Lagărele lui Ceaușescu | Mii de copii au murit bolnavi și nemâncați în cămine comuniste. Dovezi judiciare, zero condamnări, dreptate on hold

2.207 de morți suspecte ale unor copii cu dizabilități psihice au fost documentate până acum numai în patru din cele 29 de cămine-spital care au funcționat în perioada 1954-1989.

Istoricii de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) vorbesc despre „exterminarea în masă” a unei comunități lipsită de ajutorare, adică a mii și mii de copii, pe baza unor dovezi de tip judiciar - acte, mărturii, posibilitatea unor deshumări. Parchetul General închide însă dosarele invocând lipsa de probe.

În cei 34 de ani de la Revoluția Română, nimeni nu a răspuns pentru cruzimile la care au fost supuși zeci de mii de copii. Pare că e mult prea târziu pentru dreptate. Europa Liberă începe un serial despre ce s-a ales de investigațiile privind soarta copiilor morți în lagărele regimului Ceaușescu.

Ramona Maria Roman s-a născut pe 5 februarie 1979, într-un sat din județul Neamț. Era unul dintre milioanele de copii ai Decretului 770 din 1966, care interzicea avorturile și producea cea mai numeroasă generație de copii a României - „Generația Decrețeilor”, cei născuți după 1967.

Mama Ramonei nu era căsătorită și mai avea doi copii. Și niciun venit. Sunt informațiile din ancheta socială făcută în mai 1979. Comisia de anchetă notează: femeia are trei copii - Marius Roman, Vasile Tucă și Ramona Maria Roman și trăiește în concubinaj cu Vasile Tucă, un bărbat care lucra în București și câștiga 1300 de lei lunar, din care trimitea acasă 300-400 de lei pentru creșterea copiilor. După anchetă, statul a decis să o trimită pe Ramona la casa de copii.

În 1982, după ce împlinise 3 ani, o altă comisie constată că Ramona suferă de oligofrenie și retard. Iar fetița ajunge în Căminul-Spital Păstrăveni, județul Neamț. În îngrijirea statului socialist.

Soarta ei e soarta a încă 300.000 de copii români care au ajuns, în perioada 1954-1989, în orfelinate, case de copii sau cămine-spital, înființate de Guvernul Dej în 1954 și „perfecționate” în epoca Ceaușescu, despre a căror existență știau autoritățile comuniste, familiile și atât. Abia în 1990, publicul a aflat.

Și imaginile cu copii malnutriți, legați de pat sau înghesuiți în subsoluri insalubre și reci au făcut înconjurul pământului. Lumea civilizată era consternată de ororile care se întâmplaseră în România în numele politicii de sporire a natalității.

Haine și alimente pentru persoanele nevoiașe, trimise în România de persoane fizice sau instituții occidentale, au ajuns în toate colțurile țării. Unele au avut soarta pe care o avusese mâncarea copiilor înainte de Revoluție - au dispărut. Mii de copii au fost adoptați în străinătate, în ciuda unui curent antioccidental care susținea că „toți capitaliștii ne fură copiii”.

Timp de 20 de ani, peste ororile din cămine s-a așternut cenușa tăcerii. Căminele au fost închise sau transformate, copiii rămași în viață au devenit adulți. Unii au reușit să se integreze în societățile în care au ajuns, alții au ajuns la periferia societății românești sau au rămas asistați pe viață în spitale pentru adulți.

Legal, nicio persoană nu a răspuns pentru miile de morți. Istoricii au documentat, în ultimii șapte ani, activitatea din patru dintre spitalele-cămin din țară.

Istoricii de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului (IICMER) au numărat 2.207 copii morți.

Estimează un total de 15 mii de morți. Numai din căminele-spital, în care ajungeau copiii cu handicapuri fizice și psihice - unii recuperabili, alții parțial recuperabili, unii nerecuperabili.

Dosarele cu numele responsabililor au ajuns pe masa procurorilor. Unul a fost deja închis, celelalte au soarta incertă. Adevărul despre efectele pe care politica de creștere a natalității promovată de Decretul 770/1 octombrie 1966 al lui Nicolae Ceaușescu încă așteaptă să fie aflat.

Sistemul

În 1999, 29 de cămine-spital pentru copiii cu dizabilități erau restructurate printr-o ordonanță de urgență a Guvernului Radu Vasile.

Aceasta prevedea că persoanele cu handicap, atât cele provenite din familii, cât și cele care ieșeau din căminele-spitale, trebuie să beneficieze de protecție socială și să fie încadrate în muncă. În ordonanță, se vorbea despre 29 de cămine-spital care urmau să fie restructurate (închise sau reoganizate) - în ele ar fi trebuit să fie îngrijiți, în perioada comunistă, minorii cu deficiențe grave.

Numărul asistaților, ca și cel al instituțiilor, era imprecis. În 1990, imediat după Revoluție, Ministerul Sănătății vorbea, într-un document intern, de doar 27 de cămine. Dar ministerul ar fi putut fi în neștiință de cauză, pentru că, pe de o parte, așezămintele funcționau în subordinea Ministerului Muncii, iar pe de alta, erau organizate și amenajate prin grija Comitetelor Județene ale Partidului Comunist Român.

Ideea ocrotirii minorilor în instituții de stat a fost instituită prin Hotărârea Consiliului de Miniștri al Republicii Populare Române și a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc cu privire la ocrotirea copiilor rămași fără părinți sau lipsiți de posibilitatea de a fi crescuți în familie pe vremea celui de-al doilea guvern Gheorghe Gheorghiu-Dej, în 1954, și consfințită definitiv în 1970, de Nicolae Ceaușescu, pe baza Legii 3/1970.

Țării - cât mai mulți copii

În 1970, Nicolae Ceaușescu nu făcea altceva decât să găsească soluții pentru primele efecte ale propriului decret - 770/ 1966 - prin care iniția una dintre cele mai restrictive politici demografice pronataliste din lume. Urmărea o forțare a creșterii populației prin limitarea severă a întreruperilor de sarcină, restricționarea contracepţiei sau utilizarea unor instituții represive precum Miliția, Securitatea și Procuratura drept mijloace de constrângere și control.

Primele efecte ale Decretului au fost:

• creșterea mortalității materne (12.579 decese între 1966 și 1989 – oficial înregistrate)
• creșterea mortalității infantile (331.592 decese copii sub un an între octombrie 1966 și decembrie 1989)
• creşterea fără precedent a numărului de copii născuţi cu malformaţii congenitale grave, a copiilor cu afecţiuni fizice şi psihice sau cu diverse boli moştenite sau dobândite după naştere
• mii de copii rămaşi orfani
• un număr impresionat de copii abandonaţi.

Orfanii și abandonații au ajuns în orfelinate sau case de copii. Iar cei mai mulţi minori cu deficiențe ajunși după 1966 în cămine-spital aveau anomalii congenitale structurale şi funcţionale (defecte cardiace, membre anormale, probleme legate de dezvoltarea creierului și a măduvei spinării, encefalopatii, sindrom Down etc.) şi tulburări de nutriţie (distrofie, rahitism etc.).

Numărul copiilor născuţi cu sindromul Down, ca urmare a creșterii substanțiale a nașterilor la femeile de peste 40 de ani, a explodat. Depășit de situație, în 1972, Ministerului Sănătății propune şi obţine din partea conducerii politice, prin Decretul 53/1972, concesia scăderii vârstei de la 45 la 40 de ani pentru femeile care solicitau o întrerupere de sarcină.

În 1976, când primele generații Decreței ajung la vârsta școlară, 2% dintre ei sunt respinși și nu pot începe clasa întâi pentru că:

• 9 la mie aveau deformații fizice
• 8 la mie aveau cardiopatii
• 7,1 la mie aveau tulburări de comportament și tulburări psihice
• 4,1 la mie aveau nevroze
• 4 la mie aveau tulburări de vorbire
• 3,6 la mie aveau tulburări de auz
• 2,6 la mie aveau tulburări de vedere
• 2 la mie aveau avitaminoze și stări carențiale
• 1,7 la mie aveau epilepsie.

Cei mai mulţi dintre copiii cu deficienţe puteau fi recuperaţi cu dificultate. Nu existau suficiente centre de recuperare medicală, nu erau dotări corespunzătoare, medicamentele și personalul lipseau. În multe dintre cazuri, copiii cu deficiențe și-au găsit sfârșitul în căminele-spital pentru minori nerecuperabili.

Traseul

Cei mai mulți dintre copiii din căminele-spital veneau direct din leagăne, atunci când împlineau trei ani. În leagăn ajungeau direct din maternități, după ce fuseseră abandonați sau dacă proveneau din familii dezorganizate.

Au existat și copii din familii bune care au ajuns în aceste centre - fii și fiice de actori, medici și chiar generali de armată. Fie că fuseseră născuți de mame minore, fie aveau o problemă de sănătate, în ambele situații erau o rușine pentru familie, iar societatea comunistă „multilateral dezvoltată” nu ar mai fi privit familia cu ochi buni. Căminul-spital era locul cel mai bun unde cineva se putea debarasa de copiii nedoriți, cel în care nu contau trecutul sau originile.

O spun foștii angajați ai centrelor în ancheta Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului.

La vârsta de trei ani, copiii din orfelinate erau evaluați: Comisiile de Diagnostic și Triaj care funcționau pe lângă policlinicile județene le verificau starea de sănătate. Erau văzuți de logoped, psihiatru și alți medici specialiști care decideau, în baza unei grile, unde merge copilul.

În funcție de gradul de dezvoltare, cei sănătoși erau distribuiți la orfelinate, cei recuperabili sau parțial-recuperabili, în cămine-școală sau la școli speciale, iar cei nerecuperabili, la căminele-spital.

Loteria triajului

„În căminele-spital au ajuns, de exemplu, și copii care aveau doar un defect de vedere și nimic altceva pentru că «aveau o boală cronică care nu putea fi tratată»”, a explicat Europei Libere Florin Soare, unul dintre cercetătorii care, de șapte ani, documentează ce s-a petrecut în centrele ceaușiste.

Tot aici ajung și cei „nediversificați”, adică cei pe care nimeni nu îi învățase să mestece - nu li se dăduse să mănânce, până la trei ani, decât cea mai ieftină formulă de lapte praf, cu biberonul.

Și unii copii mai mari erau trimiși în cămine-spital: fie prin transfer din alte cămine, fie din școlile așa-zis normale când, la un moment dat, li se schimba diagnosticul și erau trecuți de la „recuperabili” sau „parțial-recuperabili”, la „nerecuperabili”.

După 1990, o dată cu primele evaluări reale, diagnosticele au fost schimbate de comisii de medici și unii dintre cei care au reușit să supraviețuiască au scăpat de stigmatul de „nerecuperabili”. Unii au fost adoptați în străinătate și acceptați de societățile în care au ajuns.

Media de supraviețuire - un an. Cazul Siret

Intrarea într-un cămin-spital echivala, în cazul celor mai mulți dintre copii, cu o condamnare la moarte, spun istoricii IICMER (Insitutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc). Tratamentele psihiatrice îi transformau în legume. Alții făceau boli tratabile, dar erau neîngrijiți și mureau. Cu cât erau mai mici, cu atât scădeau șansele de supraviețuire.

8.589 de copii au fost internați la căminul-spital Siret, între 1 aprilie 1956 şi 6 iunie 2001.

1.541 au murit între 1965 și 1989.

Cei mai mulți copii au murit de: bronhopneumonii, epilepsie, afecțiuni cardiace, renale, gastrointestinale, traumatisme cranio-cerebrale.

Este o estimare făcută pe baza documentelor pe care cercetătorii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului au reușit să le recupereze.

Doar pentru ianuarie 1980 - mai 1991, au fost documentate 356 de morți.

Cel mai negru an a fost 1981 - în numai 12 luni, au fost înscrise în catastife 81 de morți.

Vizita lui Marin Ceaușescu la Siret și copiii abandonați în câmp

Între 1983 și 1984, actele căminului Siret arată că numărul copiilor internați și al celor morți a scăzut considerabil. Istoricii IICMER s-au întrebat ce s-a întâmplat.

În noiembrie 1983, Marin, fratele liderului comunist Nicolae Ceaușescu, ar fi vizitat orașul Siret și ar fi văzut copiii agățați de gratiile de la geamurile căminului. Nu i-ar fi plăcut imaginea și ar fi cerut ca poporul să nu mai vadă așa ceva. Conducerea căminului de la Siret a găsit soluția: o parte dintre copii au fost transferați în alte județe.

872 de copii pleacă chiar în acel an. Față de numai 188 în anul precedent, 1982.

Transferurile din anii următori sunt mici: 89 - în 1984, 109 - în 1985.

Copiii sunt trimiși la căminul - spital din Sasca, jud. Suceava (peste 150), căminul-spital Tulgheș, jud. Harghita (272), căminul- atelier Odobeşti, jud. Vrancea sau căminul- spital din Huşi, jud. Vaslui.

Căminul-spital de la Sighet. Registrul intrări-ieșiri

Fiecare venire în oricare dintre cele 29 de centre-spital comuniste era înscrisă într-un caiet imprimat, conform procedurii. Unele dintre caiete au dispărut, pe altele le-au găsit istoricii de la Institutul pentru Cercetarea Crimelor Comunismului.

În caiet erau scrise datele de identificare și diagnosticul sau numărul deciziei de internare. Ar fi trebuit să existe și date despre medicația primită. În locul ei, erau trecute datele părinților - statul socialist îi obliga să contribuie la creșterea și îngrijirea copiilor internați. Ce medicație primeau minorii era un secret, de cele mai multe ori.

Europa Liberă a intrat în posesia a două file de dosar din anul 1984 de la Spitalul din Sighet.

Pe cele două foi sunt înscrise șapte „intrări” din septembrie-noiembrie 1984. E vorba despre cinci băieți și două fete. Marius Ștefan Tinca, Miih Vasile Marius, Varga Terezia Ioana, Moldovan Ana, Irinuș Sabin Sebastian, Dragoș Eugen Ioan și Florea Florin au între 4 și 11 ani.

Cel mai mare este externat în mai puțin de un an. Tot în mai puțin de un an moare și cel mai mic, un băiețel de patru ani diagnosticat cu oligofrenie. Alți trei mor trei ani mai târziu. Soarta ultimilor doi nu e consemnată în caiet.

Moartea. Cighid - 138 de copii morți în 30 de luni

Moartea era o obișnuință în spitalele în care ar fi trebuit să fie îngrijiți copiii nerecuperabili. Dar ei nu mureau din cauza legate de bolile pentru care ajunseră internați, ci de răceli netratate sau enterocolite scăpate de sub control.

Căminul din Cighid, jud. Bihor, a funcționat numai doi ani în perioada regimului comunist - între 1987 și 1989. A fost înființat pentru că spitalele-cămin existente dădeau pe afară de copii bolnavi.

În cele 30 de luni cât a funcționat în baza indicațiilor trasate de partid, la Cighid au murit 138 de copii, 70% dintre cei internați. Adică un copil pe săptămână.

Toate datele sunt prezentate în denunțul formulat de IICMER și trimis Parchetului General în 2017.

Principalele cauze de deces sunt: bronhopneumonie - 61 cazuri, encefalopatie cronică infantilă – 52 cazuri, enterocolită acută - 4 cazuri, epilepsie și traumatisme cranio-cerebrale – câte 3 cazuri.

Situația se repetă în toate celelalte cămine-spital a căror activitate a fost analizată până în acest moment.

La Păstrăveni, în județul Neamț, 235 din cei 394 de morți aveau, spune raportul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, între 1 și 5 ani, 73 între 6 și 10 ani, 77 între 11 și 18 ani și 9 peste 18 ani.

Statistica generală realizată pentru toate spitalele cercetate până la acest moment (Siret, Sighet, Păstrăveni, Cighid), arată că cei mai mulți copii morți aveau sub 4 ani (53%). Apoi: 5-10 ani (24%), 11-18 ani (18%) şi peste 18 ani (5%).

Cei mai mulți copii (60%) mureau iarna, iar cele mai frecvente cauze de deces erau afecțiunile pulmonare (70%).

Într-o Românie în care temperatura în case, spitale sau școli nu depășea, în anii '80, un număr cu o cifră, așezămintele cu copii cu deficiențe nu erau o prioritate. Copiii se îmbolnăveau de bronhopneumonie și mureau. Urmau epilepsiile (12%), afecţiuni cardiace (7%), renale, hepatice, gastrointestinale.

Nicio moarte nu e suspectă

Documentele strânse de istoricii de la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului, care privesc activitatea centrelor-spital timp de 35 de ani, între 1954 și 1989, nu consemnează nicio autopsie făcută vreunuia dintre copiii morți.

Practic, niciun deces nu a fost investigat, deși unele au fost morți violente datorate traumatismelor cranio-cerebrale, de exemplu.

Nu legea nu-i lăsa pe directorii de spitale sau procurori să ancheteze decesele copiilor, ci o practică împământenită în sistem. Obligația cercetării și autopsierii în caz de moarte suspectă a existat încă din 1936, înainte de regimul comunist, și s-a menținut și după acesta. Nu a existat, practic, niciun moment în care statul să fi fost absolvit de această obligație.

Familia, obligată la plata întreținerii

Chiar dacă copilul era lăsat în grija autorităților pentru că familia nu putea să îl întrețină, statul comunist se îngrijea ca adulții să fie obligați să plătească pentru cazarea și îngrijirea fiicei sau fiului în căminele-spital.

Ramona, despre care vă spuneam la începutul acestui articol, a ajuns la trei ani, pe 4 august 1982, în Căminul-Spital din Păstrăveni, jud. Neamț. Fusese diagnosticată cu encefalopatie și retard.

Dosarul Ramonei, consultat de Europa Liberă, nu are prea multe date despre starea ei de sănătate. Nu e nimic scris despre tratamentul pe care l-a primit în întreaga perioadă petrecută la Păstrăveni. Conține, însă, o corespondență între conducerea instituției cu trei primării și un post de poliție pentru identificarea mamei Ramonei. Pe care statul voia să o oblige să plătească 50 de lei - suma stabilită de comisie ca taxă lunară pentru îngrijirea fetiței.

Primele două scrisori sunt trimise Primăriei Gherăești și postului de poliție din comună, imediat după internare, pe 5 august 1982. Spitalul cere ferm identificarea familiei, pentru plată. Un an mai târziu, Primăria Gherăești răspunde: în evidența ei nu a fost găsită mama Ramonei.

Reprezentanții spitalului nu se lasă păgubași. Fac hârtie către comuna în care se născuse mama Ramonei, la Dolhasca, în Suceava. Cer date amănunțite de stare civilă.

Primăria Dolhasca răspunde: femeia s-a născut acolo, în 1958, și a mai solicitat o dată certificat de naștere, în 1980. În hârtia de răspuns se spune că „părinții sunt țigani”.

Spitalul insistă și în 1987. Primăria Dolhasca îi răspunde chiar înainte de Revoluția din 89 că nu poate recupera sumele, pentru că femeia s-a mutat într-o comună din Bacău.

Cercetătorii IICMER spun că dosarul Ramonei Roman nu a ajuns la gunoi pentru că fata a fost unul dintre norocoșii care au supraviețuit regimului. Pentru toți cei care au murit nu există nici acum informații.

Dosarele penale - Exterminarea

Siret, Păstrăveni, Sighet și Cighid s-au transformat în plângeri penale adresate Parchetului General al României. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a vorbit, în plângeri, de crimă împotriva umanității, infracțiune care nu se prescrie. Istoricul Cosmin Popa, expert în comunism, spune că, de fapt, situația reprezintă „un sistem de exterminare a unor categorii sociale distincte - cea a copiilor irecuperabili cu afecțiuni neuromotorii”.

Exterminarea a avut în spate filozofia reducerii cheltuielilor sociale din România promovată de Partidul Comunist, introducerea celebrelor „autogospodărire, autoaprovizionare și autogestionare”.

„Sigur că asta sună stupid, dar atunci au fost mii de școli, mii de orfelinate care au rămas fără finanțare și care ar fi trebuit pur și simplu să vândă munca persoanelor instituționalizate, a elevilor ca să obțină finanțare suplimentară pentru funcționari, la care se adaugă reducerea constantă a cheltuielilor neproductive”, explică Popa.

Cheltuielile neproductive erau cele de sănătate, de asistență socială și cele legate de cultură. Mai mult, copiii erau condamnați încă de la triere, pentru că spre căminele spital se distribuiau cele mai puține resurse.

Complicitatea angajaților și dezinteresul statului sunt demonstrate și de organizarea statală a căminelor.

„Funcționând sub egida Ministerului Muncii, procedurile medicale nu se supuneau regulamentelor specifice Ministerului Sănătății, ceea ce dădea personalului de îngrijire de acolo libertatea de a dispune de viața și de sănătatea acestor copii”, explică Popa.

În aceste condiții, copiii cu diverse afecțiuni perfect curabile, vindecabile erau declarați ca fiind irecuperabili. Ceea ce conta era starea socială a familiei. Cu cât familia era mai săracă, cu atât un copil cu probleme avea șanse să ajungă într-un astfel de cămin. Li se adăugau copiii mai puțin dotați sau bolnavi din familii bune.

„Gândiți-vă la o familie provenită din elita României comuniste, în care un copil este strălucitor, învață bine și celălalt este un pic mai puțin dotat. Mulți dintre ei, pentru că veți găsi în evidențele acestor instituții și copii proveniți din familii perfect normale- avem artiști, avem profesori, avem generali - i-au dus în astfel de instituții”, subliniază Popa.

Arhiva arsă de Crăciun. Clasarea

Parchetul General a primit de la IICMER, în 2017, dosarul Căminului-Spital Siret. A anchetat acuzațiile timp de șase ani. În 2023, a ajuns la concluzia că nu poate trimite pe nimeni în judecată pentru moartea suspectă - susținută cu documente de către IICMER - a 356 de copii cu probleme neuropsihice.

Căminul de la Siret era un spital de bolnavi recuperabili și parțial recuperabili. Istoricii spun că, între 1 aprilie 1956 și 6 iunie 2001, au fost internați aici 8.586 de copii, iar 1.500 dintre ei au murit.

Ancheta Parchetului a fost dată peste cap de un incendiu izbucnit în 2006, înainte ca IICMER să înceapă cercetarea. Procurorii nu au reușit să dea de arhivă, așa că nu avut, spun ei, ce să cerceteze.

Dispariția arhivei a fost confirmată și de foști angajați, unii dintre ei vizați direct de acuzații.

Fosta contabilă a Căminului-Spital Siret, din perioada 1994-2000, Olteaa Precob, a povestit procurorilor că „arhiva, incluzând fișele medicale și dosarele tuturor copiilor, a fost distrusă aproape în totalitate în urma unui incendiu provocat de foștii copii instituționalizați.”

La fel a susținut și Constantin Malitchi, asistent medical la același cămin, între 1976 și 2000.

Arhiva cu viețile copiilor cuprinse în câteva sute de dosare cu șină a ars în ziua de Crăciun, în 2006, conform documentelor ISU Suceava. Focul s-a aprins la 13.47.

Declarația fostului asistent Malitchi a mai anulat și alte acuzații, și anume cele legate de mâncare și tratament. Hrana copiilor, spune el, citat în referatul de închidere al dosarului întocmit de către Parchet, era stabilită de Ministerul Sănătății. Medicația - de către medicul de pavilion.

Toate acestea coroborate și cei șase ani de anchetă au dus la concluzia că nimic nu e demonstrabil ca fiind penal în activitatea de la Siret. Dosarul a fost închis de procurorul criminalist Marius Iacob.

Europa Liberă l-a contactat pentru a comenta situația de la Siret și închiderea dosarului. Până la momentul publicării articolului, procurorul nu a dorit să ofere un interviu. Vom reveni.

Niște cruci așezate la marginea cimitirului orașului Siret, unele fără nume sau căzute la pământ, mai amintesc că, timp de 35 de ani, în România au murit suspect, în instituții ale statului, mii sau posibil zeci de mii de copii.

La Parchet, își mai așteaptă încă soarta penală poveștile de la Cighid, Păstrăveni și Sighet.

În zilele următoare, Europa Liberă va prezenta, pe rând, ceea ce s-a întâmplat în fiecare dintre căminele-spital.

Florentin Plai este printre cei care au supraviețuit centrului de la Siret – „cazarma”, cum îl numeau copiii. Are acum 45 de ani și locuiește într-o clădire care, înainte de ’89, a fost școala celor internați în centru. Provine de la Gura Humorului, jud. Suceava, și a ajuns la Siret când avea 8 ani, în 1986. Căminul-spital a fost casa lui până în anii ’90, când major fiind, a trebuit să plece.

În camera rece și răvășită de lucruri adunate de ici-colo, Florentin își amintește care era cea mai mare teamă a lui și a celorlați copii, în perioada „cazarmei”: să nu ia bătaie.

„În cazarmă stăteai tot timpul cu stresul să nu greșești, că iei bătaie”. Și de multe ori – de cele mai multe ori – luau, își amintește Florentin.

Bărbatul a transmis prin intermediul Europei Libere un mesaj pentru cei care au avut grijă, în perioada comunistă, de copiii orfani din centre: „Dacă au nepoți sau strănepoți, să îi sfătuiască să nu facă ce au făcut ei.”

Povestea lui Florentin, copilul de la Siret, o puteți citi într-un episod viitor care va fi publicat de Europa Liberă.