Ceața prin care am înotat 130 Km pe drumurile peticite ale Caraș-Severinului până la Sasca s-a ridicat ca prin minune. Gazdele ne așteaptă cu un mic dejun copios cu argumentul că va fi nevoie de energie ca să străbatem vreo cinci kilometri din Cheile Nerei, prin Tunelurile romane, pe terase înguste de grohotiș, la 15 metri deasupra Nerei.
Facem cunoștință cu Raluca Peternel, managerul proiectului cu nume lung și complicat, care prevede revizuirea planului de management integrat pentru a se îmbunătăți conservarea habitatului din parcul național. Mai pe înțelesul nostru, al jurnaliștilor, echipa de experți alcătuită din botaniști, ihtiologi, zoologi, dar și silvicultori, sociologi, geografi etc. actualizează baza de informații științifice despre tot ce mișcă în această zonă fabuloasă pentru a fi cartografiată amănunțit.
Nu e doar interes științific, ci partenerii din proiect, adică Administrația Parcului Național, Asociația WWF România și Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în silvicultură „Marin Drăcea”, vor să știe cum s-ar putea administra mai bine ecoturismul, cum s-ar putea dezvolta comunitatea locală, ce e de făcut pentru conservarea biodiversității locului. Deocamdată sunt 52 de oameni cu totul, număr insuficient.
„După doi ani de stagnare din cauza pandemiei, acum suntem obligați să dăm zor, fiindcă termenul final al proiectelor din Programul Operațional Infrastructură Mare este 23 decembrie 2023. Suntem în faza de achiziție servicii, avem nevoie de mai mulți experți dar nu știm dacă vor veni. E multă birocrație, actualizăm prețurile, refacem din mers. Există un risc imens, din cauza termenului strâns, să nu lăsăm în urmă ce ne-am propus”, mărturisește Raluca Peternel.
Turiștii sunt greu de convins să renunțe la ATV-uri
Pe directorul administrativ al Parcului Național, Constantin Vasile și pe Gheorghe Cipu, responsabil cu paza parcului, îi încolțim cu întrebări mai puțin tehnice. Vrem să știm ce probleme sunt cu turiștii, cu localnicii, cât de protejată e zona.
Probleme majore nu sunt, dar, ca în toate zonele turistice se găsesc drumeți care lasă în urmă pungi, PET-uri, deșeuri. A existat o perioadă când colectarea gunoiului a fost deficitară, atunci și sătenii au aruncat în locuri interzise. S-au înmulțit și câinii hoinari, aflăm de la paznicul-șef al parcului. Și e greu să îi convingi pe unii turiști că nu e voie cu ATV-uri în rezervație.
„Localnicii suferă niște restricții, nu se poate construi orice, nu se poate asfalta în interiorul parcului, tăierea lemnului e permisă numai în condiții stricte. Ar fi justificat să se dea niște compensații”, explică directorul administrativ.
Pe Cheile Nerei-Beușnița, se pot parcurge 9 trasee turistice, din care Cheile propriu-zise au 22 km. Dar atracțiile sunt mult mai numeroase, de la cascadele Bigăr și Beușnița, la câteva lacuri cu poveste ca Ochiul Beiului sau Lacul Dracului. Socolari, devenit satul artiștilor, oferă spre vizitare o cetate medievală, iar muzeul etnografic de la Sasca are exponate unicat. Nu e de mirare că anual trec pe aici peste 100.000 de turiști.
S-au schimbat indicatoarele, sunt acum mai vizibile, astfel încât turiștii să nu se rătăcească. Au mai fost cazuri, rezolvate fără urmări grave de salvamontiști.
Puntea suspendată, primul pas
Drumul nostru începe de la Puntea suspendată, un podeț din șipci de lemn de aproape 100 metri lungime, atârnat la șapte metri deasupra Nerei. Ne uităm cu un pic de teamă la legănarea punții pe care trece alene un câine al locului.
Dincolo de podul suspendat se întind câmpul, dealurile și pădurea cu cărări înguste urmărind în mare parte cursul Nerei, când învolburat, când leneș. Suntem însoțiți de Raluca Peternel, de Cristian Bădoiu, specializat în dezvoltarea comunităților, de Ghorghe Cipu și de botanistul Sretco Milanovici.
Aflăm că din 2017 au intrat în patrimoniul natural UNESCO 4200 ha de pădure seculară de fag. Dar itinerariul ne va dezvălui multe alte unicități ale naturii Banatului Montan și ne va răsfăța cu peisaje de vis.
La tot pasul, Sretco Milanovici ne arată de ce este unic acest parc național, o sinteză de zonă continentală, panonică, ilirică și balcanică: „Aici se întâlnesc faună și floră neatinsă de vreme, făgete seculare, păduri dacice, vegetație spontană, păsări, pești, animale sălbatice pentru care locul este prielnic. Este o biodiversitate excepțională, o bogăție enormă”, ne explică Dr. Milanovici, cu un amestec de entuziasm și de mândrie.
Vedem cu ochii noștri floarea mov a Centaureei montane, gușa porumbelului, spânzul, clematis sălbatic și numeroase tufărișuri nealterate de sute de ani, din care se ițesc măceșele coapte. Ajunși pe terasele înguste de piatră care duc spre cele 7 tuneluri, vedem cum ies din stâncă flori albe pe numele lor științific Cephalaria leucantha.
„Chiar dacă ne plac, e bine să nu ne luăm amintiri din aceste locuri. Să lăsăm florile, frunzele, insectele în voia lor”, ne avertizează botanistul care face în cadrul proiectului o inventariere științifică a florei. Recunoaște că sunt necesari ani pentru a cartografia întreaga zonă, mai ales că există încă părți necălcate de oameni.
Banatul Montan are 34 de specii de orhidee sălbatice
Continuăm drumul prin pădure, fluturi în culori greu de reprodus – bordo cu borduri dantelate crem și cu puncte albastre pe aripi – se arată pentru o clipă.
Ceea ce nu se poate evita în natură este apariția speciilor invazive, ne atrage atenția Sretco Milanovici. Chiar deasupra noastră își întinde crengile un salcâm, specie vitală care ia locul unor arbori autohtoni. Și stejarul canadian este tot o specie invazivă.
Autohtone sunt liliacul, mojdreanul, scumpia, spânzul, cărpinița sau ceea ce popular se numește „ouăle popii”, care se găsesc aici din abundență. Dar surpriza e alta: din cele 60 de specii de orhidee sălbatice identificate pe teritoriul României, 34 se găsesc în Banatul Montan. Nu le vom vedea în noiembrie, ele înfloresc în lunile mai-iunie, când Cheile Nerei-Beușnița se află în maximă înflorire și frumusețe.
Cercetările și actualizările informațiilor din zonă sunt importante pentru ca orice intervenție să se facă în cunoștință de cauză, iar localnicii să conștientizeze cât sunt de prețioase și plantele, și insectele, și animalele care cresc aici.
Acapulco Beach pe Cheile Nerei
Urcăm pe terasele înguste pe deasupra Nerei, unde pe o parte este stânca bordată cu un lanț de siguranță, pe cealaltă prăpastia de 15-20 metri. De aici se vede toată Valea Beului și a Nerei, privim de sus locul de confluență a Beului care se varsă cu furie în Nera, iar aparatele de fotografiat și telefoanele nu prididesc să ia imagini.
Grupul de jurnaliști se arată nerăbdător să vadă celebra viperă cu corn care dă fiori turiștilor. În noiembrie vipera ieste rar din habitatul ei stâncos, fiindcă intră la hibernare, aflăm de la Gh.Cipu, care ne conduce prin cele 7 tunele săpate în munte, dintre care cel mai lung are 40 de metri.
Localnicii știu că tunelele au fost săpate de turci, cu prizonieri, dar pe indicatoare scrie că sunt tunele romane. Alte surse spun că ele datează de pe vremea austriecilor. Controversele scot la iveală istoria accidentată a locurilor care s-au aflat 164 de ani sub turci, cât a fost Banatul pașalâc, apoi din 1716 sub dominația austriacă a Habsburgilor.
Ratăm puțin drumul spre Podul Bei, unde ne vor aștepta mașinile. În loc să urcăm, coborâm și dăm peste o plajă cu nisip botezată cu umor Acapulco Beach. Nera aici arată ca un lac, încetinită din curgere de stânci. Deranjat de tropăieli, un sturz negru, o raritate ca și barza neagră, își ia zborul pe deasupra noastră.
Urcăm din nou spre Podul Bei unde, pentru cei echipați cu bocanci este rezervată încă o bucurie: de pe o stâncă se poate capta o nouă priveliște de poveste.
Nu vom merge azi la Lacul Ochiul Beiului, la Cascada Beușnița sau la Bigăr, dar acestea le-am vizitat cu alte ocazii, ele fiind accesibile în apropierea unor rute de mașini.
Gazdele pun masa la Potoc
Pornim spre satul Potoc unde familia Crauciuc ne așteaptă cu masă caldă. Ca să ajungi la ei, mai bați cu piciorul o cărare prin pădurice. Pe masa de afară, între pătulul oilor și culcușul cățelului Codiță care doarme indiferent la gălăgia neobișnuită prin aceste locuri, se găsesc bucate ale casei: brânza produsă de familia Crauciuc din laptele celor 11 vaci sau din lapte de oaie, cârnați din „cantă”, adică puși în untură, murături puse de gospodina casei care a pregătit și mămăliga caldă.
Familia Crauciuc are doi copii mici crescuți în acest loc, din resursele naturale și ale muncii de agricultori. Sunt tineri, plini de energie și nu se plâng de nimic. Așa e rânduită viața lor, ceea ce nu înseamnă că nu dispun de telefon mobil, televizor și de aparate electrice care le ușurează munca.
Plecăm spre casele noastre de la oraș, ceața a coborât din nou ca o cortină peste spectacol. Aruncăm o ultimă privire caselor din piatră construite în acord cu peisajul.
Înțelegem mai mult de ce e nevoie de mai multă protecție a naturii, ce înseamnă „arii naturale protejate”, de ce cheltuiește Uniunea Europeană sume consistente pentru a conserva biodiversitatea.
