Războiul | Mărturii ale unor soldați și civili români din al Doilea Război Mondial. „Se murea în fiecare noapte”

Războiul înseamnă moarte și suferință. Astăzi, protejați de cele aproape opt decenii de pace de după cel de-al Doilea Război Mondial, cei mai mulți dintre noi ne raportăm la el ca la o înșiruire de relatări îngrozitoare dintr-o perioadă în care au trăit bunicii sau părinții noștri.

Europa Liberă a vorbit cu mai multe persoane care au trăit războiul sau care au studiat societatea și schimbările din interiorul ei din timpul acestuia.

„În 1921, în ziua de 29 iunie, m-am născut în orașul în care plouă de trei ori pe săptămână (n.r. Bacău)”, povestește generalul în retragere Octavian Leru, ale cărui amintiri se întind pe un veac. Pe atunci, poezia „Plumb”, scrisă de contemporanul George Bacovia împlinea cinci ani de la publicare, iar Marea Unire fusese realizată de trei ani.

S-a pregătit pentru școala militară în curtea casei; tatăl său, Alexandru, care luptase în Primul Război Mondial, îi adusese o căruță de nisip pentru a exersa săritura în lungime, iar „fuga” o făcea pe malul râului Bistrița. Admiterea a dat-o la București, alături de toți cei care își doreau să devină militari, în 1941; mai văzuse orașul o singură dată, în 1938.

După doi ani de școală militară, în care a fost. pe rând, fruntaș, caporal, sergent și plutonier, a absolvit studiile în 3 iunie 1943. Festivitatea a avut loc la Sibiu și a fost a fost avansat în gradul de sublocotenent de Regele Mihai I.

Punctul culminant din viața veteranului fost atins pe vremea când acesta a împlinit 23 de ani și a participat la cel de-Al Doilea Război Mondial. A plecat din țară într-o toamnă ploioasă și s-a întors după jumătate de an, într-o zi de primăvară.

„Am scăpat și de data asta și poate pentru totdeauna”

Întoarcerea la Bacău a fost de scurtă durată, căci a urmat războiul. Pentru patru luni, regimentul din care făcea parte veteranul a fost plecat în est, după care, din 23 august 1944 a ajuns în vest, cu trenul. Își amintește că la trecerea graniței spre Ungaria era frig, ploaie și vânt.

Acesta descrie experiența războiului ca fiind una dificilă. Condițiile erau aproape inexistente: militarilor le era „greu” cu spălatul, iar porțiile de mâncare erau infime. „Noi aveam niște cutii micuțe, frumos împachetate, în care aveam pâine de război. Erau ca niște pișcoturi mici, cât degetul mic. Și luai câte un pișcot din ăsta, care nu era altceva decât pâine și beam apă de la bidon”.

Nu exista timp de pauze, nici de greșeli. Din cauză că luptele erau atât de rapide, spune Octavian Leru, nu au fost făcute prea multe tranșee (n.r., șanțurile în care militarii se fereau de atacuri). „Nu aveai decât lopata cu care îți făceai un mușuroi în față ca să poți să pui arma și să acoperi capul”.

Un moment marcant îl reprezenta trecerea pe lângă vehiculele ce transportau trupurile celor decedați. „Cum am intrat în anumite porțiuni am văzut un furgon, o căruță cu laturile înalte de tot, în care erau morții înghețați în diferite poziții. Așa că să nu vă închipuiți că a fost simplu ce am văzut”.

O amintire încă proaspătă în mintea veteranului, care s-a întâmplat în urmă cu șaptezeci și șapte de ani, este încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial.

În dimineața zilei de 9 mai 1945, Octavian Leru se afla în poziția de tragere, alături de un subofițer, când a auzit la telefonul de campanie că războiul s-a încheiat. Chiar și așa, cei doi nu au putut părăsi poziția: germanii lansaseră un nou atac.

„La un moment dat, după ora 9.00, a căzut în apropiere o bombiță, încât ne-a acoperit și pe mine, și pe subofițer. Cu toată mizeria timpului, că era luna mai și ploua, subofițerul a spus «am scăpat și de data asta și poate pentru totdeauna». După masă, la ora 17.00, am primit ordin să părăsim pozițiile, să ne retragem în prima localitate”.

După cinci zile, văzând că armata nu a primit ordinul să se întoarcă în țară, veteranul a cerut comandantului permisiunea să viziteze orașul Praga/Cehia, aflat la 42 de kilometri distanță.

„S-a uitat la mine, mă cunoștea destul de bine și mi-a cerut să-i dau cuvântul de onoare că mă întorc. Am plecat pentru două zile. Ca omul neștiutor, m-am uitat în dreapta, în stânga și am început să colind. Seara aveam atâtea coroane încât să pot să achit cazarea. Am ajuns la hotel, care se numea Alcron, am aflat după aceea că era hotelul ambasadorilor”.

Întoarcerea în România a fost percepută ca un calvar, având în vedere că militarii s-au întors pe jos. Parcurgeau zilnic 18-20 de kilometri și staționau în afara localităților.

„Pe drum, înainte de a ajunge am primit ordin că nu ne mai oprim la Bacău, unde era orașul de reședință al regimentului, deoarece Regimentul 4 Artilerie se contopește cu Regimentul 3, de la Roman. Și am continuat mersul până la Roman”.

500.000 de morți

Matei Gheboianu este conferențiar doctor în cadrul Facultății de Istorie, Universitatea din București, și este de părere că războiul a afectat comunitatea românească din toate punctele de vedere.

„Aveam o bună parte a tinerilor care vor fi mobilizați pe front, ceea ce, bineînțeles, aduce și probleme la nivelul funcționării societății, a modului de viață de zi cu zi. De asemenea, războiul în sine își pune amprenta asupra unei societăți, pentru că vine cu tot felul de restricții: lucrurile nu mai funcționează”.

Situația de tensiune a fost dublată și de restricțiile impuse de regimul dictatorial creat de Ion Antonescu, prin care presa era cenzurată, iar pluralismul politic și organizarea evenimentelor publice erau interzise.

„Se ajungea inclusiv la stoparea organizării nunților. Tot felul de astfel de evenimente se făceau doar cu aprobare, tocmai pentru că regimul nu își dorea să existe grupuri de oameni care să se întrunească”.

Durerea cea mai mare a fost provocată de lipsa veștilor din partea celor care s-au alăturat războiului. Matei Gheboianu spune că aproape orice familie avea cel puțin o rudă plecată pe front.

„Dacă ne uităm pe bilanțul României avem un număr foarte mare de persoane care au murit pe front, care au fost rănite sau care au dispărut”.

Sursă: Enciclopedia Britannica

Războiul, prin ochii civililor

Ioan Chira are 90 de ani și locuiește în satul Rogoz/jud. Maramureș de când se știe. Tatăl său, Gheorghe, alături de alți cinci localnici, au fost duși cu forța într-un lagăr din Rusia, unde au stat în jur de un an.

„Îmi povestea tata că se murea în fiecare noapte. În fiecare dimineață se scoteau morți din lagăr – care erau niște barăci de scândură, înconjurate de sârmă ghimpată. După un an s-a făcut o selecție de români și de unguri pe care i-au lăsat acasă, dar nemții au rămas acolo. Tata a venit acasă în 1946”.

Amintirile lui Ioan Chira despre război sunt încă puternice. Pe vremea izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial, acesta s-a adăpostit după un deal, în pădure, împreună cu majoritatea sătenilor din Rogoz. Localitatea rămăsese goală. „Eram femei, copii, căruțe, animale, toți la un loc”.

Venirea rușilor în sat a creat pagube materiale și emoționale care nu pot fi reparate și pe care nici cu timpul nu le-a uitat. „Când au venit rușii, au început să ia femeile. Indiferent unde le prindeau, își băteau joc de ele. Erau câte doi-trei. Până când o femeie de la noi din sat a scăpat din mâna lor în pielea goală și a reușit să fugă până acasă. Rușii au umblat după femei pe aici să-și bată joc…”

Războiul - mai mult decât un joc pe calculator.

În rândul românilor, starea de spirit era influențată de evenimentele care aveau loc. Rapoartele cu privire la starea societății, întocmite de forțele de ordine din timpul conducerii lui Antonescu, - Siguranța, Poliția, Jandarmeria - arată că românii au fost euforici după eliberarea Basarabiei, arată profesorul de istorie Matei Gheboianu. Cu toate acestea, odată cu înaintarea în anii '40, îngrijorările deveneau mai mari.

„Oamenii conștientizau anumite lucruri, nu mai primeau scrisori, nu mai aveau reacții din partea membrilor familiilor care erau plecați pe front. Lumea aștepta, citea, încerca să vadă care sunt listele de morți, de dispăruți, să își caute rudele”, spune istoricul.

Chiar dacă erau descumpăniți, cei rămași trebuiau să își asigure traiul. În mediul rural, femeile se ocupau de gospodărie și de treburile câmpului. La orașe, industria a fost nevoită să contribuie la nevoile războiului, iar femeile, care aveau un dublu rol, de a crește copiii și de a aduce un venit stabil, au fost atrase în mediul industrial.

„Și asta nu se întâmplă doar în România, se întâmplă peste tot, în toată Europa și în Statele Unite. Avem mărturii în care vom vedea cum femeile vor fi primite mult mai ușor în a lucra în astfel de fabrici și uzine, care trebuiau să susțină războiul. Chiar dacă bună parte din aceste erau deținute de germani, forța de muncă era românească și atunci femeile au trebuit să suplinească acest efort de război”.

În anii '40 sunt consemnate și penurii alimentare. Raționalizările încep să fie aplicate la nivel național, nivelul de trai al populației scăzând față de anii anteriori.

„Alimentele nu se mai găsesc neapărat atât de ușor în această perioadă. Dacă ne gândim, de exemplu, la București, care era cel mai mare oraș, și în perioada interbelică, el era aprovizionat de țăranii din jurul său. Alimentele nu se procurau atât de ușor.”

Pe lângă femei, de suferit au avut și evreii, care erau supravegheați, arestați și trimiși în lagăre. Tot la începutul anilor '40, afacerile lor au fost „românizate” (n.r., confiscate), explică Matei Gheboianu, iar pentru ei, procurarea hranei a fost și mai complicată.

„Politica regimului Antonescu, mai ales în prima parte a războiului, a fost una asemănătoare cu cea din Germania. Chiar dacă nu a mers până la aplicarea în totalitate a soluției finale, am avut pogromurile și deportări ale populației evreiești”.

Războiul înseamnă suferință și consecințe pe termen lung, încheie Matei Gheboianu. „Avem, după întoarcerea soldaților din Al Doilea Război Mondial, câteva zeci, sute de mii de militari care vor veni mult mai târziu din prizonieratul din Uniunea Sovietică.

Astăzi, putem să discutăm despre un stres post-traumatic care îi va afecta întreaga viață, atât pe cei care merg efectiv pe front, cât și pe care rămân acasă, care se confruntă cu lipsuri”.

„Pentru mulți tineri, astăzi, poate, războiul este un joc pe care îl joacă pe calculator sau pe telefon, pare o chestie în care ai mai multe vieți și mergi și devii un bun shooter. În realitate nu se întâmplă așa ceva. În realitate, faptul de a-ți vedea camaradul de lângă tine rănit sau mort te poate traumatiza întreaga viață”.