Drumul spre București al lui Carol I din mai 1866 a durat 11 zile. Cu trenul Dusseldorf-Zurich-Viena-Budapesta-Baziaș, cu vaporul Baziaș-Turnu-Severin. Cei 344 km până la București i-a făcut în 3 zile, cu trăsura, pe câmp. În 1883, același traseu putea fi parcurs dinspre Paris, în Orient-Express.
Cum de a fost posibilă o modernizare atât de rapidă?
Revoluția de la 1848 oferise vocației românești calea spre apartenența europeană. După înfrângere, exil și un război în care Rusia a fost înfrântă de anglo-francezi, generația pașoptistă a ajuns la putere. Iar în 20 de ani, a obținut Unirea Principatelor și un principe occidental. În 30 de ani, va începe substanțial și coerent construcția țării și va obține Independența. În 40 de ani, în țară circulă firesc trenurile de mare viteză ale epocii, iar românii din Regat sprijină financiar mișcarea națională din Transilvania. Pentru că la 10 Mai 1881, România devine Regat, adică stat membru în Europa monarhiilor constituționale, prima mare integrare europeană a țării.
Drumul aceasta a fost închis brutal de comunism. Inițial în anii '50, când profesori, ingineri, arhitecți, medici, oameni cultivați de toate categoriile erau irosiți la muncă forțată, se părea că izolarea face ravagii. Și așa a făcut. Dar anii '80 au adus românilor adevăratul dezastru emoțional. Părăsit de Occident, după episodul așa-zisei independențe față de Moscova, dictatorul Ceaușescu și-a alimentat regimul falimentar cu un naționalism toxic și găunos. Istoria pe care generații de români au învățat-o atunci livrează până astăzi naționalism și ură. Mai direct sau mai subtil, din cărțile de școală lipsesc rădăcinile și lipsește viitorul. De aceea românilor de toate vârstele li se spune că „trebuie să intrăm în Europa”, în loc să li se spună: „Sunteți Europa!”. Iar românii exact asta fac, intră în Europa, adică părăsesc România, iar copiii și tinerii sunt pregătiți de mici să „să plece afară”. Tragedia românilor nu s-a terminat, mii și mii de oameni se hotărăsc în continuare să își părăsească țara definitiv.
Antidotul? Un stop de încredere.
România a intrat în Uniunea Europeană și în NATO, deci e acasă și e apărată. Suntem în cel de-al doilea deceniu de când aceste mari realizări s-au întâmplat deja. Am depășit deja modelul Belarus, viziunea cu care Ion Iliescu & Adrian Năstase au semnat în vara lui 1991 tratatul cu o Uniune Sovietică care până la sfârșitul acelui an dispărea de pe hartă. Am depășit modelul Lukașenko și, recent, guvernarea Dragnea/Grindean-Tudose-Dăncilă, care a încercat să arunce în aer însuși principiul de domnie a legii (în practică a rămas un deziderat). Ce lipsește?
Direcția politicilor interne, munca de construcție, și, din nou, un strop de încredere.
Încă îi căutăm României autostrăzile, trenurile moderne, spitalele „ca afară”, încă încercăm să construim „punți” între noi și cei pe care îi considerăm altfel. Și le găsim deocamdată mai degrabă în studii de fezabilitate (deseori expirate) sau în prezentări de seminar. Iar decidenții români și elitele educate odată cu ei, fac acest lucru de cel puțin 20 de ani. Acum nici nu se mai pune problema finanțării. Bani, de ordinul miliardelor pot intra anual în România prin mecanismele europene. Și atunci? Ce e greșit?
Viteza. Viteza e greșită. Raportul dintre distanța de parcurs și timpul vieților noastre.
Autorități, universități, ONG-uri, cetățeni obișnuiți, am avut cu toții sentimentul că, după uriașa tragedie generată de comunism, dar și după tranziția atât de jalnic dirijată de cripto-comuniști, de amatori sau de-a dreptul de escroci, România mai poate aștepta și că oricum, nu e treaba noastră, e treaba „lor”, că una e „noi” și alta sunt „ei”, în aceeași ecuație dramatică despre care vorbea Europa Liberă în vremea Cortinei de Fier. Ei bine, nu. Nu mai e vorba de multă vreme despre „ei”. „Ei” nu mai există. Au pierdut definitiv războiul când România a intrat în Uniunea Europeană.
Acum este vorba despre timpul vieților noastre. Avem nevoie de viteză în toate formele posibile. Dar culmea, orice viteză sănătoasă începe cu o mare „pauză” de gândit.
Paradoxal, bietul București - desfigurat de Ceaușescu, apoi acoperit de kitch și prost administrat - poate fi aici o excepțională sursă de inspirație. Bucureștiul - cu clădirile și oamenii lui - nu poate decât să ne încurajeze că România „ca afară” este posibilă.
Clădirile istorice din București sunt mesajul într-o capsulă a timpului din vremea Regelui Carol I și a oamenilor de stat care l-au înconjurat: părinții fondatori ai României moderne.
Ateneul, Palatul CEC, Palatul Regal, Universitatea – ne pot ajuta să cerem fără nicio ezitare ca liderii prezentului să țină seama, în sfârșit, de timpul vieților noastre și „să facă" ce trebuie să facă acum. Să facă autostrăzi, să inginerească administrații eficiente și profesioniste, să repare ce nu merge. Să lase și ei, politicienii și decidenții din vremea noastră, ceva în urmă. Să încerce măcar.
Vă propunem, la capătul primei serii din campania Europa Liberă „Țară în service”, să privim clădirile Bucureștiului „atunci” (cu ajutorul Arhivelor Naționale) și „acum” (în fotografiile Andreei Tănase), cu un strop de încredere. Și să ne uităm la noi, la ale noastre, dar și la zilele când „făceam de serviciu pe țară” îngrijorați, la 10 grade cu minus, „să nu câștige autocrația România”. Acum suntem bine.
Dar prindem și noi oleacă de viteză? Cum ar zice „Moldova vrea autostradă”?
Pentru că se poate:
La Gara de Nord, lucrările au început în 10 septembrie 1868, iar inaugurarea a avut loc patru ani mai târziu, în 13 septembrie 1872, ambele momente în prezența lui Carol I;
La Ateneu, piatra de temelie a fost pusă la 26 octombrie 1886 și inaugurarea a avut loc la 14 februarie 1888 (mai puțin de doi ani);
La Palatul CEC, piatra de temelie a fost pusă în prezența Regelui, la 8 iunie 1897. Clădirea a fost terminată în 1900.
La Palatul de Justiție, piatra de temelie a fost pusă la 7 octombrie 1890, iar construcția a fost finalizată 1895.
La Palatul BNR, actuala „aripa veche", lucrările s-au desfășurat între 1883 și 1888.
Fotografiile sunt realizate de fotograful Andreea Tănase. Mulțumim Arhivelor Naționale pentru ajutor.
„Țară în service”, o campanie Europa Liberă.
*Mutați butonul rotund stânga-dreapta de-a lungul fotografiei pentru a vedea imaginile de atunci și de acum.
Cum de a fost posibilă o modernizare atât de rapidă?
Revoluția de la 1848 oferise vocației românești calea spre apartenența europeană. După înfrângere, exil și un război în care Rusia a fost înfrântă de anglo-francezi, generația pașoptistă a ajuns la putere. Iar în 20 de ani, a obținut Unirea Principatelor și un principe occidental. În 30 de ani, va începe substanțial și coerent construcția țării și va obține Independența. În 40 de ani, în țară circulă firesc trenurile de mare viteză ale epocii, iar românii din Regat sprijină financiar mișcarea națională din Transilvania. Pentru că la 10 Mai 1881, România devine Regat, adică stat membru în Europa monarhiilor constituționale, prima mare integrare europeană a țării.
Drumul aceasta a fost închis brutal de comunism. Inițial în anii '50, când profesori, ingineri, arhitecți, medici, oameni cultivați de toate categoriile erau irosiți la muncă forțată, se părea că izolarea face ravagii. Și așa a făcut. Dar anii '80 au adus românilor adevăratul dezastru emoțional. Părăsit de Occident, după episodul așa-zisei independențe față de Moscova, dictatorul Ceaușescu și-a alimentat regimul falimentar cu un naționalism toxic și găunos. Istoria pe care generații de români au învățat-o atunci livrează până astăzi naționalism și ură. Mai direct sau mai subtil, din cărțile de școală lipsesc rădăcinile și lipsește viitorul. De aceea românilor de toate vârstele li se spune că „trebuie să intrăm în Europa”, în loc să li se spună: „Sunteți Europa!”. Iar românii exact asta fac, intră în Europa, adică părăsesc România, iar copiii și tinerii sunt pregătiți de mici să „să plece afară”. Tragedia românilor nu s-a terminat, mii și mii de oameni se hotărăsc în continuare să își părăsească țara definitiv.
Antidotul? Un stop de încredere.
România a intrat în Uniunea Europeană și în NATO, deci e acasă și e apărată. Suntem în cel de-al doilea deceniu de când aceste mari realizări s-au întâmplat deja. Am depășit deja modelul Belarus, viziunea cu care Ion Iliescu & Adrian Năstase au semnat în vara lui 1991 tratatul cu o Uniune Sovietică care până la sfârșitul acelui an dispărea de pe hartă. Am depășit modelul Lukașenko și, recent, guvernarea Dragnea/Grindean-Tudose-Dăncilă, care a încercat să arunce în aer însuși principiul de domnie a legii (în practică a rămas un deziderat). Ce lipsește?
Direcția politicilor interne, munca de construcție, și, din nou, un strop de încredere.
Încă îi căutăm României autostrăzile, trenurile moderne, spitalele „ca afară”, încă încercăm să construim „punți” între noi și cei pe care îi considerăm altfel. Și le găsim deocamdată mai degrabă în studii de fezabilitate (deseori expirate) sau în prezentări de seminar. Iar decidenții români și elitele educate odată cu ei, fac acest lucru de cel puțin 20 de ani. Acum nici nu se mai pune problema finanțării. Bani, de ordinul miliardelor pot intra anual în România prin mecanismele europene. Și atunci? Ce e greșit?
Viteza. Viteza e greșită. Raportul dintre distanța de parcurs și timpul vieților noastre.
Autorități, universități, ONG-uri, cetățeni obișnuiți, am avut cu toții sentimentul că, după uriașa tragedie generată de comunism, dar și după tranziția atât de jalnic dirijată de cripto-comuniști, de amatori sau de-a dreptul de escroci, România mai poate aștepta și că oricum, nu e treaba noastră, e treaba „lor”, că una e „noi” și alta sunt „ei”, în aceeași ecuație dramatică despre care vorbea Europa Liberă în vremea Cortinei de Fier. Ei bine, nu. Nu mai e vorba de multă vreme despre „ei”. „Ei” nu mai există. Au pierdut definitiv războiul când România a intrat în Uniunea Europeană.
Acum este vorba despre timpul vieților noastre. Avem nevoie de viteză în toate formele posibile. Dar culmea, orice viteză sănătoasă începe cu o mare „pauză” de gândit.
Paradoxal, bietul București - desfigurat de Ceaușescu, apoi acoperit de kitch și prost administrat - poate fi aici o excepțională sursă de inspirație. Bucureștiul - cu clădirile și oamenii lui - nu poate decât să ne încurajeze că România „ca afară” este posibilă.
Clădirile istorice din București sunt mesajul într-o capsulă a timpului din vremea Regelui Carol I și a oamenilor de stat care l-au înconjurat: părinții fondatori ai României moderne.
Ateneul, Palatul CEC, Palatul Regal, Universitatea – ne pot ajuta să cerem fără nicio ezitare ca liderii prezentului să țină seama, în sfârșit, de timpul vieților noastre și „să facă" ce trebuie să facă acum. Să facă autostrăzi, să inginerească administrații eficiente și profesioniste, să repare ce nu merge. Să lase și ei, politicienii și decidenții din vremea noastră, ceva în urmă. Să încerce măcar.
Vă propunem, la capătul primei serii din campania Europa Liberă „Țară în service”, să privim clădirile Bucureștiului „atunci” (cu ajutorul Arhivelor Naționale) și „acum” (în fotografiile Andreei Tănase), cu un strop de încredere. Și să ne uităm la noi, la ale noastre, dar și la zilele când „făceam de serviciu pe țară” îngrijorați, la 10 grade cu minus, „să nu câștige autocrația România”. Acum suntem bine.
Dar prindem și noi oleacă de viteză? Cum ar zice „Moldova vrea autostradă”?
Pentru că se poate:
La Gara de Nord, lucrările au început în 10 septembrie 1868, iar inaugurarea a avut loc patru ani mai târziu, în 13 septembrie 1872, ambele momente în prezența lui Carol I;
La Ateneu, piatra de temelie a fost pusă la 26 octombrie 1886 și inaugurarea a avut loc la 14 februarie 1888 (mai puțin de doi ani);
La Palatul CEC, piatra de temelie a fost pusă în prezența Regelui, la 8 iunie 1897. Clădirea a fost terminată în 1900.
La Palatul de Justiție, piatra de temelie a fost pusă la 7 octombrie 1890, iar construcția a fost finalizată 1895.
La Palatul BNR, actuala „aripa veche", lucrările s-au desfășurat între 1883 și 1888.
Fotografiile sunt realizate de fotograful Andreea Tănase. Mulțumim Arhivelor Naționale pentru ajutor.
„Țară în service”, o campanie Europa Liberă.
*Mutați butonul rotund stânga-dreapta de-a lungul fotografiei pentru a vedea imaginile de atunci și de acum.
