Interviuri date de Paul Goma la Vocea Americii în 1977, înainte de plecarea din România și după ce a ajuns la Paris

Interviu cu Paul Goma în direct, la Bucureşti, 23 februarie 1977[1]

Dan Mircescu (Mircea Carp- n. red) de la Biroul European al Vocii Americii a stat de vorbă, la telefon, cu scriitorul român disident Paul Goma, aflat la Bucureşti. Domnul Goma şi-a exprimat din capului locului satisfacţia de a sta de vorbă cu corespondentul nostru, i-a arătat acestuia că întrevederea de ieri după-amiază cu domnul Cornel Burtică, a durat o oră şi jumătate. Înainte de a înregistra pe bandă de magnetofon convorbirea cu Paul Goma, scriitorul român şi-a exprimat speranţa că această convorbire telefonică nu va fi întreruptă de autorităţi. Este ceea ce nici nu s-a întâmplat.

Iată deci interviul, acordat de Paul Goma, în exclusivitate, lui Dan Mircescu (Mircea Carp -n. red), de la Biroul European al Vocii Americii. Convorbirea a fost înregistrată pe bandă de magnetofon, aşa cum o veţi auzi în următoarele opt-zece minute.

M.C.: În cursul întrevederii pe care aţi avut-o, şi care, cum aţi spus, a fost de o oră şi jumătate, cu domnul Cornel Burtică, domnia sa v-a spus că descrieţi România în culori prea negative. Două răspunsuri de la dumneavoastră aştept. Întâi, v-a spus domnul Cornel Burtică acest lucru?

P.G.: Da.

M.C.: Şi al doilea, vedeţi într-adevăr situaţia din România în culori prea negative?

P.G: Nu spun prea negative. Le văd în negru.

M.C.: În tot cursul convorbirii de la CC se spune că domnul Burtică ar fi promis publicarea în România a unora din lucrările dumneavoastră, domnule Goma…

P.G.: Nu, nu a promis publicarea, dar a menţionat că domnia sa nu promite nimic, că după ce va citi manuscrisele pe care urmează să i le prezint, în funcţie de publicabilitatea lor, va lua o hotărâre…

M.C.: Şi dumneavoastră cum v-aţi declarat de acord cu această…?

P.G: Da. Am spus că este un pas înainte, interesant, mai ales că aflasem că domnul Burtică rezolvase înainte nişte cazuri irezolvabile, cazul Breban, o carte a lui Breban, care ani de zile stătea pe ici pe acolo, care era ca şi interzisă şi domnul Burtică a avut totuşi timp să citească cartea şi să decidă publicarea ei. Cartea va ieşi în curând.

M.C.: Şi domnul Burtică îşi va da osteneala acum ca să citească şi cărţile dumneavoastră?

P.G.: Da. Aşa a promis. Asta este promisiunea, că le va citi.

M.C.: Da. Câte persoane au semnat până la urmă apelul dumneavoastră şi dacă ne puteţi spune numele lor?

P.G.: Da. În afară de cei opt, care au apărut numele lor, au mai fost două nume pe Divan Nicolae, din Constanţa, economist…

M.C.: Da.

P.G.: Luminiţa Coler, scriitoare. Aşa. Soţii Nuţă, Marcel şi Elena Nuţă din Ploieşti…

M.C.: Da…

P.G.: Staţi puţin, eu nu am acum lista la mine, ca să nu mi-o smulgă. Vasile Paraschiv din Ploieşti.

M.C.: Da.

P.G: … şi în continuare sunt foarte multe semnături pe care deocamdată nu pot să le divulg. Nu este un bluf ci situaţia este foarte complicată şi vreau să vă explic…

M.C.: Da.

P.G.: Autorităţile încearcă pe toate căile… De pildă, îmi permit acum să vorbesc cu străinătatea, am dat un interviu agenţiei France Press, aşa, la mine au putut pătrunde zilele astea gazetari străini dar nu pot să pătrundă români…

M.C.: Îhî…

P.G.: În momentul în care ajunge vreun doritor de semnătură aici este…, nu ştiu exact ce i se întâmplă, dar nu mai ajunge până la mine…

M.C.: Da.

P.G.: Mai ales, aşa… Mai ales la telefon când îşi exprimă dorinţa să vină să semneze, se taie telefonul imediat. Această situaţie m-a făcut ca să-i descurajez pe mulţi sau să-i amân ca nu cumva să fie arestaţi la poartă sau mai ştiu eu ce li se întâmplă…

M.C.: Ce s-a întâmplat cu unii din membrii semnatari ai apelului? Sunt încă în România sau au plecat?

P.G.: Da. Soţii Gesswein au plecat luni…Sergiu şi Carmen Manoliu au plecat ieri. Alo…

M.C.: Da, vă aud.

P.G.: Aseară am avut o convorbire telefonică cu Şerban Ştefănescu, care mi-a spus că Feher de la Oradea a primit paşaportul iar el, Ştefănescu, urmează să-l primească.

M.C.: Aaa... Va să zică cu unii din semnatarii dumneavoastră sunteţi …

P.G.: Da, am rămas…

M.C.: În apelul dumneavoastră şi în declaraţiile ulterioare aţi spus că veţi fi ultimul care veţi părăsi România, domnule Goma. Mai precis că nu veţi pleca din ţară decât după ce îşi vor fi primit viză de ieşire toate persoanele care au cerut acest lucru. Este adevărat? Şi dacă da, vă menţineţi…

P.G: Nu am spus că voi primi paşaport atunci când persoanele din apelul nostru vor pleca. Nu. Am spus aşa, voi primi un paşaport atunci când toţi cetăţenii români vor avea în buzunar un paşaport, liber să-l folosească sau să-l păstreze în buzunar.

M.C.: Alo!

P.G.: Da. Aţi înţeles?

M.C.: Da, sigur că da. Perfect…

P.G.: Nu era vorba de cei opt semnatari, pentru că la urma urmei nu mă interesa problema paşaportului lui cutare, sau a lui cutare, ci era vorba de paşaport în general…

M.C.: Da.

P.G.: … ca problemă.

M.C.: Care era semnificaţia mişcării dumneavoastră şi cum evaluaţi această situaţie pe care Occidentul o numeşte situaţia disidenţilor? Vă convine acest nume sau nu?

P.G.: Ăăă, nu nu-mi convine, dar nu am găsit alt calificativ sau alt termen. Dacă aş încerca să dau o definiţie a ceea ce facem noi, nu este ceva subversiv, pentru că noi nu vrem răsturnarea guvernului, ci noi vrem la urma urmei, ne-am institui într-un fel de ajutoare, într-un fel de comisie de control - mă rog, a fost acum şedinţa lor -, pentru urmărirea de punere în aplicare a legilor existente, a legilor în vigoare pe hârtie, dar nu sunt în vigoare în realitate.

M.C.: Altfel dumneavoastră şi cu doamna aţi mai primit telefoane cu caracter ameninţător cum am văzut în presă?

P.G.: Da. Chiar aseară am primit din nou. Am nişte bănuieli. Nu pot să pot spun cu certitudine, pentru că nu am posibilitatea să fiu sigur, am primit nişte telefoane de la nişte indivizi a căror voce am recunoscut-o, sunt cam trei… Alo?

M.C.: Da, vă aud.

P.G.: M-au ameninţat schimbându-şi vocea. M-au ameninţat, începând cu joi seara, m-au ameninţat cu moartea pe mine, pe copil, aşa. Aseară au revenit, încercând să-şi schimbe vocea, dar eu am o oarecare ureche muzicală şi mi-am dat seama că sunt aceleaşi persoane, că sunt aceiaşi securişti şi e mult ca probabil, adică aproape sigur… Alo?

M.C.: Da, vă aud.

P.G.: … că sunt persoane din Serviciul Ascultări Telefonice ale liniei mele.

M.C.: Domnule Goma, un singur lucru la sfârşit. Doriţi să spuneţi dumneavoastră încă două-trei cuvinte fără nicio întrebare din partea mea? Vă stau cu plăcere la dispoziţie.

P.G.: Ce să spun? Că sunt liber în apartamentul meu, mă simt liber, aşa cum m-am simţit în momentul în care mi s-au luat toate libertăţile exterioare. M-am simţit foarte liber şi într-un fel aceasta este o mulţumire…

M.C.: Ăăă… Puteţi să ieşiţi în oraş?

P.G.: Eu pot să ies dar … aşa cum am fost ieri la Burtică, dar am fost urmărit foarte strâns …

M.C.: Da…

P.G.: La mine nu s-a prezentat încă nimeni din partea oficialităţilor, însă mişună în jurul meu şi în uniformă şi în civil.

M.C.: Domnule Goma vă mulţumesc foarte mult pentru că aţi avut amabilitatea să ne daţi acest interviu şi poate vom avea prilejul să vorbim din nou.

P.G.: Vă mulţumesc.

M.C.: La revedere, domnule Goma.

Aici Dan Mircescu (Mircea Carp -n. red), Vocea Americii, Biroul European. Washington aveţi din nou cuvântul.

Interviu cu Paul Goma la sosirea lui la Paris, 17 noiembrie 1977[2]

M.C.: Paul Goma bine aţi venit în Occident. Cum am vorbit ultima oară, tot la telefon, la sfârşitul lunii februarie trecut eraţi la Bucureşti, tocmai la începutul campaniei dumneavoastră în favoarea drepturilor omului, acum iată-vă la Paris. Ce ne puteţi spune despre cele ce vi s-au întâmplat în acest răstimp de nouă luni?

P.G.: Ce pot să spun, decât că probabil aşa trebuia să se întâmple. Eu care mi-am zis că n-o să se întâmple aşa am fost un naiv, adică crezând că guvernul de la Bucureşti şi Ceauşescu o să fie rezonabili şi că o să aplice legile pe care tot ei le-au făcut. Ceea ce mi s-a întâmplat a fost o surpriză şi nu prea pentru că, totuşi, eu sunt obişnuit şi cu închisoarea şi cu bătăile şi, în sfârşit, cu toate plictiselile…

M.C.: Aţi fost mult chinuit domnule Goma?

P.G.: Nu, nu. Am cunoscut lucruri şi mai rele, înainte.

M.C.: Ce s-a întâmplat domnule Goma cu semnatarii declaraţiei dumneavoastră, opt la început, 200 până la urmă, cum s-a anunţat în Apus?

P.G.: Acum încerc cu prietenul meu din Paris, care m-a ajutat foarte mult a face cunoscută mişcarea noastră, să reconstituim şi să vedem ce s-a întâmplat cu fiecare, pentru că, sigur că eu fiind ceva mai cunoscut, am putut să obţin o viză turistică. Până în momentul de faţă eu nu am fost la Paris. Nu ştiu şi trebuie să aflăm ce s-a întâmplat cu unii dintre semnatarii care ştiu eu erau din Ploieşti, erau din Suceava sau cine ştie de unde. Şi asta vrem să facem şi dăm publicităţii o listă cu persoanele de care nu ştim că ar fi intrat sau că ar fi ieşit, de care nu ştim nimic, în legătură cu care aşteptăm să aflăm veşti.

M.C.: Interviul pe care mi l-aţi acordat în februarie trecut, domnule Goma, mi-aţi spus că vedeaţi situaţia de atunci din România şi citez din dumneavoastră: „în culori negre”, cum le vedeţi azi?

P.G.: Acum o văd în culori şi mai negre.

M.C.: De ce?

P.G.: Am plecat duminică. Mi se părea ceva de sfârşit de lume. Este îngrozitor ce se întâmplă acolo. Nu mai vorbesc începând cu poveştile materiale şi sfârşind cu cele de stat care se schimbă, de la zi la zi, prin decrete.

M.C.: Credeţi că apelurile şi eforturile dvs. şi ale sprijinitorilor dumneavoastră au influenţat situaţia din România şi dacă da, în ce fel?

P.G.: Nu ştiu dacă au influenţat situaţia din România în sens de a o face mai bună. Cred că invers, deocamdată. Dar faptul că oamenii şi-au dat seama că se poate să te plângi, că se poate să spui adevărul fără să se întâmple foarte mare lucru, în afară de, ştiu eu, o arestare, cu care noi suntem oarecum obişnuiţi, totuşi, cred că este un câştig. În continuare nu ne putem compara cu cehii, cu polonezii, dar faţă de românii care eram până acum cred că s-a făcut un mic pas înainte.

M.C.: Credeţi că reuniunea cooperării şi securităţii de la Belgrad a influenţat în vreun fel oarecare situaţia drepturilor omului din România? Dacă da, în ce fel?

P.G.: Cred că da. Au ţinut autorităţile puţin mai la distanţă, adică nu le-a lăsat să facă tot răul pe care ar fi dorit să-l facă, pentru că România are foarte multe interese în exterior şi politice şi economice, şi în special politice, ca să-şi menţină firma pe care şi-a construit-o. Din acest punct de vedere, cred că da.

M.C.: Ce v-a îndemnat, Paul Goma, să plecaţi în cele din urmă în străinătate?

P.G.: Dacă aş spune că invitaţia primită de la Pen Club m-a determinat ar fi fals, nu asta, asta a fost, cum să spun, mijlocul cu care am plecat. Însă nu mai eram de ajutor în România pentru că în situaţia în care am fost de la eliberare nu mai puteam fi absolut de nici un folos nimănui, acelor oameni pe care îi antrenasem în acţiune, dintre care mulţi s-au ales cu cucuie destul de grave şi atunci am căutat să mă duc acolo unde voi putea să fac ceva.

M.C.: Care a fost atitudinea autorităţilor din România în chestiunea eliberării unei vize de ieşire în străinătate?

P.G.: Bineînţeles că mi-au sugerat la început că ar fi mult mai bine dacă nu aş emigra. Finalmente au consimţit să-mi dea o viză turistică pe un an.

M.C.: Aveţi de gând să vă reîntoarceţi în România?

P.G: Bine, nu am de gând să mă reîntorc. Dar bănuiesc că atâta timp cât va fi Ceauşescu la putere acolo mi se va interzice să mă întorc. Ori mi se va lua posibilitatea de a mă întoarce.

M.C.: Care va fi activitatea dumneavoastră aici, în Occident?

P.G.: Voi depune mărturie despre ceea ce-am auzit, ce-am simţit acolo.

M.C.: Veţi rămâne numai la Paris, domnule Paul Goma, sau veţi călători şi în alte ţări?

P.G.: După această conferinţă de trei săptămâni vreau să-mi iau o pauză să merg la spital să văd ce se întâmplă cu mine.

M.C.: Asta ca urmare a timpului petrecut în închisoare?

P.G.: Fiind la Aiud, o oarecare tensiune permanent adunată şi care m-a cam obosit.

M.C.: Da. Familia dumneavoastră domnule Goma?

P.G.: Toţi sunt bine. Familia mea de aici, adică soţia şi copilul.

M.C.: Ultima întrebare. Cum aţi fost primit la sosirea la Paris?

P.G.: Foarte bine, foarte cald, au fost jurnalişti dar i-am rugat să mă scuze la aeroport. Le-am mulţumit pentru ce au făcut pentru noi, pentru că presa occidentală a avut un rol capital în succesele care au fost.

M.C.: Paul Goma, vă mulţumesc pentru amabilitatea cu care aţi binevoit să răspundeţi întrebărilor noastre.

Aici Dan Mircescu (Mircea carp- n. red), Biroul European. Washington aveţi din nou cuvântul.