16 martie 1997
Univers cultural: Din lumea muzicii. (Redactor: Victor Eskenasy).
Jurnalul lui Mihail Sebastian și muzica (5).
Din nou, pentru ultima oară, despre „Jurnalul” lui Mihail Sebastian, apărut la editura Humanitas, și notațiile sale muzicale.
După decizia sfîșietoare de a asculta concertul dat în octombrie 1941 la Ateneu de pianistul Walter Gieseking, unde bucuria muzicii îi fusese umbrită, fiecare secundă, -- scria Sebastian -- de „obsesiile cu care venisem acolo”, ciclul vieții sub presiunea războiului și a persecuțiilor antisemite din țară se perpetua fără speranță.
La 29 octombrie 1941, jurnalul nota „detaliile despre izgonirea evreilor de la Gura Humorului”, comentariul său asemenea unui seismograf înregistrînd: „Antisemitismul organizat trece prin una din fazele lui cele mai negre. Totul e prea intenționat, prea vizibil pus în scenă, ca să nu aibe un sens politic. Ce se urmărește? Exterminarea noastră pur și simplu?”
Însemnările muzicale - despre audițiile în casa Lenei Constante - alternează cu notațiile asupra unei realități obsesive. „Ascultat la Lena Variațiunile simfonice ale lui Franck. Un moment de uitare -- și pe urmă revin în același groaznic coșmar”. Variațiunile de Franck, una din piesele din repertoriul predilect al lui Gieseking, într-o înregistrare faimoasă interbelică din 1931, transfer pe un disc compact BBC:
Insert 1: TRACK 5 - BBC CD 718/1989 (Franck, Symph. Variations)*
Cîteva zile mai tîrziu, la 1 noiembrie se refugia din nou în ambianța casei lui Lena Constante pentru o altă audiție pe discuri. „Două ore de muzică. [...] M-a lăsat să aleg singur programul: patru Preludii pentru pian de Debussy, Quartetul de Ravel, ... Quartetul de Debussy. N-am vorbit nici despre război, nici despre deportarea evreilor”.
Noiembrie 1941, o lună de iarnă grea - „troiene de zăpadă, viscol” - și alte ore de muzică la Lena, de data aceasta cu „mult Bach, mult Vivaldi”. Cei apropiați la fel ca și posibilele refugiile erau puține: „odaia Pippidi”, de exemplu (a lui Dionisie Pippidi, istoricul antichității): „un fel de insulă în care mi-ar fi plăcut să trăiesc” - nota Sebastian.
În casa viitorului politolog Ghiță Ionescu asculta din nou, la 25 noiembrie, „multă muzică”, din nou Bach și Vivaldi, un quartet de Beethoven, Valsul de Ravel, Wagner, Moartea Isoldei. „M-am întors acasă după 1 noaptea - prima oară după atîtea luni. Ningea liniștit - tot orașul era alb și calm”.
Un calm efemer, cum o arată însemnările ulterioare: la 1 decembrie: „se confiscă schiurile de la evrei”, iar în ajun de Crăciun: „Sunt bătrîn, trist, veștejit, apatic, pierdut. Războiul e într-un anumit sens stupefiant”.
Începea anul 1942, cel în care Wilhelm Furtwangler avea să dirijeze „Moartea Isoldei”, tocmai evocată, într-un concert pentru el excepțional, în afara Germaniei, la Stockholm și păstrat ca prin minune în arhivele radioului suedez. Ascultați-l după plăcile originale, pe un disc compact al companiei suedeze BIS, apărut în 1989, cu ocazia aniversării de 75 de ani a Filarmonicii din Stockholm:
Insert 2: TRACK 4 FROM 11:18 - BIS-CD-424 B (Wagner, Liebestod)
1942. Notațiile muzicale din jurnalul lui Mihail Sebastian se răresc considerabil. „Pentru mine - scria el - războiul suspendă totul. Aștept pacea ca pe un tren”; sau, în altă parte: „Viața e undeva, alături de mine, în afară de mine”.
Un an marcat de alte sfîșieri, poate cea mai dureroasă notată în noiembrie: „din ordinul Ministerului propagandei, scoaterea cărților de autori evrei din librării și biblioteci”; „am văzut azi la Hachette două imense tablouri tipărite cu litere mari: Scriitori evrei. Sunt, desigur și eu acolo, afișat ca un delicvent, ca un criminal: numele părinților, data și anul nașterii, lista cărților. Lipseau doar semnalmentele.”
Și din nou nevoia, și ea obsedantă, de muzică, în ciuda mizeriei, în ciuda singurătății: „cumpărat cu 1500 de lei, cîștigați serile trecute la poker - însemnare de la 4 aprilie 1942 - un quartet milanez de Mozart și al treilea Concert brandenburghez de Bach. Ca să-mi fac și eu o bucurie în dimineața asta de primăvară...”
Și o alta, vineri 25 decembrie: „prima zi de Crăciun. Acasă toată ziua. Nimeni nu mă cheamă și nu caut pe nimeni. Singurătatea mea e mereu mai mare. Din cei 3500 de lei pe care îi mai aveam ieri, cu 2000 am cumpărat un concert de Bach. Inconștiență? Nu, simțeam și eu nevoia să cumpăr ceva în orașul ăsta care ieri părea invadat de oameni fericiți, alergînd după tîrguieli... Concertul în re minor pentru pian și orchestră e de o gravitate și în același timp de o strălucire minunată. L-am ascultat aseară de două ori, astăzi de trei ori. Andantele începe și se sfîrșește cu o frază de o intensitate wagneriană”:
Insert 3: TRACK 2- EMI CDH 7 63039-2/1989 (Bach, Pno. Cto. D min.)
Andantele din Concertul în re minor de Bach; o înregistrare, azi de referință, care a circulat și în Bucureștiul interbelic, cu Edwin Fischer la pian și dirijîndu-și propria orchestră de cameră. Un transfer pe un disc compact EMI, de pe acetatele originale înregistrate la Berlin, în ianuarie 1933.
Pentru cei mai tineri, Edwin Fischer, pianist elvețian, născut în 1886, a făcut o carieră strălucitoare în anii 30, după ce se stabilise la Berlin la începutul secolului. In 1942, în plin război s-a reîntors în Elveția. Interpretările sale, de o rafinată spiritualitate, îmbinau o sensibilitate de o finețe aparte cu un puternic temperament.
Ce însemnaseră cei 2000 mii de lei dați pe discuri de Mihail Sebastian în acele vremuri de război o demonstrează sugestiv o notație de la începutul anului 1943: „14 mii de lei taxa de zăpadă pentru mine și Benu. Pînă la 23 februarie am de plătit alți 40 de mii taxe militare. Iar în martie, teribila problemă a chiriei. De unde? Cu ce? Cum? Nici nu îndrăznesc să mă gîndesc.” Il ajutau cei din lumea teatrului, mai ales, plasîndu-i traduceri de piese de bulevard...
Anul 1943, avea să fie cel de cotitură a războiului. In țară, începînd de la 4 ianuarie - nota el în jurnal - evreii au nu 50 ci 100 de grame mai puțin decît creștinii”; iar zece zile mai tîrziu: „străzile sînt iar pline de evrei care curăță zăpada”.
Apoi, la 1 februarie marea știre: „Lupta de la Stalingrad s-a încheiat. Generalul Paulus, făcut mareșal ieri, a încetat rezistența. Un capitol uimitor de război se încheie...”
Între timp, ascultase la Institutul francez, „într-o reuniune intimă, „Pelleas et Melisande”, înregistrare completă, pe 20 de discuri, de o claritate și limpezime perfectă. Sunt 12 ani de cînd n-am mai ascultat „Pelleas...” și mi se pare că acum îl regăsesc cu mai mare plăcere. [...] Ce lucru ciudat, „Pelleas...”!, un lung recitativ de patru ore, pe o muzică difuză, lipsită de melodie, ca o lumină sonoră, filtrată, surdă.”
Insert 4: [CD 1] TRACK 8 - EMI CHS 7 61038-2/1988 (Debussy, Peleas & Melisande, Act III)
Capodopera lui Debussy „Pelleas și Melisande”, istorie stranie și tragică de dragoste, după o piesă de Maeterlinck, este considerată azi un moment de răscruce în istoria operei. Premiera avusese loc la Paris, în 1902 după îndelungi căutări ale compozitorului care, în 1889, le spunea apropiaților săi că este în căutarea unui libret care să spună lucrurile numai pe jumătate, lăsîndu-l să-și altoiască pe ele propriul vis, propria artă.
Prima versiune completă a operei pe disc - cea ascultată de Sebastian la Institutul francez din București - avea să fie realizată, în condițiile excepționale de război, sub ocupație, în Parisul anului 1941, de dirijorul Roger Desormière care reunise tot marii cântăreți de operă disponibili din cei ce formau o adevărată familie în jurul operei: soprana Irene Joachim și, în rolurile celor doi frați vitregi iubind-o pe Melisande, Golaud și Pelleas, baritonii Henri Etcheverry, respectiv Jacques Jansen. O versiune de referință, considerată și astăzi de o infinită frumusețe, disponibilă într-un set de trei discuri compact EMI France.
Entuziasmul lui Mihail Sebastian, care nota la 18 ianuarie că se va duce din nou o zi mai tîrziu pentru o nouă audiție, nu este de mirare. O altă însemnare revenea în iulie 1943, cînd scriitorul reasculta la Institutul Francez, cel de-al treilea act.
Insert 5: [CD 2] TRACK 1- EMI CHS 7 61038-2/1988 (Debussy, Peleas & Melisande, Act III)
In 1943, Institutul Francez din București era, cumva, o mică oază de libertate și cultură alternativă. Intîmplător, însemnările lui Sebastian se întretaie cu cele ale prietenului său, Jean Mouton, devenit directorul institutului, păstrate în „Jurnalul din România”, publicat prima oară în 1978, la Lausanne, la editura L’Age d’Homme.
Mouton nota între altele, în 1943: „Institutul nostru trăiește din ce în ce mai izolat; asemenea unui vas care riscă să se scufunde, sîntem preocupați să păzim valorile prețioase. Organizăm numeroase concerte. [...] În aceste zile de război, în care România se află sub dominația poliției germano-române, Institutul nostru servește de refugiu moral pentru numeroase spirite”. Între ele, alături de George Enescu, Dinu Lipatti, Emanoil Ciomac, Mihail Sebastian făcea figură aparte.
Jean Mouton era el însuși un mare admirator al operei lui Debussy, a cărei înregistrare de război - scria el la 22 mai 1943, cu prilejul unei noi audiții - „a fost hrana noastră în cursul iernii trecute”. Era „hrană” spirituală și pentru Sebastian, trăind între multe stări, scria el în aprilie, „de vagă neliniște. Temeri, presimțiri, îndoieli”, în condițiile în care, - nota la 27 mai -„trăim fiecare în singurătatea noastră, ca în niște celule de sticlă”.
Iar pe prim plan rămânea războiul. „Războiul - medita Sebastian - e o cumulare lentă de fapte, unele mai mărunte, altele mai senzaționale, care toate se topesc în complexul întregii drame. Uneori, cînd „se dă o lovitură”, avem o clipă de uimire și atunci, năuciți sau entuziaști, avem impresia că totul se poate sfîrși brusc, ca prin miracol, într-un mare triumf sau într-un mare dezastru. Dar pe urmă totul se atenuează, descrește, devine indiferent -- și reintrăm în vechea, înceata succesiune a zilelor”.
Insert 6: [CD1] TRACK 12 FROM 2:30 to 4:30 - EMI CHS 7 61038-2/1988 (Debussy, Peleas & Melisande, Act II)
Anul 1943 conține ultimele însemnări muzicale, înaintea evenimentelor ieșirii României din războiul alături de germani. In octombrie avea să-l asculte încă odată pe Walter Giseking, în noiembrie se entuziasma la un spectacol cu „Nunta lui Figaro” de Mozart în ciuda faptului că fusese „mizerabil interpretată”. „Am ascultat-o totuși cu nesfîrșită plăcere. Ce bogăție, cîtă tinerețe, ce fericită ușurință” - observa la 17 noiembrie. „Zeci de motive și idei muzicale, care ar fi putut fiecare deveni un pretext de concert, de simfonie, de quatuor, zeci de teme aruncate cu nepăsare, cu generozitate”.
Tresăriri entuziaste de moment, pe fundalul însemnărilor despre război: „Berlinul într-o serie de bombardamente grave. Dar războiul mereu același, lung, cenușiu, apăsător. Și întrebarea noastră e aceiași: Când se va termina?”
„Războiul trece prin mine, prin toată viața mea, prin tot ce iubesc, sau cred, sau încerc să sper... - nota el la 11 decembrie 1943, pentru a încheia anul cu constatarea amară: „orice bilanț personal se pierde în umbra războiului. Întîi teribila lui prezență. Pe urmă abea, undeva, departe, uitați de noi înșine, suntem noi, cu viața noastră diminuată, ștearsă, letargică, așteptînd trezirea din somn, învierea...”
Cu puțin timp înainte ascultase „cu încîntare”, încă o dată, Concertul de pian cel mai iubit de Mozart, în mi bemol major, „Jeunehomme”: „Este o bucurie infinită în mișcările repezi -- dar ce tristețe, ce melancolie, ce sfîșiere în Andantino!”
Insert 7: TRACK 2 - Philips 442 632 (Mozart, Pno. Cto. No.9, 2mvt)
[*O eroare de înregistrare în 1997, ce ne-a fost semnalată după introducerea acestei arhive pe site, a făcut ca în locul Variațiunilor de Franck, să fie transmisă, de pe același disc istoric, trackul anterior, o piesă de Liszt, în interpretarea pianistului britanic Solomon].
Facebook Forum