„Goana după o viață mai bună” – Povestea unei refugiate române în Germania

În 1990 a început emigrarea masivă a românilor în străinătate. În urma revoluției aceștia aveau statutul de refugiați și puteau cere azil politic. La 25 de ani, Dorina s-a urcat într-un autocar spre Germania sperând la o altă viață în străinătate.

„Noi locuiam la țară. Nici nu am știut că a început revoluția, că nu aveam televizor. Cred că abia după trei zile am aflat”-povestește pentru Europa Liberă, Dorina, o doamnă jovială care a părăsit prima oară România în 1990 și acum lucrează ca bucătar într-un restaurant istoric din Heidelberg, oraș din landul Baden-Wuerttemberg. Era pregătită să părăsească România în următorul an, chiar dacă nu începea Revoluția: „Aveam planul făcut să plecăm prin Austria. De detalii se ocupa soțul meu, pentru că nu mai suportam să rămânem în Craiova, unde era foamete și plin de securiști.”

Odată primite pașapoartele, Dorina și soțul ei au pornit cu autocarul spre Germania. Ajunși în Karlsruhe, au fost intervievați pentru a stabili scopul vizitei în țară: „am spus că este revoluție în România și că vrem azil politic”. Au fost repartizați în Heidelberg, oraș de care s-a îndrăgostit.

După ce s-au stabilit, soțul Dorinei s-a întors la graniță pentru a-și aduce copiii în vârstă de 5 respectiv 3 ani în Germania, ei neavând voie să plece de la început cu părinții. Ca refugiați nu aveau voie să se întoarcă în România, de aceea copii au fost trecuți granița pe ascuns de către un prieten. În Ungaria totul a decurs conform planului, dar Austria efectua controale minuțioase, prin urmare urmau să se întoarcă prin Cehia. Deși actele pe care le aveau nu erau în regulă, vameșul ceh le-a dat voie să intre în Germania. „Era vreo 4 dimineața când am visat că aud voci de copil... După puțin timp au apărut cu toții în mașină. Plâgeam de fericire că suntem toți împreună”-își amintește Dorina cu lacrimi în ochi.

Fericirea a durat 4 ani: „Iliescu i-a spus lui Kohl (cancelar al Germaniei între 1982-1998) că în România este democrație. Așa că ne-au trimis acasă”- spune supărată Dorina. Copii erau la grădiniță, familia era integrată, motiv pentru care au apelat la un avocat, sperând să-și prelungească dreptul de ședere. „A fost foarte dureros. Ni s-a pus la dispoziție o lună pentru a pleca de bunăvoie din țară. Iarăși am plâns, de data asta de supărare...Poate dacă nu ne trimiteau acasă aveam și eu altă meserie, copii creșteau aici. Poate altfel era viața.”

Odată înapoi în țară, viața familiei nu a fost ușoară. Ei locuiau într-un sat, la 15km distanță de Craiova. Soțul Dorinei a deschis o alimentară în oraș.

Sfărșitul anilor nouăzeci a fost teribil pentru familie: mama Dorinei a fost diagnosticată cu Alzheimer, iar soțul ei a suferit un accident cerebral în timp ce conducea spre casă din Craiova, afectându-i capacitatea să lucreze. . „A fost o perioada când nu aveam nici ce mânca...” își amintește Dorina. Părinții ei lucraseră la combinatul chimic din Craiova, dar au rămas fără serviciu după revoluție. Pensiile lor erau sub 100 de euro, iar medicamentele necesare nu erau compensate. Pentru a-și putea întreține familia, aceasta a început să plece în Heidelberg pentru a lucra câte trei luni, cât îi permitea viza.

De la 30 de ani, tânără și fără ajutor, ea a făcut naveta între România și Germania, ajutându-și în permanență familia. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană, Dorina s-a mutat permanent în Heidelberg. Plimbându-se pe străzile deja bine cunoscute, a intrat din local în local căutând un loc de muncă. Așa l-a cunoscut pe bucătarul austriac care a format-o profesional și a angajat-o într-un restaurant istoric unde lucrează și astăzi. De când a ajuns în orașul de la poalele Neckarului, viața Dorinei s-a desfășurat printre aceleași 10 străduțe, străbătând mereu arhiplinul Altstadt: „era frumos - toți se știau între ei, toți erau dispuși să se sprijine unii pe alții. Cu românii nu prea am avut contacte erau împrăștiați peste tot...”. Părinții ei s-au stins, copii s-au mutat, dar Dorina încearcă în fiecare an să meargă acasă, mai ales la „Marea noastră neagră și frumoasă”.

Viața Dorinei a supus-o neîncetat la încercări. A crescut la țară, fără apă curentă și cu toaleta în curte. Își făcea temele la lumina lămpii cu gaz. Nu aveau ceas cu alarmă, așa că mama ei se ghida după sunetul autobuzului de la 5 dimineața pentru a-și trezi fata să meargă la școala. Naveta dura în fiecare zi cel puțin 2 ore. Membrii micii familii ajungeau seara acasă și încropeau din puțina mâncare disponibilă cina. Și atunci se luptau cu foamea

După terminarea liceului agricol, Dorina s-a angajat la fabrica de conserve din Craiova. Nu a avut tangențe cu securitatea, dar își amintește de climatul ostil din fabrică, povestind că nimeni nu vorbea nimic personal sau politic, de frică să nu fie arestați și bătuți. Apoi, s-a căsătorit, crezând că viața va urma un făgaș previzibil pentru următorii ani. Nici nu își închipuia aventurile care urmau să vină.

Di punctul ei de vedere s-au schimbat prea puține lucruri în România ultimilor 30 de ani: „au venit tot felul de afaceriști care s-au îmbogățit și poporul tot sărac a rămas”. Dorina descrie un peisaj dezolant, când vorbește despre Oltenia, unde satele au ajuns „dărăpănături”, iar oamenii sunt foarte săraci și „trăiesc primitiv, cu oalete afară, fără căldură, pentru că lemnele sunt scumpe...”

Dorina nu a trăit niciodată în lux și, cu toate că a lucrat o viață întreagă, nu a reușit să agonisească mari averi, ajutându-și constant soțul și părinții bolnavi sau sprijinindu-și copii. „Am luat viața piept, sănătate să am, că în rest sunt dornică să muncesc...doar trăim ca să muncim, nu ca să ne îmbogațim”. Cu toate greutățile din Heidelberg, ea este mulțumită cu viața, siguranța și rutina din fiecare zi. După perioade de restriște și foamete, a ajuns să lucreze în bucătărie, înconjurată în permanență de mâncare delicioasă: „Pot să spun acum, că am făcut un cerc complet” glumește fericită Dorina.

*Numele a fost schimbat pentru a respecta anonimatul