Despre Requiem-ul de Verdi, la limita dezamăgirii, între tentația lirică și profunzimea catedralei, cu lumina extraordinară a coruluil Maggio Fiorentino și magnifica Hibla Gerzmava, neconvingătoare pe deplin. Pînă și cometele obosesc uneori.
N-ar trebui să privim prezența în festival a unor unui super-staruri ca Yuja Wang, Joyce DiDonato sau a unei super-orchestre ca Maggio Musicale Fiorentino ca pe meteoriți care cad triumfal în capitala Românie cu scopul de a ne schimba total viețile și face prăpăd definitiv în referințele și emoțiile noastre de iubitori ai muzicii. Interpreții și orchestrele sunt comete în permanentă mișcare, de obicei în turneu, itinerând un program pe care a doua sau a treia zi îl vor cânta într-o altă țară, într-un alt festival și întodeauna într-o altă versiune, mai aproape sau nu de perfecțiunea improbabilă, pentru că acesta e pînă la urmă tot farmecul unui repertoriu în care nici o interpretare nu va semăna în detaliu, la șaisprezecime, cu o alta. Un repertoriu pe care, prin interpreții lui, oamenii îl vor iubi mereu, așa cum fac de mai bine de o jumătate de secol încoace. Și muzicienii sunt oameni, traiectul artei lor prin constelațiile muzicii clasice e unul mereu perfectibil, și la urma urmei, deplin uman. Sunt greu de înțeles supărările definitive, dezamăgirile pricinoase și oftatul cătrănit la o voce obosită, la un chix sau două a cîte unui instrumentist, ori la un decalaj minimal al orchestrei. Nici o interpretare dezamăgitoare nu e sfârșitul lumii sau cine știe ce ofensă națională. Muzica e și va fi o artă vie iar interpretarea ei, întotdeauna personalizată și perfectibilă va stârni întotdeauna emoții cuiva, va urzi vise și construi mereu viziuni și proiecții sensibile, pe care sufletul și mintea le vor înmagazina în ceea ce înseamnă memorie afectivă și rafturile ei cu lumini și umbre.
Primul simfonic al Orchestrei Maggio Musicale Fiorentino a adus la București capodopera fără egal a repertoriului requiem din toate timpurile, messa funebră verdiană fiind o lucrare foarte așteptată datorită orchestrei și a garniturii solistice cu trei vocaliști italieni și soprana Hibla Gerzmava, star incontestabil al acestui opus. Impresionantul ansamblu orchestral și corul mare – partitura lui Verdi cere cor dublu – a celebrului teatru florentin erau o garanție apriorică a unei interpretări senzaționale. Ceea ce nu s-a întâmplat, a fost o versiune bună, cu câteva momente magnifice, altele plictisitoare, minusuri inerente sau inexplicabile. Dar pînă și cometele obosesc uneori pe drumul către alte galaxii, fără a-și pierde cu totul lumina.
Lucrarea lui Verdi, scrisă în 1874 pentru comemorarea unui an de la trecerea la cele veșnice a poetului italian mult iubit de el, Alessandro Manzoni, este creația care revoluționează messa funebră, așa cum o știm la Mozart sau chiar dinaintea lui. Geniul compozitorului italian va pune în pagina acestei ode funebre măreția unică, copleșitoare a artei sale, o melodică minunată și puternice contraste damatice, prezența solistică revendicându-se în multe pagini scenei de operă. Și din punct de vedere formal recviemul verdian e o noutate la data scrierii sale, Giuseppe Verdi adaugă o uvertură andante-requiem aeternam la introducerea Kyrie, o tandră încercare de punere în acord a tristeții omenești cu implacabila moarte. Contrastul apare imediat prin tratarea contrapunctică din primele secțiuni, forma de fugă apărând și în Christe eleison, cu o întrebuințare magnifică a corului și orchestrei în completarea remarcabilei partituri solistice a quatro. Dies Irae, partea a doua, cea mai cunoscută și emblematică a lucrării are nu mai puțin de 10 secțiuni – Dies Irae, Tuba mirum, Mors stupebit, Liber scriptus, Quid sum miser, rex tremendae, Recordare, Ingemisco, Confutatis Maledictis și Lacrymosa, așa cum se regăsesc, cu ușoare modificări de text al ritualului funebru de îngropare în liturghia de tip catolic. Partea a III-a, Offertorio, e diferit tratată formal, cu Domine Jesu și Hostias, aceasta din urmă o minunată arioso dedicată tenorului. Următoarele mișcări sunt Sanctus, cu o fugă pentru 8 voci a corului dublu anunțată de o impresionantă fanfară a alămurilor, Agnus Dei, cu un duet soprană-mezzo-soprană pe o proiecție acompaniativă a corului, cu o melodică ușor lizibilă și un acompaniament orchestral tratat a la ciaccona, și, partea a VI-a, Lux Aeterna, un trio vocal dramatic, cu sens al iminenței dramatice. Spre deosebire de Mozart și alți compozitori Verdi adaugă magnificul Libera me, această a șaptea parte a requiemului pentru Manzoni fiind de o structură stilistică și formală ne-eterogenă cu secțiunile Libera Me, Dies Irae – repriză la partea a II-a, Requiem aeternam și din nou, Libera Me având rolul de a problematiza o concluzie care e departe de împăcarea liniștită cu destinul și acceptarea unui sfârșit implacabil, așa cum e cazul în lucrările omonime ale lui Johannes Brahms, care fusese publicat cu 5 ani înainte sau al lui Gabriel Faure, în 1890. Recviemul lui Giuseppe Verdi e lucrarea profund religioasă a unui mare sceptic. Hans von Bullow, un mare ateu și fan al creației wagneriene a descris de altfel destul de dur lucrarea, ca ”o altă operă verdiană deghizată de gunoiul ecleziastic.”
Am simțit nevoia acestei paranteze formale pentru că programului de sală i-a lipsit o citare clară a părților recviemului verdian, fiecare cu secțiunea sa, conținând în textul descrierii chiar și unele regretabile inexactități: Hostias nu este partea a treia a requiemului ci a doua din Offertorio, Benedictus-ul din care se păstrează doar parte din text, lipsind ca mișcare din structura formală a lucrării compozitorului italian.
Înapoi la interpretarea italiană de aseară: Fabio Luisi s-a zbătut mult între atracția lirică, și profunzimea catedralei, gestionând acceptabil, o orchestră superbă și un cor minunat – da, absolut minunat! De multe ori nu înțeleg ce vrea dirijorul, e când prea sacadat în fraze, când prea generos și vivace cu orchestra, când amenințător cu un ansamblu care sună foarte bine – excelent orchestra în Dies Irae și un excelent efect stereofonic în Tuba Mirum, când dirijorul trimite 2 trompete în sală pentru acest efect încrucișat cu cvarettul celor 4 de pe scenă. Mai greu cu soliștii: basul Riccardo Zanellato destul de departe de profunzimea rolului, cu un vibrato larg și destul de dizgrațios în Confutatis, încercând să compenseze cu tresăriri operistice, cu Pietro Pretti, frumoasă voce de tenor în arioso-ul din Hostias, cu sinceritate și patos dar fără volum, cu mezzo-soprana Veronica Simeoni absentă în Mors stupebit și uneori cu chiar probleme de intonație și cu o fenomenală totuși Hibla Gerzmava, în ciuda faptului că n-a fost în chiar cea mai bună formă aseară. Radianta voce lirico-spinto a sopranei plutește peste sală în Quid sum miser, mă gândesc instinctiv la Aida pe care o va cânta la Met în 2020, plutește și peste Veronica Simeoni în Agnus Dei, solista de origine abhază cântă cu dăruire, cu capul pe spate, cu o voluptate incredibilă, exact ca la operă, cu însă și destule accente prea pioase în pasajele de intensitate redusă. Libera me e frumoasă, dar nesatisfăcătoare pentru potențialul ei, fenomenala Gerzmava a obosit, potențialul dramatic extraordinar al concluziei din recviemul verdian putea fi pusă în evidență mult mai bine.
Încă o dată, o ultimă reverență impresionantului cor al Maggio Fiorentino, care impresionează de la primele note din partitură, un mormorando incredibil, cu o intonație perfectă și superbă, violența bântuită Dies Irae din pe tot parcursul, cu nuanțe admirabile, cu șoaptele șuierate amenințător în Quantus tremor este futurus. Potența triumfătoare a ansamblului coral în Rex Tremendae a fost magnifică, cu o interpretare magistrală a fugii la dublul cor din Sanctus. Minunat, corul, singurul personaj datorită căruia partitura lui Verdi și-a păstrat mereu lumina. Lux perpetua luceat eis!
Sala Palatului a fost destul de plină, Recviemul lui Verdi e o lucrare de rezistență pentru publicul festivalului. Din nou telefoane, concertul de tuse e înspre apogeul autumnal, sunt și oameni care pleacă din sală la mijlocul spectacolului. Încă ceva, nu e de dorit totuși să aduci copii de 3 ani la messa da requiem de Verdi, pentru cei mici nu e chiar o încântare o oră și jumătate fără pauză.
Astă seară al doilea simfonic al florentinilor cu Fabio Luisi și cu o la fel de așteptată - sper! - Simfonie a III-a de Enescu.
Facebook Forum