„L-am cumpărat, am plătit pentru el, l-am construit și intenționăm să-l păstrăm”.

Subiectul era Canalul Panama, iar vorbitorul – candidatul la președinția Statelor Unite, Ronald Regan. Momentul: martie 1976.

Totuși, în anul următor, președintele SUA Jimmy Carter a semnat acordurile prin care era predat controlul către Panama al căii navigabile esențiale. La jumătate de secol după ce dezbaterea privind dreptul de proprietate asupra canalului a animat pentru prima dată Washingtonul, problema a apărut iar: viitorul președinte al SUA, Donald Trump, a făcut aluzii la recuperarea canalului, afirmând că, practic, China „l-a preluat”.

Canalul este operat acum de Panama, însă Matthew Parker, autorul unei cărți despre celebrul canal, spune pentru RFE/RL că „companiile chineze dețin participații de control în porturile de la ambele capete ale Canalului Panama”.

Acest lucru, spune el, face parte dintr-un trend în creștere: Beijingul „și-a extins interesele în infrastructura maritimă internațională” la nivel mondial, inclusiv „în «curtea din spate» sudică a Statelor Unite”.

O altă afirmație a lui Trump, conform căreia Statele Unite au pierdut „38.000 de oameni din cauza malariei” în timpul construcției Canalului, spune Parker, trece peste rolul tragic al unei alte țări în originile căii navigabile.

Secole întregi, marinarii au căutat o scurtătură care să lege oceanele Pacific și Atlantic prin istmul Panama, ca să poată evita drumul lung și dificil în jurul capătului Americii de Sud.

În 1881, încurajat de succesul Canalului Suez, diplomatul francez Ferdinand de Lesseps a deschis oficial lucrările la Canalul Panama. Ruta urma să reducă cu aproximativ 60% distanța maritimă dintre coastele de est și de vest ale Americii.

De Lesseps a strâns pentru proiect echivalentul de azi a miliarde de dolari. Cu acești bani au fost, printre altele, mituiți jurnaliști și politicieni ca să obțină sprijinul public și ca să încurajeze investițiile. Însă planul francez de a realiza un canal la nivelul mării prin Panama a fost sortit eșecului de la bun început.

Muncitorii au ajuns pe un istm tropical dominat de sărăcie, tulburări politice și boli.

Într-o epocă în care se credea că bolile sunt răspândite de „vapori” misterioși, adevărații vinovați – țânțarii – au coborât asupra noilor veniți în nori atât de groși, încât un muncitor își amintea că a văzut roiurile „stingând o lumânare aprinsă cu corpurile lor arse”.

La apogeul letal al efortului francez, în fiecare zi mureau până la patruzeci de muncitori – majoritatea din cauza febrei galbene sau a malariei.

Muncitorii necalificați proveneau în mare parte din zona Caraibelor, iar costul uman al proiectului francez e cel mai bine ilustrat de povestea inginerului șef, Jules Dingler. Francezul și-a adus cu el, în Panama, familia, și a văzut cum, unul câte unul, fiica sa, logodnicul fiicei sale și fiul său au fost uciși de boli.

„Ne agațăm de viață făcând din Canal singura noastră ocupație”, scria inginerul îndurerat despre viața pe care o ducea cu familia. Când doamna Dingler a murit și ea de febră galbenă, inginerul, distrus, s-a întors în cele din urmă în Franța.

În 1889, în momentul în care compania franceză a canalului s-a prăbușit, sute de mii de investitori și-au pierdut economiile în ceea ce a fost unul dintre cele mai mari scandaluri financiare din istorie. Francezii care au plecat au lăsat în urmă echipamente și rămășițele a aproximativ 20.000 de muncitori.

La zece ani de la dezastrul francez din Panama, la Casa Albă a ajuns președinte Theodore Roosevelt. Mânat de credința că Statele Unite trebuie să domine oceanele – atât economic, cât și financiar – cel de-al 26 lea președinte a făcut presiuni pentru ca Statele Unite să preia proiectul de acolo de unde îl abandonase Franța.

În 1903, în momentul în care s-au blocat negocierile între Washington și Columbia – Panama era, la acel moment, provincie a Columbiei – pentru concesiunea unui canal, revoluționarii panamezi susținuți de SUA s-au separat de Columbia exact în momentul în care canonierele americane se aflau în larg.

Washingtonul a recunoscut rapid noua țară și a urmat un acord privind construirea unui canal prin teritoriul Panama.

În loc să taie o trecere la nivelul mării de la o coastă la alta, așa cum încercaseră francezii, inginerii americani au ales să inunde centrul istmului Panama prin construirea unui baraj pe râul Chagres.

Lacul artificial urma să fie la altitudinea de 26 de metri iar o serie de ecluze ar fi urmat să ridice bărcile până la lac, apoi să le coboare la nivelul mării, la celălalt capăt.

Constructorii și șefii de șantier au priceput rolul țânțarilor în răspândirea bolilor abia când echipele lor au ajuns în Panama. Prin urmare, eforturile de eradicare a țânțarilor au fost atât de mari încât – spune un inginer – fiecare țânțar mort costa contribuabilul american 10 dolari.

Americanii au avut mare noroc și cu șefii de șantiere – toți se bucurau de respectul echipelor lor.

Pe șantier, a fost impusă segregarea rasială între muncitorii negri necalificați, majoritatea din Barbados, și americanii albi, dar un observator a raportat că bărbații erau în general „tratați ca ființe umane, nu ca niște brute”.

Constructorii au fost preocupați și de moralul municitorilor, așa că au înființat un ziar pentru ei și au organizat turnee de baseball, iar aceștia „au răspuns prin a oferi cele mai bune servicii pe care le puteau oferi”.

În jur de 5.800 de muncitori au murit în decursul deceniului în care Statele Unite au lucrat la acest proiect.

Cu toate acestea, în timp ce oamenii redesenau peisajul din Panama, moartea a continuat să lovească în muncitori. Mulți au fost uciși în alunecări de teren, alții de explozii de dinamită.

„Carnea oamenilor a zburat în aer ca păsările multe zile”, își amintește un muncitor din Indiile de Vest.

Dar lucrările au fost terminate înainte de termen și sub buget.

În toamna anului 1913, președintele american Woodrow Wilson a apăsat un buton de pe biroul său din Washington care a aruncat în aer un dig maritim din Panama, aflat la o distanță de aproximativ 3.300 de kilometri. Pe măsură ce apa se repezea în albia canalului, New York Times a relatat că „visul de secole a devenit realitate”.

Până în momentul în care Canalul a fost deschis oficial, pe 15 august 1914, știrile despre el au trecut aproape neobservate.

În acea vară, ochii lumii erau fixați pe Europa și pe escaladarea conflictului care avea să fie cunoscut în curând ca Primul Război Mondial.

După zeci de ani de funcționare a Canalului, care a transformat comerțul mondial, tensiunile au început să crească între americanii bine plătiți care locuiau în zona canalului aflată sub controlul SUA și panamezi.

În ianuarie 1964, ostilitatea reciprocă a explodat în violențe mortale după ce un steag panamez a fost rupt în timpul unei încăierări între cele două grupuri.

Incidentul din 1964 a amplificat vocile din Washington care solicitau cedarea Canalului către Panama. Prin concesia controversată, din 1977, a președintelui Jimmy Carter, Canalul a fost predat, oficial, țării din America Centrală abia pe 31 decembrie 1999.

Istoricul Julie Green, care a scris o carte despre istoria Canalului, a declarat pentru RFE/RL că orice încercare a SUA de a prelua astăzi controlul asupra canalului ar duce aproape sigur la un conflict.

„Mi-e greu să îmi imaginez canalul Panama revenind SUA fără un război total împotriva Panama”, spune ea.

Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.