Linkuri accesibilitate

#10Întrebări | Silviu Matei, fotograf wildlife: Pasiunea pentru natură a început cu stelele


Fotograful Silviu Matei în pădurile din Munții Făgăraș, Sibiu, România.

Silviu Matei este unul dintre primii fotografi de wildlife din România și unul dintre puținii care a reușit să fotografieze specii rare din fauna locală, precum râsul sau cocoșul de munte.

Pentru Silviu, sălbăticia este a doua casă, timpul petrecut în natură, pasiunea pentru fotografie și dăruirea cu care își face meseria îi conturează puternic personalitatea și modul de viață. Prin fotografiile sale, Silviu exprimă sentimentele pentru locurile pe care le descoperă și transpune privitorul în universul experiențelor sale.

Fotografia în sălbaticie este „infinită", însă Silviu crede că nu trebuie să mergi foarte departe pentru a întâlni viață sălbatică. Este de ajuns să privești cu atenție lumea din jurul tău, chiar și în mediul urban, ca să o descoperi.

Mesajul vizual transmis prin fotografiile lui Silviu ne amintește importanța naturii sălbătice în viețile noastre și echilibrul ce ar trebui menținut pentru a ne păstra mediul și viața sănătoase.

1. Cum s-a născut pasiunea ta pentru fotografie?

Silviu Matei:Pasiunea mea a luat naștere în copilărie, când bunicii îmi arătau astrele, constelațiile și îmi spuneau că este bine să știu cum să mă descurc în natură urmărind cerul. Așadar, pasiunea mea inițială a fost pentru astronomie și astrofotografie. În anul 1994 am aflat de cursurile de astronomie organizate de Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu” din București, la care m-am înscris și unde mi-am extins cunoștințele despre astronomie și astrofotografie. Apoi am început să merg să fac observații astronomice în diverse zone din țară, în special la munte, pentru că acolo cerul este mai „curat” sau în Târgoviște, pe Dealul Voievozilor, unde erau organizate taberele Societății Astronomice Române de Meteori. Am participat la taberele lor, mi-am construit un telescop cu materiale obținute de la ei sau de la prieteni și mi-am făcut o montură ecuatorială acasă (n.r. tip de montură folosit pentru telescoape și camere astronomice), pentru că mi-a plăcut și partea mecanică.

Prin anul 2000 construiam telescoape pentru prieteni sau doritori, ajunsesem la un nivel foarte avansat. Cumpăram materialele de la Întreprinderea Optica Română sau din străinătate, iar cei care voiau un telescop își cumpărau optica și eu le construiam telescoapele. Am șlefuit și oglinzi pentru telescoape Newton, procedeu complex, care presupune o muncă ce se întinde pe o jumătate de an. Întâi se șlefuiește, trebuie să știi să o controlezi, iar abaterile trebuie să fie minime sau inexistente (o abatere de un micron înseamnă o eroare majoră)."

2. Când s-a produs transferul de la astrofotografie la fotografia de wildlife?

Am început să caut lucruri interesante și pe pământ, nu doar pe cer

Silviu Matei: Activitățile din taberele de astronomie se desfășurau noaptea, iar în timpul zilei, neavând ce să fotografiez și fiind în zone montane sălbatice, am început să caut lucruri interesante și pe pământ, nu doar pe cer. La vremea aceea pozam gâze, buburuze, păsări, căprioare și m-a prins și genul ăsta de fotografie. A trecut timpul, am evoluat din punct de vedere fotografic, am făcut școala profesională, facultatea, m-am angajat, am studiat și la un colegiu din Statele Unite timp de trei ani fotojurnalism și wildlife, lucru care m-a ajutat foarte mult. Am aplicat tot ce am învățat acolo, plus ce am învățat din observațiile din teren, din miile de ore petrecute în natură. Cinci luni dintr-un an le petrec pe teren căutând animale, asta în afara muncii de fotoreporter.

Huhurez mare în Munții Apuseni, România.
Huhurez mare în Munții Apuseni, România.

3. Care erau limitările tehnice când ai început să faci fotografie wildlife?

Silviu Matei: La vremea aceea fotografiam pe film, deci era foarte greu din punct de vedere tehnic, pentru că majoritatea animalelor nu ies din ascunzători în timpul zilei, când este lumină berechet, ci dimineața foarte devreme sau seara, când lumina este foarte slabă. Animalele sunt în pădure, dar nu au activitate intensă în timpul zilei.

Făcând o comparație între fotografia pe film și cea digitală, tehnologia a evoluat extraordinar de mult, diferența este uriașă. Filmul are o sensibilitate la lumină limitată, iar noi nu aveam la vremea aceea resurse să achiziționăm filme cu sensibilitate mare. Foloseam în general filme de 400 sau 800 ISO, iar când găseam de filme de 1600 ISO era sărbătoare. Însă nu puteai să faci cu 1600 ISO, pentru că imaginea era granulată și se pierdeau detaliile. Acum când fotografiezi cu un aparat digital mai performant în 1600 ISO, poți număra și gâzele din aer. În plus trebuia să ai grijă de filme, să nu le ții la căldură, apoi să developezi filmele făcute, să le scanezi și să le transpui pe hârtie."

4. Ce presupune munca de fotograf de natură și wildlife?

Silviu Matei: „În primul rând trebuie să ai o calitate pe care nu o au mulți oameni, și anume răbdarea. Însă nu răbdare de o oră sau de cinci, ci de zile întregi. Îți găsești un loc într-o trecătoare pe unde știi că va trece animalul pe care vrei să-l fotografiezi, analizezi urmele și aștepți. Îți faci un loc unde să stai și să ai vederea cea mai bună, să ai un unghi de 180 de grade acoperit, în care să-ți fie ușor să urmărești animalul, să te miști și animalul să nu te vadă. Este foarte important ca animalul să nu te simtă, iar pentru asta trebuie să ții cont și de direcția vântului.

Munca unui fotograf de wildlife nu înseamnă doar să îți iei aparatul, rucsacul și cortul, și să pleci în pădure să faci poze la animale. Înseamnă mai mult de atât, să știi când și unde să cauți animalele. Sunt oameni care au mers în pădure cu intenția de a fotografia animale fără să fie pregătiți și nu au făcut nimic. Cine crede că poate merge în pădure să stea la o șuetă și să vină căprioara la el, se înșeală.

În sălbăticie: animale filmate în pădurile României
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:41 0:00

Din punct de vedere logistic, trebuie să stabilești în primul rând perioada în care vrei să te duci în natură, apoi să pregătești rucsacul în care trebuie să ai toată aparatura foto, unul sau două teleobiective, un obiectiv intermediar, unul wide, două camere foto, acumulatori, carduri, trepied, toate astea cântărind cam 12 kilograme. Apoi hainele, un sac de dormit, cortul, mâncare, apă, la final totul având o greutate de 20 - 25 de kilograme.

Ca fotograf de wildlife trebuie să știi anotimpurile în care animalele sunt active, lunile din an, orele din zi. Apoi trebuie să cunoști etologie, biologie, anatomie, trebuie să știi să deosebești urmele, pentru că una e urma de vulpe și alta cea de câine."

Vulpe în Munții Bistriței, România.
Vulpe în Munții Bistriței, România.

5. Cum ai ajuns să știi toate aceste diferențe și să ai aceste cunoștințe despre viața sălbatică?

Silviu Matei: „Din observații în teren, din miile de ore petrecute la observația de urs, la cerb, la cocoș de munte, din învățarea traseelor animalelor. Animalul are un traseu destul de bine stabilit, iar tu trebuie să găsești în acel traseu niște puncte în care să stai, unde să ai o lumină bună și adăpost, pentru că dacă te vede animalul, a plecat.

Am colaborat și colaborez cu pădurari, cu Regia Națională a Pădurilor, merg cu ei pe teren, îmi spun pe unde trec animalele. De la ei am învațat foarte multe, mi-au spus lucruri pe care nu le găsești în cărți. De exemplu, în ritualul de împerechere a cocoșului de munte există o parte din cântecul lui care îl detașează de exterior, nu vede, nu aude. În acel moment te poți mișca fără să te simtă. Un alt lucru mai puțin cunoscut este despre puii de urs, care nu deschid ambii ochi deodată. Întâi deschid un ochi și după câteva săptămâni pe celălalt. Toate lucrurile astea le înveți pe teren.

Nea Florin, un pădurar din Suceava, cunoștea comportamentul unui cerb atât de bine încât știa ora exactă când acesta apărea într-un anumit punct, respectiv la 6.24. M-am dus în apropierea locului respectiv să verific informația pădurarului în jurul orei 5.00 și am așteptat. La 6.24 a ieșit cerbul. Timp de trei zile cât am fost în zona respectivă, cerbul și-a făcut traseul la aceeași oră. Animalul când iese într-o poiană, iese atent și în liniște, ca să observe împrejurimile și să poată identifica potențialele pericole. Dacă se simte amenințat pleacă și revine noaptea, când se simte în siguranță.

Toate animalele sunt frumoase și ritualurile lor sunt interesante. Fiecare iubitor de natură ar trebui să vadă animalele și comportamentul lor pe viu. Ar trebui să ia legătura cu ocoalele silvice și să meargă în natură. E într-adevăr greu să duci pe cineva care nu știe ce să facă, ar trebui instruit înainte, pentru că sunt câteva aspecte esențiale, cum ar fi trezitul foarte devreme dimineața, nu trebuie să fumezi, nu trebuie să folosești deodorant, pentru că un animal te simte de la câteva sute de metri.

Cocoș de munte în Munții Piatra Mare, România.
Cocoș de munte în Munții Piatra Mare, România.

6. Nu crezi că dacă oamenii ar putea să meargă masiv în sălbăticie ar periclita habitatul animalelor?

Dacă nu mai avem natură, nu mai avem nimic și atunci pierim și noi ca specie.

Silviu Matei: „Tocmai de asta am spus că este importantă o instruire a lor. În străinătate se organizează tururi de acest gen. Nu se merge în grupuri mari, maxim trei oameni și doar însoțiți. Poate așa, din ce în ce mai mulți oameni vor învăța să iubească și să aprecieze ceea ce se află în jurul lor, adică natura. Dacă nu mai avem natură, nu mai avem nimic și atunci pierim și noi ca specie.

Oamenii ar trebui să știe, de exemplu, că ursul nu atacă omul fără motiv. Ursul sălbatic se ferește de oameni. De exemplu, am fost cu niște prieteni să vadă urși. La un moment dat, într-o poiană, a apărut ursul. Toți s-au speriat și nu știau cum să reacționeze, parcă văzuseră o stafie. Le-am spus să stea liniștiți și să nu facă zgomot. Pentru că nu ne-a văzut, ursul și-a văzut de treaba lui timp de jumătate de oră. La un moment dat am fluierat, pentru că am vrut ca însoțitorii mei să vadă reacția ursului. S-a ridicat în două labe și a început să se uite, pentru că nu mă văzuse. Câteva minute a fost atent, după care și-a văzut iar de treburile lui. Apoi le-am zis să vorbim, iar în momentul în care animalul a auzit voce de om, a făcut stânga-mprejur și s-a dus. Animalul sălbatic se va feri întotdeauna de om, pentru că știe că nu este tocmai în regulă să se întâlnească cu el."

7. Există și cazuri când urșii atacă oamenii. Când și de ce se întâmplă asta?

Animalul sălbatic nu face diferență între hrană și mâna ta.

Silviu Matei: „Sunt câteva situații posibile. Ori s-au simțit încolțiți, în pericol ori oamenii au încercat să-i hrănească, așa cum vedem că se întâmplă foarte des pe Transfăgărășan, de exemplu. Am văzut o filmare cu un tată care își împingea fiica spre un urs, cu o bucată de pâine în mână. Este un gest de profundă iresponsabilitate și inconștiență. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, probabil că tot ursul ar fi fost făcut vinovat. Animalul sălbatic nu face diferență între hrană și mâna ta. Noi oamenii suntem vinovați pentru că încercăm să hrănim animale sălbatice, nu îi lăsăm în pace când apar în zone populate și ne îngrămădim să le facem poze. Ursul este un animal oportunist, care învață foarte repede că poate găsi mâncare cu ușurință. Știe că dacă se duce pe marginea drumului, va opri cineva să îi dea mâncare.

Sunt și urși cu un alt comportament, cei care intră în curtea omului în căutarea hranei. Aceștia nu mai pot fi dezobișnuiți, chiar dacă sunt relocați. De fiecare dată când se va afla în apropierea unui sat, ursul se va duce în curți să caute mâncare. Se întâmplă din cauza faptului că habitatul lor a fost foarte mult redus. Oamenii extind zonele de case spre mijlocul pădurilor și automat apar surse de hrană pentru animalele sălbatice. Și într-adevăr sunt mulți urși în România, iar teritoriul lor, care se tot restrânge din cauza defrișărilor sau a construcțiilor, nu mai poate genera atât de multă hrană. Toți acei urși rămași fără surse de hrană și teritoriu, migrează. În plus, exemplarele adulte le alungă pe cele tinere, pentru că le încalcă teritoriile. De aceea îi vedem prin orașe, pe la pubelele de gunoi, pentru că animalele caută mâncare. De vină mai sunt și culegătorii de ciuperci sau fructe de pădure, care nu culeg în mod responsabil și lasă animalele fără hrană suficientă. Una este să aduni pentru consumul propriu și alta să culegi pentru a vinde sute de kilograme. Cred că situația aceasta ar trebui reglementată.

Un alt aspect care trebuie menționat este al turiștilor care merg în unele masive montane cu ATV-uri sau motociclete, care fac un zgomot infernal, perturbă fauna din pădure, sperie animalele și le determină să plece din zonele respective. Prin urmare, în mare parte tot noi suntem vinovați și pentru schimbarea comportamentului urșilor."

Pui de urs în Munții Bistriței, România.
Pui de urs în Munții Bistriței, România.
Urs în Munții Bodoc, România.
Urs în Munții Bodoc, România.

8. Ce animale ai fotografiat de-a lungul timpului și unde le-ai întâlnit?

Vânătoarea de râs a fost oprită în România la inițiativa mea.

Silviu Matei: Am fotografiat multe animale, inclusiv în Delta Dunării, însă îmi place să fotografiez în special animale mari, precum ursul. Alte animale pe care le-am fotografiat sunt râsul, pisică sălbatică, întâlnită în orice pădure de câmpie și munte sau în deltă, cerbul comun, cerbul lopătar, cocoșii de munte, cocoșul de mesteacăn, capra neagră, marmotele. Am constatat în ultima vreme că numărul râșilor s-a mărit foarte mult, din fotografiile făcute de tot mai mulți oameni care i-au întâlnit accidental, ceea ce înseamnă că sunt mai multe exemplare.

Râs carpatin fotografiat în munții României.
Râs carpatin fotografiat în munții României.

Un alt motiv este faptul că a fost oprită vânătoarea de râs în România, datorită unei campanii inițiată de mine și susținută de Revista National Geografic România și Fundația Arca lui Noe. Exista un fond de vânătoare de 100 de bucăți pe an, în condițiile în care erau sub 2.000 de exemplare de râși. Nu se realiza cota aceea, însă numărul lor era mic.

Sunt de acord cu vânătoarea de urs sau de mistreț, care produce pagube foarte mari, dar trebuie făcută cu cap. Ar trebui interzisă vânătoarea de urs pentru trofeu sau a exemplarelor tinere, cu potențial genetic.

Și vânătoarea cocoșului de munte a fost oprită, dar nu cred că acest lucru era necesar, pentru că nu era în pericol de extincție. În schimb, pentru că a dispărut interesul pentru această specie, au apărut alte probleme. Înainte, locurile în care rotea cocoșul, adică locul în care își desfășura ritualul de împerechere, era îngrijit de cei de la ocoalele silvice, era curățat de crengi, ca să nu provoci zgomot prin călcarea lor, se făcea o combatere a dăunătorilor, pentru că mai vine un jder sau o pisică sălbatică la vânătoare de cocoși, plus că în acele zone era limitată sau interzisă exploatarea forestieră.

Cormoran și pescăruș în Delta Dunării, România.
Cormoran și pescăruș în Delta Dunării, România.

9. Ce faci ca să previi o situație periculoasă, ai trăit o astfel de experiență?

Silviu Matei: „Sunt foarte atent și nu merg până în momentul în care să creez o situație periculoasă. Stau la distanță și încerc să nu mă fac simțit, asta e adevărata provocare. Mi s-a întâmplat la un moment dat să întâlnesc o ursoaică cu pui într-o poiană, cu toate că fusesem avertizat de pădurar. I-am văzut inițial urmele și apoi puii. Am lăsat rucsacul în pădure, am ocolit poiana și am început să urc încet, doar cu aparatul de fotografiat la mine. Am văzut și ursoaica și căutam un loc în care să mă pot apropia pentru a o fotografia mai bine. Însă s-a schimbat vântul și m-a simțit. Se ridicase, cerceta toată marginea pădurii și devenise agitată, pentru că avea pui. Am lăsat-o să mă vadă, știind că nu atacă, fiind la o distanță relativ sigură de ea, respectiv la 70 – 80 de metri. Când m-a văzut s-a zbârlit toată, și-a dat puii în spate, care nu mai scoteau niciun sunet și se uita fix la mine. S-a mai relaxat, am înaintat puțin, m-am așezat pe jos, s-a așezat și ea, dar cu privirea la mine. Puii începuseră să se joace, am făcut câteva fotografii și am tot înaintat, încurajat de faptul că nu părea foarte deranjată de prezența mea. Însă când am ajuns la aproximativ 30 de metri s-a ridicat, s-a zbârlit din nou și mi-am dat seamă că trecusem linia. Fiecare animal sălbatic are o limită de siguranță în care te acceptă, iar dacă treci această limită riști să fii atacat."

10. Ce animale lipsesc din lista ta și care sunt proiectele de viitor?

Să nu-i furi niciodată animalului sălbăticia, doar să o împrumuți!

Silviu Matei: „Îmi doresc să fotografiez lupul, bufnița, striga și jderul. Este foarte greu să pozezi lupul în România, pentru că este un animal foarte timid și prezența omului îl sperie. Am văzut lupi, i-am auzit, am văzut întâmplător o haită de șase lupi la zece metri în fața mea, dar am avut aparatul în rucsac și am ratat fotografierea lor. După ce reușesc să fotografiez și aceste animale, voi realiza un album de fotografie, care va cuprinde și un CD cu filmele realizate în sălbăticie și un manual pentru fotografia de wildlife și natură. De cinci ani organizez și cursuri de fotografie, pentru că am simțit nevoia să le transmit și altora cunoștințele mele. Însă un curs foto organizat de mine durează între un an și un an și jumătate, pentru că în câteva luni nu poți concentra toată informația pe care vrei să o transmiți, cu tot cu partea teoretică și cea practică. Vreau ca cel care face cursul meu să știe la sfârșitul lui măcar jumătate din ceea ce știu eu.

Un alt proiect la care mă gândesc și îl pregătesc de multă vreme include Patagonia, Torres del Paine și Insulele Falkland, însă aștept momentul oportun pentru a obține finanțare. Până acum mi-am finanțat din surse proprii expedițiile.

Fotografia de natură și wildlife mi-a creat un stil de viață, care mă definește. Nu mă văd stând într-un birou timp de opt ore pe zi. M-a făcut să prețuiesc tot ceea ce ne înconjoară, să cunosc oamenii și natura. Îmi doresc ca oamenii să iasă cât mai des în natură pentru că asta le va ordona viața, vor fi mult mai responsabili față de mediul înconjurător. Animalele sunt lângă noi, dar trebuie să deschidem ochii pentru a le vedea. Iar pentru fotografi am un mesaj aparte: să nu facă fotografia cu orice preț, să țină minte că animalul nu trebuie deranjat. Mai bine stai și îl observi, decât să-i faci poze și să-l deranjezi.

Zimbru în sălbăticie, Armeniș, Munții Țarcu, România.
Zimbru în sălbăticie, Armeniș, Munții Țarcu, România.

Silviu Matei și-a început cariera de fotoreporter în urmă 20 de ani și a lucrat la publicații precum Informația de București, Capitala, Cotidianul, Gardianul, Ziarul Financiar, Gândul, Revista The One, Agenția Mediafax. Din anul 2015 lucrează ca fotoreporter special în cadrul Agenției Naționale de Presă AGERPRES. A colaborat cu publicații de prestigiu, precum Revista GEO, National Geografic România, World Wildlife Fund for Nature și Animal Life. A colaborat cu Fundația PACT într-un proiect care prezintă viața comunităților sărace din zonele rurale, numit „Împreună e acasă”.

A câștigat patru premii la concursul național de fotografie Fotogeografica, ocupând locul I în anii 2002 și 2010, iar în anul 2016 câștigă Premiul Special al juriului pentru Fotojurnalism la prima ediție a Salonului Internațional de Fotografie „The Power of Press Photography”.

Silviu Matei folosește aparatură Canon, trusa foto conținând două aparate Canon 5D Mark IV, un obiectiv 16-35mm cu f/2.8, un teleobiectiv zoom 70-200mm cu f/2.8, 300mm cu f/4, 400mm cu f/2.8 și 500mm cu f/4.

Fotografiile și filmele lui Silviu Matei pot fi văzute pe pagina sa de internet, pe cea dedicată fotografiei, sau pe pagina de YouTube.

XS
SM
MD
LG