A scris romane inspirate de copilărie, dar și cărți de reconstrucție istorică a vieții intime a unei Românii trecute, la care visăm și tânjim, fără a ne mai putea apropia de ea. Am stat de vorbă cu Ioana Pârvulescu despre rosturile vieții scriitoricești și ale literaturii, în holul Teatrului Husa na provazku din Brno, după întâlnirea cu publicul prezent la Festivalul Lecturilor de autor.
Europa liberă: Ioana Părvulescu, te-ai întors, nu odată, la lumea lui Cragiale, ba chiar i-ai dedicat un volum, În lumea Miticilor. De șapte ori Caragiale. Cum e să trăieși în lumea Miticilor?
Ioana Pârvulescu: „Dacă e vorba doar a Miticilor de pe vremea lui Caragiale, mărturisesc că mie mi-ar fi plăcut să trăiesc în ea. Pentru că raportul de forțe era inversat. Și anume: binele era starul, era vedeta, binele ocupa scena, răul era un personaj bizar, un personaj marginal, care se strecura și el în piesă, dar, domina, cum spun, voința de a schimba lucrurile, de a face România civilizată, occidentalizată, de a crea un viitor. Și, pentru asta, niciun sacrificiu nu era prea mare. Sigur că existau și atunci, ca și acum, tot felul de ticăloși, de oameni josnici, dar în orice caz, nu dominau. Din păcate, astăzi, țara Miticilor nu mai are Mitici. În sensul că, nu mai are oameni care să vorbească cu mon cher. Gândiți-vă numai la schimbările de limbaj. Miticii nu prea vorbeau urât. Nu-i auzi înjurând, spunând cuvinte de toate felurile. Cuvinte de paznic de închisoare, până la urmă. Și, astăzi, noi nu mai avem Mitici nici măcar atât de benigni cum îi aveam pe atunci.Țara Miticilor de astăzi, adică a urmașilor Miticilor, este o țară în care se trăiește greu, care-ți consumă energia, care te îmbătrânește mai repede. Și este mult mai complicat.”
Europa Libera: În intimitatea secolului XIX, Întoarcerea în Bucureștiul interbelic. Ai revenit mereu la tema asta. Este o întorcere paseistă către o Românie trecută pe care o râvnim? Către care am vrea să ne întoarcem? Sau un fel de a visa la ceea ce am fi putut deveni? Paseism sau exorcism?
Ioana Pârvulescu: „Am constatat că una dintre temele care dau coerență cărților mele este viața de zi cu zi. Aceasta m-a preocupat ca metodă de a stabili dacă un sistem este valabil sau nu este valabil. Până la urmă, noi nu trăim evenimentele mari ale istoriei într-un mod dramatic, noi trăim „zi de zi de zi” – vorba reclamei – niște mărunțișuri. Or, felul în care arăta viața de zi cu zi în diverse epoci, îți arată dacă oamenii aceia erau cât de cât fericiți sau mai puțin fericiți și se luptau mai din greu cu relele lumii.”
Europa Liberă: În 2018, ai luat premiul Uniunii Europene pentru Literatură, cu O voce, proză inspirată din viața Monicăi Lovinescu. Cum ai ajuns la Monica Lovinescu, cum te-ai oprit la acest subiect?
Ioana Pârvulescu: „Am fost invitată la acest concurs care era destinat numai câștigătorilor premiului Uniunii Europene.Nu oricui, deci nu putea oricine să participe.”
Europa Liberă: Ai mai luat premiul și în 2013....
Ioana Pârvulescu: „Tocmai de aceea am putut participa la acest concurs. Era un concurs de proză scurtă, aveam limită de cuvinte – 2000 de cuvinte, nu mai mult – și ideea era să ai o temă europeană. Eu nu m-am hotărât de la început să dedic proza aceasta Monicăi și temei libertății – pentru că asta este tema pe care am mizat până la urmă. Inițial, am scris o cu totul altă proză, foarte amuzantă și, zic eu, nu de lepădat, tema acelei proze era viața însăși. Și ideea de om și de viață, care mi se părea deasupra tuturor celorlalte teme. Numai că era o proză inventată cap-coadă. Și, m-am gândit că, dacă tot nu voi lua premiu, pentru că nici prin cap nu mi-a trecut că am această șansă, mi-am zis – știind că prozele se vor publica – am renunțat cu totul la primul text, nu l-am trimis – și am zis că să scriu un text care să aibă un rost mai adânc: și anume să facă cunoscută o figură care mi se pare exemplară, Monica Lovinescu – și pe care atât de puțină lume o cunoaște. Nu la noi, în România, unde, totuși, o mai știe lumea, deși tânăra generație nu neapărat, ci mai ales în Occident, unde nu e cunoscută deloc. De fapt, noi am avut o mulțime de eroine, de pildă, la Adriana Georgescu pe care am citit-o recent, dar recent am citit și cartea Olimpiei Zamfirescu, Gustul amar al ciocolatei, deci, sunt o mulțime de femei, bun, ea nu are chiar o poveste atât de exemplară ca a celorlalte, dar, totuși, a trecut prin foarte multe, foarte interesantă viața ei, deci avem o mulțime de figuri necunoscute. Dintre toate acestea, Monica Lovinescu mi se pare că a făcut cel mai mult pentru libertate. Pentru vocea libertății. A întrupat libertatea. A întrupat în vocea ei libertatea și, de aceea cum spun, am schimbat complet textul, am scris un alt text, care se dedica vieții Monicăi Lovinescu, în speranța că, oricum va fi publicat. Iată că a și câștigat. Mereu spun și spun pentru că o gândesc – mie mi se pare că Monica Lovinescu a luat premiul acesta și nu eu.
Europa Liberă: Deci, este o proză despre libertate. Foarte pe scurt, ce ar însemna libertatea în România, unde foarte mulți se plâng că păstrăm foarte multe dintre obiceiurile, dintre limitările pe care le aveam înainte?
Ioana Pârvulescu: „Nu, în privința libertății nu cred că avem probleme. Dacă este ceva bun cucerit este libertatea. Aproape că poți să spui un exces de libertate se vede acum. De pildă, drogurile. Sau lucruri de genul acesta. Deci, nu cred că se poate spune că nu avem vreo libertate. Le avem pe toate. Ce facem cu ele? Faptul că nu avem exercițiul libertății, până la urmă și libertatea cere un antrenament. Nu ești liber și faci ce vrei ca în maxima Sfântului Augustin – ”Iubește și fă ce vrei”, e vorba de dragostea față de Dumnezeu, dar nu poți să spui: fii liber și fă ce vrei.”
Europa Liberă: Fii liber și asumă-ți responsabilitățile...
Ioana Pârvulescu: „Exact. Deci, asta este problema cu libertatea. Că nu ajunge să fii liber, trebuie să mai și gândești. La fel ca toate valorile pozitive, ele necesită și inteligență. Și ca să fii bun trebuie să fii inteligent. Și ca să fii liber trebuie să fii inteligent. Deci să fii liber cu inteligență.”
Europa Liberă: Ai debutat cu un volum de poezie, ai rămas în critica literară și în istoria literară, scrii și roman. Ce ești în primul rând?
Ioana Pârvulescu: „Eu mă consider scriitoare. Pentru mine, spre deosebire de cei care folosesc termenul cu precădere pentru romancieri, pentru mine scriitoare acoperă și eseu, și poezie, și proză. Și îmi place să scriu și eseu și proză. Critică literară am făcut de nevoie, nu a fost plăcerea mea. Nu spun că nu sunt în stare să o fac, dar nu mă amuză foarte tare. Prefer eseul care e mult mai liber. Și romanul care este cu adevărat ca o vacanță pentru mine, este o bucurie când am timp să scriu roman. Și acum trebuie să-ți spun că scriu un roman.”
Europa Liberă: Am înțeles că aveai de ales din trei subiecte.
Ioana Pârvulescu: „Mai demult aveam de ales dintre trei, dar acum m-am hotărât în sfârșit la unul dintre ele și am scris 50 de pagini și îmi face mare plăcere să mă întorc la acel roman. Abia aștept să mai scriu la el.”
Europa Liberă: Cum este viața de scriitor în România?
Ioana Pârvulescu: „Să fii scriitor în România presupune să trăiești din altceva decât din scris. Deși eu nu mă pot plânge că nu câștig din scris, nu ai niciodată siguranța că poți trăi – și, din câte știu eu, puțini scriitori din România trăiesc din scris. Nici măcar Mircea Cărtărescu nu are curaj să facă asta. Deci, îți trebuie un salariu de undeva. Eu fac profesorat și scrisul este ceva pe deasupra. Deci, e o viață nesigură viața de scriitor în România. În rest, nu cred că e mai rea – în afară de partea financiară – nu cred că e mai rea ca în alte părți. Ba chiar, dintr-un punct de vedere, cred că e mai bună. Și acest lucru bun este contactul cu publicul. De pildă, întâlnirile de la librăria Humanitas din Cișmigiu cu publicul sunt nemaipomenite. Pe de o parte, sunt un fel de cursuri de literatură de cea mai bună factură, dar, în același timp, și agreabile – nimic scorțos, nimic academic, nimic căznit – și, în același timp, pentru un scriitor contactul acesta direct cu cititorii lui care-i spun diverse lucruri care nu se așteaptă, îi spun în ce moment au citit cărțile, cui le-au mai dat, cine ce le-a spus despre ele, îți dă o mare încredere. Mie mi-au făcut foarte bine lucrurile care mi-au venit de la public. Și cred că, în privința asta, scriitorul din România – sau în orice caz din București - este privilegiat. Am avut contacte și cu scriitori străini care au venit la această librărie. Și toți au spus că la ei în țară – de pildă Ludmila Ulițkaia – nu există o astfel de librărie. Și alți scriitori spanioli, portughezi au venit și au spus că atâția oameni sunt interesați de carte și vin și ascultă cu mare interes, este un lucru care i-a bucurat și pe care nu-l găsesc la ei.”
Ai tradus și multe cărți importante, Milan Kundera, Maurice Nadeau, dar și Asterix- două cărți - și Micul Prinț. Unul dintre romanele tale, Inocenții, se petrece la vârsta copilăriei. Ce înseamnă vârsta inocenței pentru scriitoarea Ioana Pârvulescu?
Ioana Pârvulescu: „Există o literatură pe care nici nu știu dacă să o numesc pentru copii – pentru că adulții se bucură mai mult de ea și mă gândesc la Asterix și Obelix și la toate aventurile lor, de pildă, pe care un copil nu le înțelege așa cum le înțelege un adult. Pentru că acolo este intertextualitate, sunt poante fine pe care nu le înțelegi încă în copilărie – sigur că și copiii se amuză de partea aventuroasă, dar restul e pentru adulți. Eu aveam acasă o carte care se chema Antologia inocenței...”
Europa Liberă: A lui Iordan Chimet...
Ioana Pârvulescu: „A lui Iordan Chimet și, într-un fel, ea mi-a modelat Weltanschauung-ul pentru că acolo erau proze alese din cărți de acest tip. Pentru copii, dar, în același timp, pentru oameni mari și cu filosofia vieții și cu tot ce are viața. Adică nu o imagine roz, idilică, ci orice există și, în același timp, un spirit ludic de mare rafinament. Acea carte a fost și este pentru mine o carte de căpătâi. Nu m-am despărțit de ea pe oriunde am mers. Și nu știu dacă copilăria m-a marcat, dar cărțile copilăriei de acest tip m-au marcat.”
Europa Liberă: Suntem într-o perioadă în care se schimbă fundamental paradigmele comunicării, Internetul, rețelele de socializare schimbă cu totul modul în care comunică oamenii. Este copilăria pe cale de dispariție? Sunt pe cale copiii să-și piardă inocența?
Ioana Pârvulescu: „Nu știu dacă inocența este cea care se pierde. ”
Europa Liberă: Curiozitatea?
Ioana Pârvulescu: „Curiozitatea, mai degrabă. Dar, ce mi se pare că se pierde și nu numai la nivelul copiilor, dar și al adulților, pentru că până la urmă se transmit lucrurile, suntem vase comunicante, adulții și copiii nu suntem separați de un zid – se pierde bucuria vieții. Se pierde capacitatea de a te bucura, de a fi uimit, de a descoperi cu ochii mari realitatea. De a transmite celorlalți, dar nu prin share-uire, cum se face astăzi, ci de a le transmite niște lucruri și de a-i face și pe ei să fie entuziasmați la fel ca tine. Entuziasmul, locuirea de zei, iarăși este.... E la modă blazarea postmodernistă, distanța foarte mare față de tot ce se întâmplă în jurul nostru.”
Europa Liberă: Un soi de aroganță pe care..
Ioana Pârvulescu:„ Exact. Un soi de aroganță care, până la urmă este perdantă pentru toată lumea. Și acea uimire formidabilă care e, după mine, rădăcina tuturor lucrurilor mari s-a cam pierdut și se pierde și la copii și la adulți, în același timp.”
Europa Liberă: Mulțumesc foarte mult.
Facebook Forum