Pentru Myung-Whun Chung, dirijorul care visează la reunificarea utopică a celor două Corei, muzica clasică e cu siguranță o artă care poate transcende granițele. Filosofia sa nu tratează muzica drept o chestiune de viață și de moarte, însă afirmă umanist că fiecare dintre noi poate face ceva pentru semeni. Iar împlinirea visului reunificator, înaintea sfârșitului vieții sale, ar fi, după cum a declarat-o în nenumărate rânduri, cea mai bună recompensă posibilă.
După ce a câștigat concursul Ceaikovski în 1974, tânărul pianist, fost asistent al lui Carlo Maria Giulini la Los Angeles, devine în anii 90 unul dintre dirijorii prezenți în mai toate filarmonicele și operele bătrânului continent. După experiența coreeană de la Seul, unde a fost dirijor principal 6 ani, a devenit primul ”principal guest conductor” de origine asiatică al bătrânei orchestre din Dresda, unul dintre cele mai vechi așezăminte filarmonice ale lumii. Pasiunea sa pentru muzica franceză - Myung-Whun Chung a fost studentul ui Olivier Messiaen – mă îndreptățea să sper la un program mai eteroclit în festival. N-a fost să fie, după o primă seară în care Simfonia a II-a de Brahms nu m-a încântat peste măsură, aseară, a patra și ultima capodoperă simfonică brahmsiană fiind o versiune superbă.
Prima lucrare din simfonicului saxon al serii aduce publicului de la București preludiul la Freischütz de Carl Maria von Weber – de ce Freischütz, de ce nu Oberon, Euryanthe sau, mă rog, Abu Hassan ? Opera e considerată manifest programatic al romantismului, preludiul are tot ce îi trebuie, mai ales grandilocvență, nu degeaba Wagner s-a inspirat mai târziu din muzica lui Weber, iar orchestra din Dresda e foarte acasă în această apoteoză instrumentală a unui joie de vivre german, cu tot ce înseamnă asta- Carlos Kleiber a înregistrat cu Dresda în 1973 o versiune rămasă de referință până în zilele noastre. Preludiul sună bine pe scena de la Sala Palatului, pachetul e di granda în registrul alămurilor, mult mai legat ca în seara precedentă, cu o voluptate de zile mari a corzilor. Dirijorul sud-corean e din nou minimalist în gestică, îmi place, repet, foarte mult tehnica lui interiorizată și economicoasă. Instrumentiștii germani nu zâmbesc niciodată în scenă, o seriozitate absolută care mă face să mă gândesc că muzica pentru germani e o chestiune cu care nu se glumește deloc. Doar dacă nu îl ai dirijor pe Kirill Petrenko.
Urmează cele „7 Cântece pe versuri de Clement Marot” op 15 de George Enescu, în fabuloasa orchestrație a lui Theodor Grigoriu, o lucrare de care mi-era dor. Am văzut-o acum 4 ani, cu Valentina Năforniță și Viena, tot în festival, de atunci lipsește cu desăvârșire scenelor românești. Nostalgia diafană a muzicii lui Enescu e intim acompaniată de Myung-Whun Chung, orchestra nu mai sună deloc german, à la Freischütz, fluidul expresiv al vocii sopranei Laura Aikin transpunându-ne în lumea rafinată a creației enesciene, de un farmec inefabil și o delicată tensiune dramatică.
Toată lumea o regretă pe Kristine Opolais, asta e clar, dar soprana americană, o invitată frecventă a operelor din Viena, La Scala, Bavarian State sau Opernhaus Zürich a fost o înlocuitoare onorabilă. Aikin are o prezență distinsă, nu e o voce foarte mare, puțin metalică pe intro, cu ușoare zone de instabilitate și un vibrato greu controlabil în momentele pianissimo. Mi-aș fi dorit o prezență vocală mai ludică în ”Aux damoyselles paresseuses d'escrire à leur amys”, cel puțin două din liedurile ciclului enescian despre iubire având totuși și mult umor, și mai ales, o ironie cuceritoare (în special în liedurile 3 și 6) – Enescu a fost un om foarte ironic și un campion al calamburului colocvial și întotdeauna genial, fapt care îl făcea un companion desăvârșit și foarte iubit de toată lumea. „Changeons propos, c'est trop chanté d'amours” e din nou lipsită de ironia ghidușă necesară, dar minunat acompaniată de orchestra din Dresda, lemnele stachează virtuos vivacissimo cu o concluzie ștrengărească perfectă a flautului. Laura Aikin și-a intrat acum minunat în rol, mezzo-voce în finalul resemnat, concluzia unui îndrăgostit fără speranță. „Du conflict en douleur”, tandra și delicata melodie finală, de dureroasă introspecție, are un solo eteric de flaut, melancolia nobilă și resemnată a muzicii enesciene e la capătul unui crescendo expresiv, bine înțeles și redat de Laura Aikin, într-un acompaniament de perfect colorit timbral care subliniază visarea nostalgică a lucrării enesciene. Minunată muzică, muzica unei imposibile iubiri resemnate, dar atât de nostalgice:
”Quant je mourrai ma douleur sera morte;
Mais cependant mon pauvre cœur supporte
Mes tristes jours en fortune mauvaise”
După pauză, Simfonia a IV-a în mi minor op.98 de Johannes Brahms, un Brahms de la care speram mai mult decât în prima seară. Și așa a fost, orchestra germană a fost admirabilă, într-o interpretare monumentală, chiar grandioasă. Serioșii instrumentiști ai capelei din Dresda au defilat sub bagheta unui dirijor dezlănțuit, l-am văzut pe Myung-Whun Chung ridicând pentru prima dată brațele larg, deasupra umerilor, într-un tutti fortissimo, un lucru rarisim cred pentru șeful de orchestră sud-coreean. Minunatul Allegro introductiv e cântat cu multă inimă, sensul catastrofei ce prefigurează finalul fiind anunțat într-o inspirată construcție ce dezvăluie reliefarea detaliată a marilor compartimente orchestrale. Deschisă cu o inspirată și melancolică chemare reflexivă a cornilor, partea a doua e așezată, puternică și aducătoare de liniște în Sala Palatului, dirijorul știe să imprime o monumentalitate impresionantă muzicii lui Brahms, din care va detașa, după semnalul nostalgic al alămurilor, una dintre cele mai frumoase teme brahmsiene simfonice. Orchestra e magmă sonoră, visul plutește și respirațiile încetinesc în sală. Dans intempestiv, triumfal și imposibil de reprimat în osatura ritmică, Allegro giocoso e triumfal cântat, Myung-Whun Chung e cuprins de febră coregrafică iar mișcările-i scurte și poruncitoare au ceva desprins din artele marțiale, poate e un clișeu, dar mi-l imaginez instantaneu într-o kata perfectă. Ultima mișcare, cea mai impresionantă, care e în fapt înveșmântarea simfonică a unui schelet de ciacconă barocă, cu tema expusă atipic, la suflători nu la corzile grave. Staatskapelle Dresden dezvoltă sub mâna atentă a lui Myung-Whun Chung o admirabilă construcție armonic-variațională, într-o mișcare de permanentă rotație ce desprinde muzica de teluric, cu un final-concluzie direct, în care avem confirmată tragedia anunțată încă din prima parte.
Catastrofa e una teribilă în interpretarea orchestrei germane, după acordul final mă gândesc că tocmai am asistat la o altă versiune simfonică de referință în această ediție de festival, aplauzele sălii confirmă: a fost într-adevăr, Brahms-ul mult așteptat! La bis, - maestrul sud-corean bisează de data asta, nu ca în prima seară - bravură și excelentă exuberanță în primul dans ungar al lui Johannes Brahms, o interpretare hipnotică! În sfârșit, instrumentiștii zâmbesc!
Radio Europa Liberă este partener media al Festivalului Enescu
Facebook Forum