Asistentul legal al dlui. Godard, Patrick Jeanneret, a declarat pentru New York Times că regizorul „nu mai putea trăi ca mine și ca tine, așa că a decis cu luciditatea care i-a fost caracteristică întreaga viață să spună că a fost de ajuns” și să moară cu demnitate.
Godard va fi incinerat și nu se va ține nicio ceremonie funerară în onoarea sa, conform dorințelor sale.
Godard s-a născut pe 3 decembrie 1930 la Paris, al doilea fiu al unei familii franco-elvețiene înstărite. Copil fiind, Godard nu a fost interesat de filme ci de literatură, dar s-a învârtit în cercuri culturale. A picat bacalaureatul, dar l-a trecut un an mai târziu, s-a înscris la cursul de antropologie al facultății Sorbona, dar nu a frecventat cursurile.
În schimb, Godard a început să-și petreacă timpul în cinemateci și cine-cluburi, unde a cunoscut numeroși cineaști. La începutul anilor 1950, Godard și-a construit o carieră în critica de film. Când părinții au încetat să-i mai trimită bani, tânărul Jean-Luc a început să fure. O parte din banii furați i-a împărțit cu colegii de la cinematecă, ajutându-i să-și finanțeze filmele. În această perioadă în care viziona zeci de filme în fiecare săptămână, și-a întărit imaginea de iconoclast, prezentându-l pe Hitchcock ca fiind viitorul cinematografiei, în locul clasicilor europeni.
În 1952, a ajuns la închisoare și apoi într-un azil pentru pacienți cu probleme mintale. În această perioadă, s-a depărtat de părinți. Când mama sa a murit într-un accident rutier, în 1954, Godard nu a venit la înmormântare.
În 1954, a realizat primul său film documentar, despre barajul la care a lucrat timp de câțiva ani în Elveția. Compania i-a cumpărat filmul și l-a folosit în scopuri publicitare. În cursul anilor ‘50, a realizat mai multe scurtmetraje și s-a apropiat de alți regizori din noul val precum Agnes Varda, Jacques Rivette și François Truffaut.
În anul 1960 a intrat în canonul noului val francez, odată cu premiera primului său lungmetraj, À Bout de Souffle, care a devenit simbolic pentru mișcarea noului val și reprezintă o ruptură definitivă în istoria de până atunci a cinematografiei. À Bout de Souffle a inovat lumea filmului, încălcând granița dintre public și subconștient. Conform criticului Richard Brody, după À Bout de Souffle „orice lucru artistic a devenit posibil în cinema”.
Prin inovațiile sale stilistice și narative, Godard a inspirat numeroși alți regizori să realizeze filme în noua metodă, relansând o pasiune pentru cinematografie în rândul noii generații. Fără o educație formală în regie, Godard „a rupt regulamentul fără să se deranjeze să-l citească”, conform The Guardian. Scenariile le rescria spontan, adesea în ziua filmării, șoptind actorilor noile replici, un obicei care îi înnebunea pe actorii care nu se puteau pregăti în avans pentru ziua de muncă.
„Un film are un început, un mijloc și un sfârșit, dar nu neapărat în această ordine”, a declarat Godard în această perioadă.
Perioada prolifică din anii ‘60 a constituit vârful carierei lui Godard. Între 1960 și 1967 a regizat în ritm rapid peste 20 de lungmetraje și schițe de diverse genuri care au influențat definitiv istoria cinematografiei. În această perioadă, Godard a început să insereze elemente politice în arta sa. În Le Petit Soldat (1963), a criticat comportamentul francezilor în războiul de independență al Algeriei. Filmul a fost interzis de guvernul francez timp de trei ani.
În numeroase opere, diverși actori joacă personaje care îl reprezintă semi-ficțional și semi-biografic pe regizor. În Le Mépris (1963), mariajul în destrămare care antrenează cuplul într-un conflict de-a lungul filmului este o reprezentare cinematografică a relației dificile dintre Godard și prima sa soție, actrița Anna Karina, care a jucat în opt filme regizate de Godard.
În controversatul an 1968, Godard și colegii săi au sărit în apărarea directorului cinematecii franceze, Henri Langlois, pe care ministrul Culturii a încercat să-l forțeze să demisioneze. Acțiunea regizorilor a fost înglobată în mai marele protest din Franța, care dezbătea restructurarea politică și culturală a țării. Godard, împreună cu alți regizori, au susținut oprirea festivalului de la Cannes din 1968 în solidaritate cu greva studenților și a muncitorilor. În anii care au urmat, politicile sale au devenit din ce în ce mai de stânga.
Astfel a început noua epocă în arta lui Godard, în care, abandonând ficțiunea, a urmărit teme politice și a produs cu buget redus. Filmele sale din această perioadă nu s-au bucurat de succes comercial.
În urma acestei scurte perioade, Godard a preferat să realizeze filme de artă, fără fire narative liniare. În schimb, filmele sale s-au folosit de diverse citate și jocuri de cuvinte, observații și impresii contradictorii, și coloane sonore dense pentru a realiza „nu schițe, ci guma de șters, ori hârtia pe care se realizează schița.”
În 1978, după două căsătorii eșuate cu actrițele Anna Karina și Anne Wiazemsky, Godard și-a găsit partenera de viață, fotografa și artista video Anne-Marie Miéville, cu care a rămas împreună restul vieții.
În același an, Godard s-a mutat din Paris în Rolle, Elveția, unde a început să producă filme mai agreabile pentru publicul larg.
Un deceniu mai târziu, a început lunga serie documentară Histoire(s) du Cinéma (1988-1998) în care a reunit clipuri video din surse diverse, inclusiv filme clasice din Hollywood, înregistrări din lagăre de concentrare ori filme pornografice însoțite de comentariile lui Godard despre film în secolul XX.
De-a lungul vieții sale, Godard s-a ascuns pe cât posibil de ochiul public. A acordat rareori interviuri, iar în cele pe care le-a susținut a dat răspunsuri enigmatice sau a evitat să vorbească despre viața sau arta sa.
În 2011, când a primit un Oscar onorific pentru realizările din cursul vieții, Godard nu a participat la ceremonie. Întrebat ce înseamnă pentru el acest premiu, Godard a răspuns, „nimic”.
În ultimii ani de viață, Godard a devenit din ce în ce mai intolerant, certându-se cu prietenul de-o viață Francois Truffaut și cu Steven Spielberg. Se pare că acest dispreț față de apropiați i-a afectat și relațiile cu fostele soții și interacțiunile cu reporterii. Godard a fost acuzat de repetate ori de antisemitism, acuzații cu baza în filmele și interviurile sale.
Cu toate acestea, vecinii săi din satul elvețian în care și-a petrecut ultimele decenii din viață și-l amintesc pe Godard cu drag și îl descriu ca fiind discret, amabil și muncitor, dar mai interesat să salute câinii decât oamenii.
Macha Méril, actrița principală din Une Femme Mariée (1964), a spus despre Godard că „este un geniu. Ce este un geniu? Este cineva care face ceva ce nu a mai fost făcut vreodată și forțează pe toată lumea să își schimbe modul în care gândesc și fac lucrurile.”
