Mihai Creangă, unul dintre jurnaliștii care s-au opus dictaturii comuniste tipărind un ziar clandestin împotriva lui Ceaușescu, a murit miercuri, în ziua de Crăciun. Vineri, președintele Klaus Iohannis l-a decorat post-mortem cu Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler.
”În semn de recunoștință şi apreciere pentru contribuția esențială adusă la apărarea libertăţii presei şi la promovarea principiilor democrației, precum şi pentru abnegația cu care s-a opus abuzurilor regimului comunist”, scrie în decretul de decorare semnat președinte.
Mihai Creangă (ziarist la România Pitorească), Anton Uncu (România Liberă), Petre Mihai Băcanu (România Liberă), Ștefan Niculescu Maier (inginer informatician la Institutul de Proiectării şi Automatizări) și tipograful Alexandru Chivoiu au format un grup de disidenți - grupul "Acțiunea R" (Acțiunea România) - care au scos un ziar clandestin, cules manual, cu litere de plumb sustrase din Combinatul „Casa Scânteii”, împotriva dictaturii comuniste și ceaușiste.
Au fost toți arestați pe 25 ianuarie 1989 și au avut domiciliu forțat în diverse oraşe din ţară, după ce au fost trădați chiar de un membru al rețelei de distribuție a publicației, un doctor din Pitești.
După Revoluție, românii au aflat cine a scris fiecare dintre articolele publicate în ziar: Petre Mihai Băcanu – editorialul „Ce vrem noi”, Anton Uncu – „Am crezut”, Mihai Creangă – „Am ales România”, iar Ștefan Niculescu-Maier, „Trandafirii nu trăiesc în pustiu”.
Dintre toți, doar Ștefan Niculescu Maier și Petre Mihai Bacanu mai sunt în viață.
Mihai Creangă a scris despre cum a ajuns să fie arestat în 1989 pentru că s-a opus regimului lui Nicolae Ceaușescu. (Memorialul Sighet)
”Am stat în arestul Securităţii – Direcţia a 6-a cercetări penale – 93 de zile şi a urmat un domiciliu obligatoriu la Târgu Jiu, din care am scăpat după 22 decembrie 1989. Aici (la Sighet, n.r.) sunt oameni care au stat ani grei în puşcărie şi în condiţii infinit mai dure decât cele în care am stat noi. Aş zice că, prin comparaţie, detenţia noastră a fost ca într-un hotel de lux.
Bineînţeles, nici o clipă nu mi-am mai văzut colegii, nu aveam, evident, nici o ştire din afară şi eram fiecare în celulă separată. Eu am avut norocul ca fereastra de la celula mea să dea spre o aripă de la Patriarhie – era postul Crăciunului, fiind încă iarnă întunericul cădea destul de devreme şi vedeam mereu aprinsă o luminiţă acolo, până trebuia să trag obloanele. Ştiam că mă rog lui Dumnezeu şi că am un semn prin acea luminiţă, pe care o vedeam noaptea.
Ancheta. Am avut doi anchetatori: unul juca rolul anchetatorului „rău”, celălalt al anchetatorului „bun”; era clar că erau roluri, pentru că se urmărea, ca şi prin tortură, de data asta cu metode bine puse la punct, ruperea personalităţii. Şi atunci, erai ca într-un duş cald-rece. Tot timpul se intersectau. Erai împins, prin întrebările lor, să-ţi imaginezi felurite scenarii pe care merge ancheta”.
Din Mihai Creangă, În numele libertăţii presei în Romulus Rusan (ed.), Analele Sighet 10: Anii 1973-1989. Cronica unui sfârșit de sistem, Fundația Academia Civică, 2003
