Decizia Curții de Apel București prin care au fost achitați foștii ofițeri de Securitate Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș în procesul disidentului Gheorghe Ursu, mort în arestul Securității în 1985, a produs stupoare în rândul istoricilor. Motivul este simplu: după ce explică de ce cazul Ursu nu poate fi încadrat nici la crime împotriva umanității, singurele rămase imprescriptibile după 35 de ani, și nici la tratamente neomenoase (prescrise), în ultima parte a motivării, judecătoarea Mihaela Niță se lansează în afirmații care pun în discuție regimul comunist și Securitatea ca organ represiv. Practic, spun istoricii consultați de Europa Liberă, judecătoarea Niță produce un fals istoric, merge pe linia negaționismului și stabilește cine a fost disident și cine nu.
La 30 de ani de la Revoluție, după ce România a condamnat oficial comunismul ca fiind un ”regim criminal”, astfel de abordări venite din partea unei instanțe de judecată constituie un precedent periculos pentru alte dosare, fie individuale, cum este cel al lui Gheorghe Ursu, fie colective, cum este cel al represiunii revoltei de la Brașov din 15 noiembrie 1987, spun istoricii menționați.
Propaganda securistă scoate coarnele în motivarea instanței
În motivare se spune textual că după 1964-1965, adică după decretul prin care au fost amnistiați deținuții politici, Securitatea nu a mai fost represivă. ”Spre deosebire de anii 1948 – 1960, în care s-au produs acele atrocităţi împotriva poporului român, la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că exista o intenţie clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităţilor statului, care permite încadrarea oricărui comportament nelegal faţă de persoanele aflate in detenţie in acest tip de infracţiune”.
Istoricul Mădălin Hodor, cercetător la Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), susține într-o declarație pentru Europa liberă că această împărțire a perioadei comuniste în două, cea de până în 1964, una represivă, și cea de după, considerată blândă, este exact propaganda întreținută sistematic după revoluție de foștii securiști. Ei vor să demonstreze că după decretul de eliberare din 1964 Securitatea nu mai bătea opozanții regimului, nu-i mai tortura și omora, că totul se reducea la ”discuții” cu aceștia, ceea ce este un fals istoric, pentru că deținuți politici și violență au existat până în decembrie 1989, spune Hodor.
”Prima chestiune care atrage atenția în motivare este falsul istoric, judecătoarea spune că după 1965 regimul comunist din România a abandonat reprimarea prin violență a opozanților. E un fals. Pentru că în toată perioada anilor 70 și 80, ba chiar până în decembrie 1989, există numeroase cazuri de disidenți, opozanți, oameni obișnuiți care au fost arestați, torturați, bătuți. Sunt cazuri celebre, cum e cazul lui Vasile Paraschiv, altele mai puțin cunoscute, dar nu mai puțin semnificative. În afirmația că după 1965 nu s-a mai practicat în România violența și tortura împotriva opozanților recunoaștem propaganda realizată din 1990 și până în zilele noastre de foști lucrători în Securitate sau afini ai lor care în mod intenționat au lansat această campanie pentru câștigarea opiniei publice. Deci, în motivare avem de-a face exact cu tipul acesta de propagandă, pentru că nu e doar o simplă teorie.
Ideea celor care au întreținut această propagandă după revoluție este că doar până în 1964 s-a exercitat o teroare directă prin intermendiul lagărelor de exterminare, a închisorilor, după care Securitatea nu a mai exercitat niciun fel de represiune, s-a trecut la o etapă de discuție cu opozanții, nu se mai luau măsuri directe asupra lor, nu mai erau bătuți, torturați, anchetați.Istoricul Mădălin Hodor
Cei care studiază de ceva vreme domeniul acesta și au intrat în contact cu literatura conexă, văd că lucrurile astea sunt reluate la nesfârșit, inclusiv în procesele pe care le are CNSAS-ul cu lucrătorii fostei Securități, care se apără exact pe linia asta. Nu e o chestie întâmplătoare că judecătoarea a recurs la genul acesta de argumentație, care e un mod frecvent prin care securiștii se apără în instanță. Ei au promovat genul acesta de propagandă prin publicațiile lor, revista Vitralii sau alte mijloace mass-media, și până la urmă, iată, au reușit să impună în mințile unor judecători chestiaasta”, susține Mădălin Hodor.
Radu Filipescu: M-au bătut o zi întreagă, unul din anchetatori spunea ”dă-i, că s-a răcit”
Faptul că represiunea în ultimii 20 de ani ai comunismului a fost violentă o dovedesc cazurile notorii de oameni bătuți în anchetă, care, unii, cum sunt Radu Filipescu, Petre Mihai Băcanu și Gabriel Andreescu, au fost audiați ca martori chiar în procesul Gheorghe Ursu. Numai că judecătoarea Niță afirmă că aceștia ”nu au fost supuși aceluiași regim” ca Gheorghe Ursu și nici nu a ținut cont de mărturiile acestora.
Radu Filipescu povestește însă pentru Europa Liberă că a fost bătut cu sălbăticie la cea de-a doua arestare a sa, în anul 1987, violența încetând doar după ce Mihnea Berindei a contactat Radio Europa Liberă și diverse televiziuni franțuzești, care au dus o campanie în susținerea și au mediatizat cazul său.
”Am fost arestat pe 12 decembrie 1987, ancheta a început ceva mai civilizat, dar a doua zi a devenit foarte dură și violentă. Același anchetator Treașcă Ion, care nu fusese violent la prima arestare ( în 1983, când a fost condamnat la 10 ani de închisoare n.r.), a început să mă lovească cu un baston peste mână până ce era gata să plesnească, apoi mă lovea pe spate, pe picioare cu o forță dusă la extrem, fără niciun fel de limită. Era o hartă pe perete și când m-a lovit, a dat atât de tare că a rupt harta în două. Bătăia asta a durat o zi întreagă. Am fost dus în celulă vânăt, plin de sânge și cu o imensă groază în mine. Mă gândeam ce o să fac în continuare pentru că nu voiam să declar ceea ce îmi cereau ei, cine m-a ajutat, dacă m-a pus cineva să fac manifestele. La un moment dat, membrii familiei m-au ajutat să trimitem prin cineva niște scrisori în străinătate la un prieten. Deci nu voiam să zic lucrul ăsta. Dar îmi dădeam seama că la bătaia aia groaznică nu o să pot rezista. Anchetatorul era asistat de un altul care tot timpul îi spunea: hai că s-a răcit, dă-i mai tare, dă-i tare, hai, dă-i. Totul era foarte bine organizat, era într-o duminică, nu era nimeni pe culoare, era clar că e bine pregătit ca să facă tot ce vor. În celulă am început să tremur în momentul în care auzeam un gardian, genunchii îmi tremurau automat, fără control. Nu am dormit noaptea, eram îngrozit. Când te lua la anchetă trebuia să te duci întâi la toaletă că...Ziua următoare a început iarăși bătăia, dar la un moment dat s-a deschis o ușă și l-a chemat cineva pe anchetator și m-au lăsat. Asta s-a întâmplat pentru că deja, cu două zile înainte, din străinătate sunase Mihnea Berindei noaptea la 12.00 și tatăl meu a apucat să-i zică: Radu a fost arestat, noi suntem cu milițian la poartă, nu putem lua legătura cu nimeni, nu putem să anunțăm pe nimeni, așa că Mihnea Berindei a luat legătura și cu primarul Parisului, cu Europa Liberă și cu niște posturi de televiziune franțuzești și a început o campanie puternică în susținerea mea, care i-a luat prin surprindere pe cei de la Securitate și d-aia au oprit violența”, își amintește Radu Filipescu clipele de groază din arestul Securității.
După decembrie 1989, prin disident, folosit în sens pozitiv, s-a înţeles acea persoană cu opinii opuse celor ale regimului totalitar, care avuseseră îndrăzneala să-l înfrunte pe Nicolae Ceauşescu,cu o atitudine deschisă, opoziţionistă faţă de puterea comunistă, luptând pentru libertate”.Definiția disidentului din motivarea instanței
Chiar dacă a fost omorât în beciurile Securității, judecătoarea Mihaela Niță se aventurează în a susține că Gheorghe Ursu nu a fost un disident pentru că nu a fost” un opozant pe faţă al regimului comunist şi al conducătorului partidului comunist”, iar ”opoziţia victimei față de regimul comunist ”a fost nesemnificativă, venind şi din partea unei persoane care anterior, pentru o lungă perioadă de timp, a fost privilegiată de acest regim”. Mai mult, judecătoarea consideră că Gheorghe Ursu nu a fost anchetat de Securitate pentru scrisorile la Europa Liberă și opiniile sale anticomuniste, ci pentru că ”deținea informații ce prezentau interes pentru ”organele de Securitate”, pe care Ursu a refuzat să le dea. Mihaela Niță oferă chiar și propria definiție a disidentului.
Disidenți cu patalama și fără
Istoricul Mădălin Hodor se arată revoltat de faptul că, la 30 de ani de la revoluție, un judecător împarte disidenții după niște criterii fără nicio valabilitate, cum ar fi acela al notorietății sau al modului în care au făcut opoziție la regimul ceaușist.
”Furnizează o definiție a disidentului pe o bază la care îmi e dificil să mă raportez, nu există definiția disidentului anticomunist în România. Aici ar fi bine de precizat că au fost desemnate cu termenul acesta larg de disidenți multe din persoanlitățile anticomuniste din acea perioadă- Doina Cornea, Radu Filipescu, Gabriel Andreescu, Paul Goma și alții. Doamna judecător o fi înțeles că doar persoanele acestea celebre, recunoscute, cu patalama au fost disidenți și se pot înscrie în definiția dânsei. În realitate, opozanții regimului comunist au fost mult mai mulți și opoziția a îmbrăcat mai multe forme de exprimare, unii au făcut-o direct ca aceștia, alții scriau la Europa Liberă, alții împrăștiau manifeste, îi scriau lui Ceaușescu sau diverșilor demnitari comuniști, alții comentau în cercuri restrânse, cum spune judecătoarea, vrând să sugereze că dacă vorbeai într-un cerc de prieteni, la serviciu sau în casă nu aveai cum să fii disident pentru că asta nu era o contestare deschisă a regimului.
În discuție nu este că Ursu pleca în străinătate, ci faptul că l-au omorât în bătăie în închisoare. Ce, dacă ai fi fost un privilegiat al regimului comunist, vreun ministru, și Securitatea te lua, te ancheta și te omora, era în regulă?Mădălin Hodor
Dosarele de la CNSAS contrazic flagrant această idee. Tocmai că dosarele de urmărire a zeci de mii de oameni au pornit de la interceptările convorbirilor cu prieteni, colegi, în casă, care erau raportate securității. Cine a trăit înainte de 1989 este imposibil să nu știe, să nu-și aducă aminte de cât de mare era teroare și cât de frică ți-era să vorbești până și în propria casă. Ideea judecătoarei de notorietate în perioada comunistă e falsă, e ca și cum am pune criteriile noastre de acum pe societatea comunistă, atunci nu conta cât de notoriu ești ci cât de multe știa Securitatea despre tine”.
Decizia judecătorească din 2015 care arată că Ursu a fost anchetat pentru opiniile sale anticomuniste
Mai mult, așa cum a arătat Europa Liberă, există o decizie judecătorească definitivă din anul 2015 în procesul deschis de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității ( CNSAS), la cererea lui Gheorghe Ursu, pentru stabilirea calității de lucrător al Securității a lui Vasile Hodiș, prin care se stabilește că acțiunile lui Hodiș împotriva lui Gheorghe Ursu, mai exact”urmărirea, cercetarea și punerea sub învinuire a acestuia mascheză reprimarea unei persoane animate de concepții anticomuniste și antitotalitare”.
Măsurile dispuse de Hodiș urmăreau ”aspecte din viața privată, poziția acestuia față de politica partidului comunist și a orânduirii sociale din țara noastră, opiniile și afirmațiile cu caracter politic, iar nu aspecte care ar fi putut viza siguranța națională sau prevenirea săvârșirii unor infracțiuni contra statului și a economiei naționale”, se spune în decizia instanței din 2015
Ca unități arhivistice sunt în jur de 26.000 de cote, dar in fiecare cotă vorbim despre zeci de persoane, pentru că sunt loturi de arestați, nu toate sunt dosare individuale. Nu putem număra victimele prin simpla numărătoare a dosarelor. Asta este adevăratul portret al comunismului și îndreptățește încadrarea la regim criminal.Germina Nagâț, membră în Colegiul CNSAS
Judecătoarea Mihaela Niță nu a ținut însă cont în procesul din 2019 de această decizie, care exista la dosar și care spune de fapt Ursu a fost un disident, iar Hodiș l-a anchetat pentru acțiunile lui anticomuniste.
Istoricul Dorin Dobincu susține că ceea ce frapează în sentință este faptul că ”la 30 de ani de la căderea comunismului se dă definiția a ceea ce a fost sau nu a fost represiune în România lui Ceaușescu între anii 1965-1989, de asemenea definiția a ceea ce este și nu este un disident. Impresia mea, citind sentința, în special partea finală, este că avem de-a face cu reminiscențele de gândire dinainte de 1989, de parcă judecătorul nu a trăit în România de după revoluție. Asta mi se pare scandalos pentru că rolul judecătorului nu este să spună ce este și ce nu este perioada comunistă și un disident. Cred că este un precedent periculos în privința abordării altor cazuri de crime din perioada comunistă, sunt cazuri individuale, cum este cel al lui Ursu, dar și altele colective, cum este cel al revoltei de la Brasov din 15 noiembrie 1987 de la Brașov”.
Pericolele din motivare
Dacă ne luăm după judecătoare, regimul comunist și represiunea Securității nici nu au existat după 1965, iar cazul Ursu este unul de omor, spune Mădălin Hodor.
”Cea mai periculoasă mi se pare acțiunea judecătoarei de a nega situația premiză a acestui caz: caracterul sistematic al represiuni, faptul că Ursu a fost ucis pentru că s-a opus sistemului comunist și nu pentru că deținea valută sau dintr-o întâmplare. Deci dacă înlăturăm toate aceste chestiuni, judecătoarea Niță ne spune că suntem într-un caz de omor, nu în fața unui act de represiune politică. Și aici cred că e problema care revoltă, pe acest considerent nu mai putem avea pretenții pentru alte cazuri similare de crime împotriva umanității. După judecătoarea Niță regimul comunist nu a existat din 1965 și până în 1989”, încheie istoricul.
Negaționismul de inspirație rusească bântuie Europa de Est
Pe de altă parte, istoricul Armand Goșu este de părere că prin această decizie, România se aliniază unui trend negaționist, de rescriere a istoriei care se face simțit în mai multe țări din estul Europei. Curentul a fost promovat de Mocova, spune Armand Goșu pentru Europa Liberă.
”Trebuie să vedem această decizie a primei instanțe ca pe o rescriere a istoriei, o tendință negaționistă care se manifestă nu doar în România ci și în mai multe țări din estul Europei. În primul rând, acest nou curent este promovat de Rusia, de Kremlin, chiar la nivel statal, și el se referă la rescrierea principalelor momente din istoria Uniunii Sovietice în secolul al XX-lea. De aici vedem și reacțiile furioase ale Rusiei în momentul în care Polonia acuză Uniunea Sovietică că este la fel de vinovată ca Germania nazistă pentru declanșarea celui de-al doilea război mondial. Ține și de o dezbatere lungă care a avut în Rusia în aceste ultimele trei decenii și jumătate, a început în 1986 de fapt, în legătură cu cât de criminal a fost regimul sovietic și dacă se poate pune semnul de egalitate cu regimul nazist. Aici, din păcate, justiția din Rusia a reușit să blocheze toate marile procese prin care victimele cereau dreptate și reabilitare. Vedem că lucrul acesta se întâmplă și în Polonia, unde au loc dispute pe teme istorice, iar în general, în tot estul Europei se observă tendința de a disculpa serviciile secrete și armata în contextul regional de după ocuparea Crimeei de către Rusia, un context în care rolul structurilor secrete, al armatei crește considerabil. Poate că este o politică special articulată care să ducă la curățarea fețelor acestor structuri de zgura trecutului pentru ca în caz de război în această regiune populația civilă să aibă o altă față a structurilor secrete, nu una legată de represiunea din vremea regimului comunist. Probabil că și România se înscrie în acest trend”.
Facebook Forum