că sculptorii nu folosesc culoarea decât ca umplutură”, răspunde Gorzo la întrebarea despre culori.

Forme aruncate în lume

La etajul garnizoanei, câteva săli au fost cât de cât amenajate să găzduiască expoziții. Acolo sunt expuse lucrările lui Gorzo de acum 3,10 sau 15 ani cu „instrucțiuni de utilizare” scrise direct pe pereți: „O comunitate de brute și nevrute” cu indicația de a fi privite de la maxim 70 cm distanță, Wunerkabinet – lemn cioplit, Picturi înalte, ipsosuri etc. Curator: Simona Abagiu.

Redescoperă cu oarecare detașare lucrări pe care nu le-a văzut de mulți ani. A acceptat propunerea curatoarei înțelegând care e defectul oricărei expoziții. Ea trăiește un moment culminant la vernisaj, după care intră în sfera privatului, fiind căutată de critici și de cunoscători.

Provocator până la a indigna privirile conservatoare cu personajele sale plurisexuate și cu alte „gorzolănii”, sau cu coconul desenat în cărbune pe fațada unei clădiri din Timișoara, Gorzo nu ezită să ironizeze publicul și pe sine, chiar pe afișul expoziției. La Wunderkabinet recomandă să se evite „privirea bombastică”, iar la picturile înalte cere a nu se privi printr-un filtru „sterilizant”. Sunt comentarii în stilul contestatar și ludic caracteristic.

Studioul perpetuu reprezintă de asemenea o provocare hibridă fiindcă e, cum spune artistul „o mare revărsare de forță și o mare împleticeală”, precum și o formă de promovare. Dar e și deschidere față de confrați.

Știe că arta se face în enclave, fiecare în orașul lui, de aceea artiștii nu se cunosc și nu formează o comunitate. Se simte apropiat de artiști ca Mircea Suciu de la Cluj, de Nicolae Comănescu cu care a inițiat grupul Rostopasca, sau de Gili Mocanu.

În familia din Ieudul natal s-a potrivit să aibă o soră care pictează. „Linia ei ei fină, forma e construită migălos. Eu fac forme și le arunc în lume, ea le construiește pas cu pas, face lucrări frumoase. Suntem ancore unul pentru celălalt”, mărturisește Gorzo.

„Existența mea e atelierul”

Din 2003 Dumitru Gorzo a lăsat orice altceva pentru a se ocupa de artă. A contat pentru supraviețuire plecarea în 2008 la New York. A văzut, a învățat, a experimentat, are contract cu o galeria newyorkeză SLAG. Se întoarce periodic la atelierul din București.

A sacrificat pentru arta sa alcătuirea unei familii și multe altele. I-a sacrificat și pe cei din jur. „Când pui multă presiune pe tine, nu faci efort pentru a-i acomoda pe ceilalți” argumentează artistul.

„Existența mea e atelierul. Nu merg în vacanțe, nu călătoresc dacă nu am treabă, mă scap în general de invitații enervându-mi prietenii. Nu sunt de gașcă oricând, nu pot fi folosit pentru situații de relaxare decât pentru timp scurt”.

Își răsucește o nouă țigară și salută câțiva vizitatori, precum și pe Florin Arhire, artist vizual și prieten care vine zilnic să vadă ce s-a mai înfăptuit.

În timpul pandemiei, când lumea s-a oprit în loc, Gorzo s-a gândit să intre în casele oamenilor altfel: a anunțat că dăruiește, gratis, 2000 de printuri oricui le cere. Cele 20 de forme multiplicate în câte 100 de exemplare au făcut o stivă de jumătate de metru.

Unii s-au neliniștit că își strică singur piața. „Dacă tot era sfârșitul lumii, m-am gândit să fac expoziție peste tot, plus că sunt convins că cele mai bune lucruri sunt cele primite gratis. O întâlnire cu cineva, un minut de grație astea sunt gratis, nu intră într-o formă de tranzacție”, subliniază pictorul. Cererea a fost mare, a împărțit peste 2200 de printuri, iar oamenii i-au mulțumit.

Cum ar fost dacă ar fi rămas la Ieud? Nu s-a gândit. „Toți colegii de generație voiau să plece, să vadă lumea. Am avut cărți nu televizor, am avut povești nu Facebook. Iar în povești mereu cineva pleacă în lume”, se destăinuie Gorzo.

De fapt, n-a părăsit niciodată locul său privilegiat, atelierul pe care îl definește ca „o sumă de eșecuri, unde din când în când apare o reușită de etapă”.

În octombrie, pe la Sf. Dumitru, expoziției de la etaj îi vor lua locul stâlpii născuți în procesul de creație al atelierului deschis.