După Revoluția din decembrie 1989, explica criticul literar Mircea Iorgulescu (stabilit la Paris la începutul lui 89) în timpul discuției, o nouă istorie a literaturii române era necesară și măcar numai pentru a clarifica ce s-a întâmplat în literatura română în cei 45 de ani de comunism.
„Una din trăsăturile acestei epoci foarte lungi, acestei perioade istorice, acestui ciclu istoric sfârșit, a fost fuga de istorie, și, în pofida existenței unei critici literare bune în România, istorii literare n-au fost posibile tocmai din acest motiv. În România erau posibile dicționarele și tablourile critice, nu și istoriile”, spune Mircea Iorgulescu în timpul discuției .
Puteți asculta înregistrarea discuției aici:
Monica Lovinescu: Virgil Ierunca, Mircea Iorgulescu, Nicolae Manolescu, suntem cu toții de acord în a considera - și nu suntem singurii - că momentul actual sau ceea ce s-a petrecut în România în ultimul an presupune, și va presupune din ce în ce mai mult, și o revizuire a valorilor.
Acum, în ce sens poate merge această revizuire a valorilor, ce înseamnă ea, e posibilă o istorie a literaturii?
În momentul de față în România, știm cu toți, Nicolae Manolescu scrie o astfel de istorie a literaturii, a și publicat fragmente din ea, deci întrebarea mea e puțin retorică, dar aș vrea să punem în contextul acestei discuții chiar fapul de a scrie o istorie a literaturii în clipa de față în România.
Virgil Ierunca: Să întrebăm deci această întrebare retorică și să profităm de plăcerea de a-l avea printre noi pe Nicolae Manolescu, care lucrează de zor la o istorie critică a literaturii române.
Mi-amintesc că acum câțiva ani, la o anchetă sau din proprie inițiativă, în „Contemporanul”, Nicolae Manolescu a scris un articol foarte original, în care arăta imposibilitatea, azi, un azi bineînțeles mai larg, a scrierii, a făptuirii unei istorii a literaturii române. Aș vrea să-l întreb cum a fost posibilă, pentru că eu cred că e nu numai că este posibilă, dar și necesară, o istorie a literaturii în România, și mă voi explica de ce în România și nu în altă parte. De pildă în Franța nimeni nu se gândește astăzi, și nici nu poate, să facă o istorie a literaturii.
Monica Lovinescu: Dar trebuie să ne spui imediat de ce.
Virgil Ierunca: Vă voi spune de ce, însă vreau să-l întreb acum pe Nicolae Manolescu cum s-a produs această mutație de la ideea că nu este posibilă o istorie a literaturii române la necesitatea, aș zice eu, a acestei istorii critice a literaturii române.
Nicolae Manolescu: Iată că începem cu una din mutațiile, ca să folosim termenul lui Eugen Lovinescu - mutația valorilor, cu una din mutațiile, din multele mutații care au loc și vor avea cu siguranță loc și de aici înainte, în literatură, în perceperea literaturii, în discutarea literaturii, implicit în istoria literară.
Firește, întrebarea pe care Virgil Ierunca mi-o pune mi-am pus-o și eu. Și răspunsul e simplu: am mers și eu înainte odată cu epoca. Acum 20 și ceva de ani, cu aproximație, când spuneam că o istorie a literaturii nu mai este posibilă, ne găseam cu toții într-un moment în care diacronia, istoricul, istoricitatea erau puse în umbră, lăsate de-o parte de un tip de analiză literară, structurală, sincronică, în care accentul se punea pe cu totul alte aspecte.
Atunci mi se părea imposibilă istoria literaturii, mi se părea că George Călinescu n-a făcut altceva decît să ne răpească posibilitatea de a a mai scrie o istorie a literaturii mutându-se către critică - am și povestit aceste lucruri.
Acum, firește, odată cu reîntoarcerea acestor valori de istoricitate, redevine posibilă istoria literară. Dar sîntem într-un moment în care această revenire în forță a istoricității se combină, și se combină într-un mod fericit, cu ceea ce Monica Lovinescu spunea la început, anume cu absoluta necesitate de a ne revizui setul de criterii pe care le folosim, criterii estetice, sociale, morale pe care le folosim atunci când analizăm literatura.
Virgil Ierunca: Aș vrea să adaug și să mă justific, într-adevăr, de ce e necesară o istorie critică a literaturii române - pentru că în Franța, cum spuneam, nu este posibil. Este necesară în România, pentru că în România, spre deosebire de ceea ce se întîmplă în Franța, există o critică literară. În Franța nu mai există o critică literară.
A existat, bineînțeles, ea, această critică, deținătoare și formatoare de opinii, Terives, Jalaux, Brasiac puteau să lanseze o carte, un curent, un fascicol de idei, o opțiune sau o polemică. E curios, după război, imediat după război asistăm la o reînnoire cu totul extraordinară a criticii literare. Gaetan Picon, Albert Beguin, Robert Canters, Armand Louque, foarte puțin cunoscut, Lucien Rebatet.
Și, după acest moment fast al criticii literare franceze, totul se degradează, necesitatea criticii literare dispare, în ultima vreme ea este reprezentată prin doi critici cu totul și cu totul la periferia gustului și valorilor contemporane, un Andre Rousseau sau un Emile Henriot, pentru ca astăzi să nu mai existe practic critică literară în Franța. În timp ce în România cultura română este păstrată, valorificată și prezenteificată în mod exemplar de o critică literară responsabilă, lucidă, subtilă, adevărată. De unde necesitatea apariției unei istoriii critice a literturii române.
Monica Lovinescu: Dar care sunt criteriile? Mircea Iorgulescu?
Mircea Iorgulescu: Cred că ar fi bine totuși să revenim la subiect, este vorba de două lucruri relativ diferite. Articolul, eseul lui Nicolae Manolescu despre posibilitatea istoriei literare, este destul de vechi, de la jumătatea anilor '60, dacă nu mă-nșel, între timp autorul însuși și-a revizuit, cum se spune, atitudinea, și a început de câțiva ani să lucreze la o istorie literară.
O a doua temă este însă necesitatea unei istorii literare astăzi, după evenimentele din decembrie 1989, o istorie literară posibilă sau imposibilă sau în mod exemplar necesară pentru delimitarea, pentru clarificarea istoriei literare din acești ultimi 45 de ani, și poate și mai bine.
Și iată de ce: pentru că una din trăsăturile acestei epoci foarte lungi, acestei perioade istorice, acestui ciclu istoric sfârșit, a fost fuga de istorie și, în pofida existenței unei critici literare bune în România, istorii literare n-au fost posibile tocmai din acest motiv. În România erau posibile dicționarele și tablourile critice, nu și istoriile.
Monica Lovinescu: Și încă, ultimul dicționar al lui [Mircea] Zaciu n-a mai fost posibil.”
[...]