„Soarta principatelor dunărene interesează în bună măsură Europa. Până în acest moment, Alexandru Ioan I-ul, prin înțelepciunea administrației sale, justifică în întregime încrederea primită de la compatrioți”, nota Émile de La Bédollière în publicația franceză L Univers Illustrè din 28 mai 1859.
Salutată de gazetarii și diplomații vest-europeni, Unirea Principatelor avea însă un istoric mult mai vechi, influențat de marile puteri occidentale.
În ciuda înfrângerii Revoluției din 1848 prin intervenția trupelor rusești și turcești în Moldova și Țara Românească, eforturile politicienilor români au continuat. Unele inclusiv din exil. Boierii Golescu, de pildă, au vândut moșii ca să poată face lobby la Paris în favoarea așezării Principatelor sub garanții anglo-fraceze de securitate. În ianuarie 1850, un alt lider pașoptist, Nicolae Bălcescu cerea din același exil ajutor britanic pentru evacuarea trupelor rusești și otomane din Valahia și Moldova.
Solicitările nu au avut rezultat concret și imediat, dar au pus problema Principatelor Dunărene în marea dezbatere europeană, au adus-o pe ordinea de zi a opiniei publice occidentale. Iar cu prima ocazie, agenda românească a ajuns pe masa marilor negocieri strategice.
Această ocazie a fost Războiul Crimeii (1853 – 1856). Rusia este înfrântă de o coaliție ce aduce, alături de Imperiul Otoman, o alianță a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, a celui de-al doilea Imperiu Francez și a Regatului Sardiniei. Pe scurt, un fel de NATO avant-la-lettre contra Rusiei țariste. O Rusie care își dorea să domine regiunea Mării Negre și Balcanii, până la Constantinopol,
În 1856, Tratatul de Pace de la Paris care a încheiat războiul, așează Principatele Române, adică Moldova și Țara Românească, sub garanțiile colective ale tuturor celor șapte Mari Puteri occidentale. Până atunci, cele două se aflau sub suzeranitate turcească - adică apăreau pe hartă drept teritoriu turceasc, iar din 1829 și sub protectorat rusesc (ani la rând și sub ocupație rusească). Garanțiile colective ale Marilor Puteri - Anglia, Franța, Prusia, Austria, Sardinia, Turcia, Rusia - însemnau practic că Londra și Parisul capătau preeminență în regiune.
Faptul s-a dovedit capital. Și era exact ceea ce își dorea generația de la 1848 și, în termeni mai generali, elita politică și culturală românească. De ce?
Un prim semnal al Unirii Principatelor a fost dat pe 8 martie 1856, chiar în toiul negocierilor de pace cu Rusia. Contele Walewski, ministrul francez de externe, a ridicat oficial problema Unirii Moldovei cu Țara Românească și le-a cerut omologilor să o rezolve pozitiv. Principalele argumente erau originea, limba și originea comune (vezi Keith Hitchins – „Românii”). Dar Turcia, Austria și Rusia se opuneau Unirii. Era nevoie de insistență și forță la Dunăre.
Ei bine, întruchiparea practică a acestei prezențe occidentale la Dunăre a fost înființarea, tot prin Tratatul de Pace de la Paris, a unei instituții cheie: Comisia Europeană a Dunării, cu sediul principal la Galați și un altul operațional la Sulina. Puterea executivă a instituției era deținută de reprezentantul englez, iar cea administrativă - de reprezentantul francez.
Pe lângă lucrările de dragare a Dunării făcute sub conducerea marelui arhitect englez, Charles Harley, cel care avea să construiască peste câșiva ani și Canalul de Suez, și accelerarea transportului fluvial, Comisia Europeană a Dunării înseamnă transformarea Galațiului în capitala diplomatică a Principatelor. Comisia Europeană a Dunării și-a ridicat propriul sediu și a dezvoltat propria administrație, iar fiecare dintre cele șapte Puteri și-au instalat în oraș propriile consulate (cele care nu aveau deja, precum cel englez).
Iar aici intră în scenă Alexandru Ioan Cuza și relațiile sale cu diplomații instalați la Gurile Dunării, unii deja de mulți ani.
Pârcălab de Covurlui (jumătatea vestică a actualului județ Galaţi), Alexandru Ioan Cuza fusese salvat de consulul englez Cunningham după ce a fost arestat la Iaşi, alături de ceilalți pașoptiști, după înfrângerea Revoluției din 1848 din Moldova.
Spre deosebire ănsă de alți pașoptiști, colonelul Alexandru Ioan Cuza a revenit în administrație la Galați, unde avea și o viața socială activă. Era jucător de cărți, ca mulți dintre politicienii și diplomații timpului.
Așa se face că, mai târziu, dintre toți cei care și-au exprimat indignarea față de tentativa Turciei de a falsifica rezultatul alegerilor din 1857 pentru adunările ad-hoc, protestul lui Alexandru Ioan Cuza s-a auzit cel mai puternic.
*Adunările ad-hoc erau un fel de prim-parlament liber ales al românilor, unul pentru Moldova și unul în Țara Românească, iar rolul lor era să transmită Marilor Puteri Garante că românii vor Unirea. Turcia și Austria exprimaseră îndoieli apăsate, așa că în cursul negocierilor diplomatice din 1856, englezii răspunseseră: „Să îi întrebăm atunci”. Or, Turcia avea interes ca din aceste adunări să facă parte cei care se opuneau Unirii, de aceea a încercat să fraudeze alegerile. Planul a fost însă dejucat chiar de soția domnitorului adjunct, care lua parte la complot, astăzi s-ar spune că era pro-turc. Ecaterina Conachi era sora unui unionist și s-a comportat ca atare, anunțându-i de pericol și furnizându-le dovezi.
Scandalul devine internațional, alegerile se reiau, iar unioniștii câștigă, inclusiv cei doi deputaţi de Galaţi, Costache Negri şi Alexandru Ioan Cuza. Câștigă și în Țara Românească. Dorința de Unire nu mai poate fi trecută cu vederea, prin urmare Puterile Garante oferă Principatelor o nouă constituție care s-a dovedit mecanismul perfect spre Unire.
Convenția de la Paris din 1858, despre ea este vorba, prevedea la primul articol unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”. Rămâneau sub suzeranitate otomană, dar cu o mult mai largă autonomie și instituții gemene, similare cu cele occidentale.
În această atmosferă propice Unirii, la 5 ianuarie 1859, adunarea electivă a Moldovei îl alege domn pe Alexandru Ioan Cuza. Deși era unul din numai puțin de 38 de candidați, a câștigat cu o majoritate covârșitoare: 48 din 55 de voturi.
Pe fondul unui echilibru între liberalii unioniști și conservatori, la București, într-o întâlnire cheie care a avut loc la Hotel Corcordia (azi în ruine) în noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1859, apare ideea dublei alegeri a lui Alexandru Ioan Cuza și în Țara Românescă. Există ipoteza că soluția ar fi aparținut consulului englez, dar istoricii nu cad de acord asupra autorului. A fost probabil ceea ce numim astăzi „brainstorming”.
A doua zi, adică pe 24 Ianuarie 1859, adunarea electivă a Țării Românești îl alege domnitor la București pe domnitorul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza. Moldova și Țara Românească erau astfel unite printr-o uniune personală. Alexandru Ioan Cuza va domni șapte ani, până la 2 februarie 1866 (îl va urma Carol I de Hohenzollern, cu o domnie de 48 de ani, prințul străin cerut de aceleași adunări ad hoc care ceruseră, în 1858, Unirea).
Dubla alegere a lui Al. Ioan Cuza a declanșat o bucurie imensă în rândul românilor, liberalii mai ales erau fericiți (Cuza era liberal, chiar radical, după standardele epocii, cum se va vedea și în reformele sale și în rezistența la ele). Dar în același timp, veștile din Principate au stârnit furia Turciei care a amenințat imediat că va ocupa (din nou) Bucureștiul.
Călătoria domnitorului Cuza la Constantinopol, promisiunea că Unirea va ține numai cât domnia sa, făcută la întâlnirea cu sultanul Abdul Aziz, a liniștit spiritele.
La 7 aprilie 1859, la Conferința de la Paris, Franța, Marea Britanie, Rusia, Prusia și Sardinia au fost primele care l-au recunoscut pe Cuza drept domnitor ales al ambelor principate. Abia în 7 septembrie, la a treia și ultima Conferință de la Paris, toate puterile garante, inclusiv Austria și Imperiul Otoman, au acceptat dubla alegere.
Ce reține istoria din promisiunea românilor că Unirea Principatelor va dura numai cât domnia lui Alexandru Ioan Cuza? A fost numai o declarație de moment pentru detensionarea situației? Domnitorul a fost bine sfătuit și a câștigat timp până când ecuația s-a limpezit la nivel european? Turcia nu a crezut nicio clipă acest basm de adormit copii, dar nu avea încotro, influența (financiară) a Londrei și a Parisului la Istabul fiind deja imensă?
Istoricii își pot permite să dea verdicte. Bunul simț comun ne spune însă că orice lucru bine făcut rămâne bun făcut.
