A doua carieră a cuvîntului ”negaționist” e un bis nesolicitat și nedemn. În ceva mai mult de 30 de ani, cuvîntul a fost preluat iar încărcătura lui gravă a fost închiriată și pusă la treabă, fără respect pentru gravitatea tragică a înțelesului prim. E greu de crezut, azi, cînd ”negaționist” tinde să fie eticheta aplicată oricui respinge sau critică supremația unei teorii sau a unei convingeri răspîndite, dar, la început, cuvîntul avea o pudoare solemnă. Negaționismul era imputarea formulată sever, cu o precizie netransferabilă, celor ce susțineau inexistența Holocaustului și existența unei conspirații ample din care a rezultat fantoma propagandistică a tragediei evreiești. Negaționismul semnala și izola contestația lunatică a unei realități istorice, fără să excludă istoria. Altfel spus, negaționismul nu aresta dezbaterea și nu excludea revizionismul legitim. Existența Holocaustului, ca fapt istoric gigantic și atestat, era ferită de vulgaritatea politică și de dezechilibrul etico-mental al celor ce încercau și încercă falsificarea istoriei. În același timp, însă, negaționismul nu bloca istoria. Holocaustul în toate detaliile și condiționările lui cunoscute sau, încă, necunoscute era și este un teritoriu legitim de cercetare și dezbatere. Mai clar, acuzația de negaționism n-a fost niciodată menită să înghețe cunoașterea și, din acest motiv, admite atît revizionismul cît și critica - atîta vreme cît aceste fouă forme de cunoaștere rămîn la funcția și înțelesul lor adevărat. Negaționismul sancționează, deci, frauda prin anulare dar nu refuză ci admite cercetarea critică a faptului istoric. Cu alte cuvinte, problema ridicată de negaționism nu a fost niciodată existența, uneori suprinzătoare, a afirmațiilor, teoriilor și concluziilor diverse. În aceste limite, acuzația de negaționism nu a căutat niciodată să își folosească puterea și să speculeze tragedia istorică a Holocaustului pentru a da greutate argumentelor politice, pentru a descalifica o opinie sau pentru a coagula o ideologie intangibilă.
După 30 de ani, ”negaționismul” a fost deposedat de onestitate și, tot mai des, angajat în operații ilegitime. Trecerea de la caracterul onest, aproape sacru, al acuzației de nagaționism la unealta jurnalistică, de uz cotidian, nu e cu totul neașteptată. Ea e, destul de limpede, parte a curentului general de re-moralizare extremă a vieții publice. E vorba, aici, de reintroducerea în discursul și între criteriile vieții publice, a unui puritanism mobil și neiertător, detector instantaneu de păcate și mare administrator de sancțiuni, în frunte cu repudierea și exilul. Păcatul originar a revenit la funcția activă și s-a extins spre a cuprinde orice încălcare sesizată sau implicită a adevărului. În acest punct, noua accepție și practică a acuzației de negaționism deschid calea spre abuz și se întorc împotriva sensului de bază care a dat, pînă nu demult, seriozitatea și credibilitatea conceptului. Căci, dacă adevărul apărat de noua uzanță a termenului ”negaționist” e o valoare neconfirmată sau mereu în schimbare, acuzația nu mai tranșează între legitim și ilegitim ci elimină orice abatere de la o idee fixă sau impusă. Prima excepție gravă de la adevăratul sens al acuzației de negaționism a apărut odată cu dezbaterea asupra ”schimbării climatice” și a semnalat, de fapt, trecerea dezbaterii în articol unic de credință. A doua mare deraiere a venit, acum, odată cu prima epidemie globală a ultimilor o sută de ani și tinde să scoată din joc orice îndepă rtare de la linia unică sau oficială. În ambele cazuri, ”negaționism” nu mai e eticheta care semnalează un delict intelectual și moral confirmat ci ștampila care marchează vocile și mințile indezirabile. De fiecare dată, folosind nedemn autoritatea umană tragică a termenului originar, pus acum să opereze în scopuri politice, adminstrative și pe deplin vulgare.
