Acordul dintre Turcia și Rusia a redus, pentru moment, pericolul extinderii conflictului în regiune. Soluțiile agreate de președintele rus, Vladimir Putin și de omologul său turc, Recep Tayyip Erdogan nu rezolvă însă ambițiile celor doi de a-și extinde influența în Siria și în Estul Mediteranei. Intersele Ankarei și Moscovei sunt total opuse în Siria, cu toate că Erdogan și Putin au devenit parteneri strategici în ultimii ani. Rusia se luptă pentru menținerea dictatorului din Damasc, în vreme ce Turcia și-a aruncat soldații într-un război de uzură pentru eliminarea lui Bashar al-Assad.
Acordul semnat joi de președinții rus și turc, pentru pacificarea regiunii Idlib, nu e primul. Cei doi făcuseră o înțelegere în septembrie 2018 și bătuseră palma pentru demilitarizarea zonei, astfel încât militarii lui Assad, sprijiniți de Rusia, ar fi urmat să nu mai atace Idlib iar, în schimb, Turcia trebuia să-i dezarmeze pe rebelii jihadiști. Acalmia nu a durat mult, fiindcă Bashar al-Assad a început în primăvara anului 2019 să bombardeze regiunea Idlib, distrugând mai ales obiective publice din localități mari. În acest fel dictatorul din Damasc lovea indirect în Turcia, printr-un nou val de emigranți: circa un milion de refugiați ar fi ajuns până la finele lunii ianuarie, anul acesta, la granița dintre Turcia și Europa.
Ankara nu crede în Moscova. Istoria celor două țări e plină de războaie complicate, în urma cărora Turcia are încă resentimente, iar Rusia continuă să viseze spre noi forme de influențare a liderului de la Ankara. Totuși, Erdogan se află în colțul tablei de șah, fără prea multe opțiuni. Aliații săi occidentali au abandonat Siria și au lăsat Turcia singură, de aceea președintele turc a fost nevoit să meargă la Moscova, cu coada între picioare și să accepte un acord pe care nu și-l dorea.
Ce prevede acordul?
-Rusia şi Turcia vor organiza, începând cu 15 martie, patrulări comune pe o mare porţiune a autostrăzii M4, o axă esenţială pentru regim şi care traversează regiunea siriană Idlib. Va fi pentru prima dată când ruşii şi turcii vor patrula împreună în această zonă.
-Rusia și Turcia vor pune la punct un „culoar de securitate” de şase kilometri adâncime de o parte şi de alta a acestei autostrăzi, ceea ce înseamnă o zonă-tampon cu o lăţime de 12 kilometri. Parametrii care definesc această zonă vor fi finalizaţi în termen de şapte zile, conform textului convenit.
Singurătatea Turciei
Recep Tayyip Erdogan a încercat să evadeze din colțul în care a fost împinsă Turcia de catre Rusia și de militarii lui Assad, forțând ajutorul aliaților săi occidentali, într-o manieră neplăcută: a deschis granița către Grecia și Bulgaria, crezând că în acest fel europenii „se vor trezi la realitate” și va avea un sprijin în negocierile cu Vladimir Putin. Europa n-a înțeles, însă, mesajul și a lăsat Turcia singură să se lupte în Siria.
Site-ul american Antiwar, de analize strategice, face o analogie între singurătatea Turciei de acum și cea a Marii Britanii de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Rezistența Londrei în fața Germaniei și refuzul dârz al acesteia de a negocia cu naziștii, în ciuda izolării sale, au dat roade. Cu toate că Wasingtonul a refuzat inițial să sprijine Londra, iar Germania avea de partea ei tot mai multe state, în cele din urmă SUA și URSS au venit de partea Marii Britanii, arătând că nu contează doar numărul țărilor cucerite și al armelor din dotare, ci și cine sunt alianții.
Optzeci de ani mai târziu Damascul este izolat diplomatic, în urma ostilităţii cu SUA, dar din punct de vedere militar este invers, fiindcă are sprijinul miliţiilor Hezbollah şi al celor loiale Iranului, din Irak, plus Rusia, care inca din perioada Războiului Rece era în relații strategice cu Siria.
De fapt, fără ajutorul Rusiei, Bashar al-Assad ar fi fost demult eliminat de la putere. În 2015, când s-a hotărât să intervină decisiv de partea Damascului, Assad era pe punctul de a fi înfrânt, în urma atacurilor finanțate de SUA, Arabia Saudită și a celorlalte monarhii petroliere din Golf. Apoi, din 2015 încoace, balanța s-a inversat, Siria s-a întărit pe spezele Rusiei, în vreme ce Turcia a rămas singură în lupta cu dictatorul de la Damasc „exact ca Marea Britanie înainte de jumătatea anului 1941”. Antiwar amintește că Turcia nu duce lipsă de prieteni, pentru că este parte a Alianței Nord Atlantice, chiar dacă, pe moment, nimeni nu-i oferă asistență militară: „evenimentele pot lucra în favoarea lui Erdogan” dacă războiul se va extinde.
Pacea câștigată de Erdogan la Moscova este doar un pas intermediar pentru Turcia, care deși a deschis prea multe fronturi simultan, în politica ei externă, nu vrea să cedeze partida din Siria. Ankara spera să aibă de partea sa SUA, in vreme ce Bashar al-Assad este susținut de Iran și Rusia. Erdogan s-a bazat în această ecuație pe o logică simplistă: dacă Iranul este declarat inamicul americanilor, iar Rusia e prietenă cu acest inamic și ambele îl susțin pe dictatorul de la Damasc, care a folosit arme letale împotriva propriului popor, atunci prin tranzitivitate, Turcia va primi sprijinul SUA, care la rândul ei îl vrea doborât pe Assad.
Facebook Forum