Regiunea Kuzbass din Rusia sărbătorește anul acesta 300 de ani de existență. O regiune din sud-vestul Siberiei, Kuzbass, deține unele dintre cele mai mari rezerve de cărbune din lume. În ciuda bogăției minerale a regiunii, viața la sat rămâne dificilă. O fotografă din zonă, Svetlana Likhanova, și-a dedicat viața documentării luptelor de zi cu zi a oamenilor din Kuzbass.

Svetlana Likhanova s-a născut în Yurga, un oraș din nord-vestul Kuzbass-ului. În ultimii 7 ani, a fost nedespărțită de aparatul ei de fotografiat. Principala temă a pozelor ei este dispariția treptată a vieții la sat din Rusia - în special, a vieții rurale din Kuzbass.

„Am descoperit pasiunea pentru fotografie din întâmplare”, a spus Likhanova. „Am lucrat la un depozit de trenuri ca operator de mașini de frezat și am fost concediată înainte de anul nou, în 2014. După aceea, am avut mai mult timp liber.”

„Rudele mele mi-au oferit cadou o cameră mică Samsung, cu care am și făcut prima fotografie. Spălam fructele, iar picăturile de apă erau împrăștiate așa de frumos. Am vrut să fac o poză. Dar ca să înțelegi cum poți imortaliza acele picături de apă, trebuie să înțelegi setările camerei. Așa că am început să studiez și să mă uit după informații pe internet. Am urmărit cursuri de perfecționare noaptea și am luat notițe. În același timp, am început să fac fotografii și să le public pe multe dintre acestea pe rețelele sociale. În secțiunea de comentarii, unii oameni mi le-au lăudat în timp ce alții le-au criticat. Voiam să le arăt că pot face mai bine.”

„De ce fotografiez satele? Din cauza copilăriei mele. Îmi amintesc de casa din sat în care locuiam cu părinții mei când aveam între 3 și 5 ani - în Pikhtach, (lângă, n.r.) o mică gară aflată între Taiga și Anzhero-Sudzhensk (orașe din Kuzbass, n.r.). Apoi ne-am mutat la Taiga - de fapt, un sat foarte asemănător, doar mai mare. O colibă împărțită între patru proprietari. De-o parte era o cale ferată cu plopi pe marginea ei; de cealaltă parte erau mlaștini și iazuri.”

„Zile întregi, ne-am jucat la țară, am înotat, am adunat căpșuni sălbatice. Oamenii din sat erau sinceri, mult mai deschiși decât cei de la oraș. Prin urmare, tema satului îmi este la suflet”, spune Likhanova.

„Sunt foarte tristă când îmi dau seama că un sat autentic rus va dispărea în câteva decenii. Casele nu mai sunt construite din lemn. Casele sunt construite cu siding și ardezie”, spune ea.

„Pentru un pescar sau un culegător de ciuperci, procesul este important, nu rezultatul. La fel și pentru mine. Am avut dorința de a face poze. Am lăsat totul, am ieșit afară și am rătăcit pe străzile din Taiga în căutarea a ceva interesant și am făcut poze.”

„Am cunoscut-o pe Tatiana, un fotograf din Anzherka. Am început să călătorim împreună în sate. Veneam doar la gară, ne uitam pe hartă după un sat în care nu ajunsesem încă și decolarea! Totul se întâmpla spontan.”

Likhanova și-a dezvoltat rapid hobby-ul. A fost admisă la Uniunea Artiștilor Foto din Rusia, a intrat în Institutul de Cultură Kemerovo și a devenit finalistă la concursul foto „Best Of Russia” cu o fotografie dintr-o serie despre veteranii Rusiei. Apoi a lucrat la ziarul Taiginsky Rabochiy și a plecat în misiune cu un grup de asistenți sociali pentru a felicita veteranii din cel de-al doilea război mondial.

„Aproape toți au plâns când ne-au întâlnit. Nu știu dacă au fost lacrimi de bucurie sau au plâns pentru că sunt amintiți doar de sărbători”, spune Likhanova.

„Desigur, nu toate fotografiile au fost publicate în ziar atunci, dar mi s-a permis să fac o expoziție cu ocazia zilei de 9 mai (Ziua Victoriei în Rusia, n.r.). Mai întâi în Taiga, iar un an mai târziu, în Kemerovo.”

„Mai presus de toate, am fost impresionată de o femeie în vârstă din satul Kuzel”, își amintește Likhanova. „A apucat atât de nerăbdătoare cele 5.000 de ruble donate (acum aproximativ 70 de dolari), a început să numere banii și i-a ascuns imediat. Mi-a venit să plâng. Deși locuia cu fiul și nora ei, casa era într-un stadiu așa de deplorabil, încât ar fi fost mai bine pentru ea dacă s-ar fi mutat într-un adăpost social.”

„Și în 2017, una dintre fotografiile mele dintr-o serie despre o școală din satul Suranovo a fost inclusă pe lista câștigătorilor din cadrul 'Best of Russia' (proiect de fotografie din Rusia, n.r.)”, spune fotograful.

„Această fotografie arată o profesoară de limbă și literatură rusă, Zinaida Evstigneevna. S-a născut în Suranovo .... A fost profesoară la școala din sat toată viața. Și încă lucrează acolo, deși are deja peste 80 de ani. 'Voi muri la școală', spune aceasta.”

„De la Suranovo la Taiga, sunt 30 de kilometri cu trenul. Până acum 4 ani, nu exista o legătură cu Taiga. Sunt promisiuni să se construiască drumul de 40 de ani, dar nimeni nu se grăbește să le îndeplinească.”

„Cum trăiesc oamenii în Suranovo? Există o mică gară în care lucrează câteva persoane. Câțiva oameni fac naveta pentru a lucra în Taiga. Restul sunt la pensie. Se duc în pădure și adună ciuperci. În cea mai mare parte, oamenii încearcă să plece, să părăsească satul. Dar există excepții. Am întâlnit acolo o tânără femeie, o mamă cu mulți copii. Localnicii spun că s-a mutat acolo din Tomsk, fără soț. A cumpărat o casă dărăpănată cu banii din concediul maternal. Ei trăiesc cu ajutorul sprijinului pentru copii, venit din partea statului.”

„Dar, mai presus de toate, m-a impresionat cum sunt îngropați în Suranovo. Morții erau încărcați într-un tren și duși la Anzhero-Sudzhensk pentru autopsie, iar apoi înapoi cu trenul .... Iarna, drumul la cimitir era curățat de zăpadă cu lopeți și morții erau luați pe sanie pentru a fi îngropați”, spune Likhanova.

„Aceasta este fotografia unui dispensar și a unei farmacii acoperite de buruieni din Suranov”, spune Likhanova. „Cel ce lucrează aici este un medic care nu este pe deplin calificat și are un statut diferit de cel de medic.”

„La 11 kilometri de Taiga, există un alt sat, Kuzel. O clădire nouă ce adăpostește un dispensar și farmacie, a fost deschisă acum câțiva ani, dar de atunci a stat închisă. Nu este nimeni care să lucreze acolo. Paramedicii vin doar ocazional, când este necesar să administreze vaccinuri în număr mare. Am scris o postare pe Facebook, întrebându-mi prietenii și urmăritorii cum putem rezolva această problemă. Am ajuns la concluzia că singura cale de ieșire este un program global de reașezare în localitățile mai mari.”

„Există o mulțime de așezări mici în regiunea Kemerovo. Atâta timp cât erau ferme de stat acolo, exista stabilitate. Oamenii trăiau normal. Ferma de stat oferea locuri de muncă și case acestora. Și acum toate întreprinderile din sate s-au prăbușit, dar oamenii au rămas. Nu există școli acolo astăzi. Nimic. Cum să supraviețuiești? Doar printr-un program de relocare.”

„Au mai rămas mai puțin de 100 de oameni în satul Suranovo acum. Mai sunt 10 elevi în școală. Ultimul copil din sat va intra în clasa întâi anul viitor; nu mai sunt copii preșcolari în Suranovo.”

„Recent, a fost cea de-a 300-a aniversare a regiunii Kuzbass. Toate aceste sărbători nu sunt pentru săteni, deoarece sunt, în mare parte, copiii neîndrăgiți ai Kuzbassului”, spune Likhanova.

„Singurul lucru bun în satele noastre este ecologia. Dar drumurile sunt groaznice. Toate satele, cu excepția celor câteva de pe autostrada federală, sunt greu accesibile. Multe sate pot fi accesate doar pe drumuri de pământ, care sunt curățate toamna și primăvara; iarna, drumurile nu se curăță niciodată de zăpadă.”

„Recent, am fost în satul Sergeevka de lângă Anzhero-Sudzhensky, unde nu am avut nicăieri internet. O localnică ne-a arătat doar un loc sub stâlpul de iluminat unde puteai prinde un semnal de internet. Nimeni nu le garantează un semnal normal. Dar internetul rapid este necesar pentru școlari dacă vrem să aibă personalități dezvoltate pe deplin”, spune ea.

„Satele din apropierea orașelor mari arată mai bine datorită caselor de vară. Cabanele de acolo arată de parcă aparțin elitelor. Într-un sat adevărat, oamenii trăiesc de generații; casele vechi sunt moștenite. Spiritul este foarte special acolo.”

„În satele adevărate, mentalitatea este diferită. Toți oamenii din fotografiile mele sunt cunoscuți întâmplător. Când merg pe stradă cu o cameră, oamenii sunt interesați și se pornește o conversație.”

„Oamenii mă invită deseori la ceai”, spune Likhanova. „În satul Yurty-Konstantinovy, pe care oamenii obișnuiți îl numesc Tatary, pentru că este o așezare tătară, am fost în vizită la o doamnă în vârstă, Abau. Ea are o casă de negustori cu două etaje - un adevărat conac. Cu toate acestea, este în stare proastă. Locuiește într-o cameră la primul etaj.”

„O comodă veche, o sobă și un cort deasupra patului în care doarme. Probabil că nu este ușor să încălzești locul, dar este mai cald în cort. Primul meu gând a fost că nu are deloc bani, dar ea a susținut cu totul altceva. Pensia ei este de aproape 22.000 de ruble (aproape 300 de dolari, n.r.) pe lună. Locuiește singură. A fost nepoliticos să întreb pe ce cheltuie banii.”

„Obiectele sale de valoare constau într-un album foto, un mic aparat radio și un afiș cu portretul lui Aman Tuleyev (fostul guvernator al Kuzbassului timp de 20 de ani, n.r.). Și o barcă gonflabilă ... Vecinii spun că unii rezidenți din Tomsk au venit aici, au vorbit despre casă ca fiind un monument arhitectural și i-au oferit o mulțime de bani și o locuință în Tomsk. Dar ea a refuzat. Valorile ei sunt diferite și nematerialiste.”

„Sunt mulți oameni care trăiesc în singurătate aici. Iarna am fost în Butovka. Este un fost sat minier, care se află acum la periferia orașului Kemerovo. Am văzut o casă săpată în pământ. Doar o fereastră și o ușă se ivesc de sub zăpadă. Un tip murdar iese din această casă. Am început să vorbim. El a lucrat ca geodez în trecut. O persoană singură, fără familie.”

„Am crezut că este un tip asocial, poate alcoolic, dar a spus că nu bea și nu fumează deloc. Pensia sa este minimă: 13.000 de ruble (175 de dolari, n.r.) pe lună. Când am întrebat dacă se plictisește, el a spus: 'De ce să mă plictisesc? Iubesc câinii. Am cinci dintre ei. Plantez două sau trei găleți de cartofi, scot 10. Cumpăr cereale. Am destulă (mâncare, n.r.) pentru mine și câini.'”

„L-am întrebat ce s-ar întâmplă dacă, ipotetic, statul i-ar oferi un apartament. S-ar muta?” spune Likhanova. „'De ce? Și aici mă simt bine', a răspuns el.”

„Aproape fiecare casă a satului are o poliță cu o icoană. În orașe, mulți își amintesc de credință doar de Paște sau de duminica Rusaliilor. Dar în mediul rural, credința este diferită - simplă și constantă”, spune Likhanova.

„Eu însămi merg rar la biserică, dar am fost frapată de slujba religioasă din satul Kornilovo de lângă Tomsk, unde preotul nu citește, ci cântă. Chiar și necredincioșii sunt impresionați de acest lucru.”

„Îmi amintesc bine și acum o biserică distrusă din satul Ishim. A existat una similară și în satul Taiga, unde am copilărit. Când eram un copil, am fost uimită să văd că un mesteacăn a răsărit printre ruinele acoperișului.”

Likhanova spune că nu câștigă bani de pe urma fotografiei.

„Pur și simplu nu pot”, spune ea. „Nu este posibil să cooperez cu redacțiile, deoarece nu pot avea sarcini. Din același motiv, nu fac fotografii în scop comercial. Am încercat să filmez nunți, absolviri și mi-am dat seama că nu mă interesează.”

„Nu-mi place să mă pregătesc mult timp pentru a filma ceva. În acest sens, admir pictorii din natura moartă, deoarece cea mai mare parte a timpului lor este dedicată pregătirii. Pentru mine, fotografia este încă o impresie care durează doar o fracțiune de secundă. Și principalul lucru aici este să nu ratezi acel moment decisiv.”

„Nu-mi place să filmez folosind o singură tehnică mult timp. Îmi place să experimentez. Proiectul meu final la Institutul de Cultură Kemerovo, de unde am și absolvit în 2020, este în stilul pictorialismului”, spune Likhanova. „De câțiva ani, am fotografiat satele Kuzbass prin sticlă distorsionată.”

„În calitate de fotograf în Taiga, a fost interesant pentru mine să observ activitatea comisiilor electorale. În teren, când îi vizitezi pe oameni direct în case, înțelegi cum trăiește alegătorul rus. Îți voi spune eu: trăiesc prost. Trebuie remarcat, desigur, că acea comisie vine cu o urnă la casele persoanelor vulnerabile - persoanele în vârstă sau cu dizabilități. Alegeri corecte? Mă îndoiesc.”

„Într-o singură casă, am văzut o femeie de 35 de ani cu incapacitate psihică. Stătea întinsă pe pat cu o păpușă în brațe și nu înțelegea cine a venit la ea și de ce. Mama ei nu a arătat doar cu degetul spre unde să voteze, dar, literalmente, a făcut semn pe buletinul de vot.”

„Tema guvernului este complexă”, spune Likhanova. „În calitate de fotograf, am documentat campania electorală pentru primarul orașului Taiga. După o conducere care a durat 10 ani ... el a refuzat complet să candideze din nou la post, dar oamenii l-au convins să o facă.”

„Au existat diverse încercări de a expulza observatorii din secțiile de votare. La o secție de votare din apropiere, observatorii au înregistrat modul în care președintele comisiei a umplut buletinele de vot pentru concurentul său. Poliția a fost chemată, au deschis un dosar, iar a doua zi parchetul a anulat rezultatele alegerilor la această secție de votare, dar, cu toate acestea, primarul ales a fost înlăturat abia trei luni mai târziu.”

„Pentru un concurs numit 'Familia este sufletul Rusiei', am trimis o serie de fotografii pe care am făcut-o pentru ziarul Taiginsky Rabochiy în 2017. Este vorba despre o familie numeroasă care nu a putut obține o locuință, la care era îndreptățită prin lege, mult timp. După publicarea acestora, mi-au mulțumit, deoarece articolul și fotografiile au contribuit la soluționarea problemei. Familia a primit imediat asistență financiară și un cazan electric. Puțin mai târziu, s-au alocat bani pentru construirea unei case. Anul trecut, am vizitat Taiga și am văzut noua lor casă”, spune Likhanova.

„Unii fotografi susțin că nu au într-adevăr nevoie de un spectator. Dar am nevoie disperată de feedback. Cred că cea mai de succes serie de-a mea este despre Andrei, un orfan din Taiga cu scleroză multiplă progresivă.”

„După ce a ajuns la adolescență, a ajuns să locuiască într-o cameră comună delapidată, fără toaletă, cu podele dezbrăcate și cabluri deschise. În acel moment, Andrei se deplasa deja cu ajutorul unui cadru. Rudele și asistentul social aveau puțin interes în destinul lui. Rămas cu dizabilități și fără îngrijire parentală, ar fi trebuit să obțină o locuință municipală, dar nici nu i-a venit rândul.”

„Am venit să-l vizitez, am fotografiat cum trăiește și l-am postat pe rețelele de socializare. Am făcut furori. Asistenții sociali și-au revenit la simțuri. Au făcut reparații, au montat o toaletă nouă ... Dar nu ne-am oprit acolo. Șase luni mai târziu, a obținut apartamentul la care avea dreptul prin lege. A primit o locuință într-o clădire nouă și chiar s-a căsătorit. De multe ori mă sună să-mi spună că totul este în regulă cu ei.”

„Această casă prost întreținută este locul în care am locuit în Taiga din 2000 până în 2005. Fiica mea Daria s-a născut acolo. Când am făcut această fotografie anul trecut", spune Likhanova, „m-am gândit cu groază la ce ar fi devenit copilul meu dacă și-ar fi petrecut toată copilăria în astfel de condiții?”

„În centrul imaginii este o fată cu cărucior, ceea ce înseamnă că încă mai sunt oameni care locuiesc în casă. Și sincer nu îi invidiez. Printr-un miracol, am reușit să vindem casa pe atunci și ne-am mutat în locuință privată. Dar în cele din urmă, am părăsit Taiga și ne-am mutat în Kemerovo.”

„Când locuiești într-un oraș timp de 40 de ani, mergi pe aceeași stradă pentru a lucra și vezi cum în fiecare an orașul tău natal, pe vremuri iubit, moare încet, este deprimant. De mult timp, nu a existat niciun cumpărător pentru casă. A fost un moment când am fost gata să o las doar din disperare.”

„În Kemerovo, îmi place să fotografiez mai mult periferiile. De multe ori văd case de lemn distruse, iar în fundal clădiri noi, în diferitele cartiere din Kemerovo. Contrastul este izbitor.”

„Câteodată, construcția de noi locuințe se află în desfășurare, dar rămâne o singură casă din lemn, deoarece proprietarul nu vrea să plece. Orașul ocupă satul.”

„Când eram copil, aveam o vecină în vârstă, Zina, cumpăram lapte de la ea. Locuia singură, lucra în grădină, avea o vacă, viței, purcei, deși avea deja peste 70 de ani. Și apoi a început construirea unui viaduct feroviar. Casele noastre au fost demolate, iar Zina a fost mutată într-un apartament. Nu a locuit mult timp acolo; a murit în mai puțin de un an. De ce? Din cauza dorinței de a se întoarce.”

„La cimitirul din Kemerovo, pentru prima dată în viața mea, am văzut mormintele unor persoane fără adăpost - o confirmare vie a fragilității vieții. Ei (personalul cimitirului, n.r.) le sapă mormintele și îi îngroapă acolo. Le pun o cruce simplă de lemn cu un semn de fier atașat de ea, de pe care nu se mai poate citi nimic în câțiva ani. Atâta tristețe. O persoană trăiește și, când moare, nu este nimeni care să o îngroape”, spune Likhanova.

„Am început să vizitez cimitirele din sate. Nu căutam pe cineva anume îngropat acolo, cât mai degrabă ceva poetic - monumente neobișnuite, vestigii antice, imagini interesante.”

„Această fotografie a fost făcută în satul Ishim. Două cruci au fost scoase din pământ și aruncate deoparte. O pasăre stă în apropiere, iar în depărtare se vede o casă dărăpănată, și aceasta pe moarte, ce dispare încet de pe fața Pământului. Este simbolic.”

*Articol de Siberia.Realities, tradus de Sorin Dojan.