John Malkovich:„Nu îmi imaginez că va veni un moment în care voi înceta să mai fac teatru”

Interesul publicului a fost atât de mare încât sistemul de ticketing a fost blocat îndată ce biletele au fost puse în vânzare. Numărul de spectacole a fost suplimentat de la două, la trei.

20 iulie-prima seară

O vibrație de entuziasm a animat sala la apariția actorului în costum alb, pregătit să intre pentru a 150-a oară în pielea criminalului în serie Jack Unterweger. În fundal, Wiener Akademie Orchester și dirijorul Martin Haselbock așezat pe un scaun. La început, actorul pare că se adresează publicului în calitatea sa de guest-star, coborât printre scaune, provocând spectatorii să facă destăinuiri despre viața lor intimă și salutând în dreapta și în stânga.

Nu e totuși starul american pentru care a venit public din toate generațiile, ci personajul, criminalul în serie care a ținut, ani la rândul, atenția opiniei publice cu povestea sa incredibilă: încarcerat pe viață în 1976 pentru stragularea unei tinere de 18 ani, Unterweger și-a scris biografia în pușcărie repurtând un imens succes.

Eliberat în 1990 după 15 ani, a început să facă turnee prin lume și să își continue morbida înclinație pentru crimă. La Praga, Viena, Los Angeles au fost descoperite alte victime sugrumate cu sutienul, cu un nod care reprezenta „semnătura” sa. Condamnat pentru 9 noi crime, Unterweger s-a spânzurat în închisoarea din Graz în 1994.

Spectacolul este un monolog imaginar al criminalului, scris special pentru Malkovich de regizorul austriac Michael Sturminger. „Motorul spectacolului”, cum a mărturisit actorul la întâlnirea cu presa, îl reprezintă muzica, vocile superbe ale celor două soprane, Susanne Langbein și Chen Reiss, care, în arii de Mozart, Beethoven, Haydn, Weber, Glück și Boccherini, transmit emoția și suferința femeilor torturate.

„Aveam în minte combinația între teatru și muzica clasică, nu există multe piese cu acest specific”, a spus presei dirijorul Martin Haselbock care a creat conceptul muzical al spectacolului. O întâlnire la o prezentare a cărții lui Unterweger a condus la realizarea spectacolului Comedia infernală și la prima reprezentație în California, la Santa Monica. Regizorul Sturminger nu a putut veni la Timișoara fiindcă este directorul Festivalului de la Salzburg aflat în plină desfășurare.

Malkovich recunoaște contribuția excepțională a sopranelor care, indiferent ce se întâmplă pe scenă, continuă să cânte. „Trebuie să ai grijă cum te miști în jurul lor”, a adăugat actorul.

„Nu știam nimic despre muzica clasică. Eu am crescut cu folk și pop, apoi cu world music, dar nu cu clasică. Când ne-am apucat să facem piesa, ne-am dat seama de ce forță avea, ce putere și ce amploare avea muzica. Cumva, am dat peste ea întâmplător, dar îmi place să învăț. Și nu mă deranjează faptul că nu știam nimic înainte”, a mărturisit Malkovich întrebat de Ada Hausvater, directoarea teatrului. Schubert, Mozart, dar și muzica lui Bob Dylan, Tom Waits, Piazzola, Alberto Iglesias se numără azi printre preferințele sale muzicale.

„Carolina, ai spus că o să jucăm la Timișoara, în România!”

150 de reprezentații nu e mult în teatru, crede actorul american, chiar dacă ele s-au jucat pe trei continente, în țări foarte diferite. La fiecare reprezentație, actorul scoate capul din rol și vine cu ceva care să lege spectacolul de acel loc. Este forma sa de reverență față de public.

Într-o impetuoasă și teatrală ieșire din culise, Malkovich a exclamat pe scena TNTm, stârnind aplauze: „Carolina! Ai spus că o să jucăm la Timișoara, în România. L-am întâlnit pe primar, e bavarez, din Pădurea Neagră!”. Carolina este managerul austriac al turneului, care continuă la Varna, în Bulgaria.

Totuși, actorul american a remarcat, răspunzând unei întrebări a Europei Libere, aerul de „Mică Vienă” a Timișoarei, arhitectura Secession și piețele „drăguțe”.

Farmecul monologului actoricesc stă și în acest joc ambiguu între personaj și actor. Spectatorii insuficient informați au exclamat de mirare când Malkovich, în pielea personajului, a spus că a făcut închisoare. Cum, vedeta care a jucat în Omul cu masca de fier, Imperiul soarelui, Avionul condamnaților, Ceai în Sahara, Moartea unui comis voiajor și atâtea altele a făcut închisoare?

Scena spânzurătorii este o altă ocazie de a ieși din nou din personaj, pentru a admonesta publicul setos de scene tari: „Doar nu credeați că o să mă spânzur aici, în fața voastră. Poate în spectacolul de mâine...”.

L-am întrebat pe actorul american în vârstă de 69 de ani cum face față rigorilor fizice impuse unui actor, uneori dificile cât pentru un gimnast: „Am fost destul de atletic în tinerețe, am jucat fotbal și am avut probleme cu genunchii. Dar în meseria asta trebuie să fii pregătit fizic, iar multe lucruri țin și de noroc”.

Confesiunea lui Malkovich, care nu a părăsit niciodată scena oricât de mult succes a avut în film, e impresionantă: „Am crescut în lumea teatrului. Faptul că am devenit cunoscut în film e ca atunci când un pianist devine cunoscut pentru cum cântă la saxofon. Eu sunt actor de teatru. Eu vin din lumea teatrului. Nu am părăsit niciodată scena din anii '70, n-am încetat să regizez sau să joc după ce am terminat facultatea. Și nu văd niciun motiv să mă opresc. Teatrul e o artă atât de minunată, de efemeră. Nu îmi imaginez că va veni un moment în care voi înceta să mai fac teatru. Teatrul înseamnă acasă pentru mine”.

Ce înseamnă pentru un teatru prezența unui star

Efervescența din jurul Teatrului Național Timișoara în pregătirea spectacolelor cu Malkovich este un test de rezistență psihică, competență profesională, dotare tehnică. Sala a primit un aspect nou cu huse inscripționate cu logoul Capitalei Culturale europene și cu numele sponsorilor, iar evantaiele din carton au fost puse la îndemâna fiecărui spectator. Reprezentațiile fac parte din programul Anotimpurilor FEST-FDR.

„Foarte important pentru TNTm și pentru Capitala Culturală a Europei este că acum avem invitat un mare actor care și-a construit cariera prin teatru. Ne interesează să descoperim resursele care fac ca teatrul să fie nemuritor. Teatrul înseamnă relație, comunicare, esența vieții, iar John Malkovich confirmă acest lucru”, a declarat pentru Europa Liberă Ada Hausvater.

Deși condițiile impuse de echipa spectacolului au fost normale, iar pentru TNTm nu a fost nicio problemă să le împlinească, cea mai mare dificultate a fost să găsească resursele financiare pentru a acoperi costurile foarte mari.

„Este pentru prima dată la noi că un spectacol al unei instituții publice este finanțat exclusiv din fonduri private, de la Profi, Linde Gaz România, Hamilton Central Europe, Atos EVIDEN, MEWI și Bioclinica. Numai o mică parte am acoperit din vânzarea biletelor. Acest fapt marchează o schimbare care sper să nu rămână un accident. De obicei, sponsorii doresc să finanțeze evenimente cu mii, zeci de mii de spectatori. Acum, și datorită celebrității lui Malkovich, sponsorii au căutat impactul pe individ, nu pe marea masă”, ne-a explicat directoarea TNTm.

Să fii John Malkovich e tot un job

Dialogul cu actorul american a relevat un profesionist care nu se lasă vrăjit de personajele pe care le joacă. Le înțelege carisma, suferințele, destinul, dar nu se îndrăgostește de ele.

Being John Malkovich scris de Charlie Kaufman nu e diferit, e tot un rol: „Eu sunt o persoană, John Malkovich e o entitate. E tot un job, nu e diferit de alte spectacole”, a subliniat actorul provocat și de criticul de film, Margareta Nistor.

Totuși, ne-a spus, este prima dată până la vârsta de 69 de ani când admiră profund un personaj al cărui nume l-a ținut secret. Presupunem că e vorba despre Sergiu Celibidache, genialul muzician român, al cărui rol îl joacă Malkovich în filmul Cravata galbenă, turnat la București. Deocamdată, regulile îi cer să nu facă declarații despre rol și despre filmul aflat în producție.

Ieșit din haina personajelor, Malkovich s-a destăinuit jurnaliștilor ca un om bun, care păstrează relații cordiale cu colegii de care e legat în cariera sa în această „existență nomadă”. Se interesează de câteva dintre cele 25-26 de soprane cu care a jucat în Comedia infernală, de pianistul cu care a colaborat timp de trei ani, de colegii din Belgia. A pierdut un prieten vechi, de neînlocuit, care s-a stins anul trecut. „Da, țin legătura cu oamenii, nu obișnuiesc să am relații proaste cu colegii”, a subliniat la întrebarea noastră.

Consideră că are o viață binecuvântată, o viață plină de șansă fiindcă un copil venit dintr-un orășel minier a ajuns să joace teatru pe marile scene ale lumii și să fie nominalizat la premiile Oscar, Bafta, Globul de aur. Totuși, nu crede că părerile sale sunt demne de luat în seamă, fiindcă „oamenii nu trebuie să se ia după ce cred eu”.

Principiul său de viață, regăsit în discursul unui laureat al Premiului Nobel, vorbește despre „adevărul inimii”: dragoste, onoare, regret, mândrie, compasiune, sacrificiu. „Este o ștachetă înaltă în fața căreia eșuăm de multe ori”, mărturisește Malkovich care simte, ca om, ca actor, ca om de cultură contemporan, că lumea s-a schimbat în jurul nostru.