Maurer și pseudo-justiția comunistă  

Numit în fruntea Institutului de Cercetări Juridice în perioada stalinismului dezlănțuit, avocatul Ion Gheorghe Maurer (1902–2000) a fost un comunist convins care a susținut total și fără rezerve regimul totalitar, inclusiv anihilarea statului de drept prin măsuri abuzive și prin încălcarea sistematică a drepturilor omului. Nu a protestat niciodată împotriva Gulagului românesc, a fost omul de încredere al lui Gheorghiu-Dej și a beneficiat imens de relația cu dictatorul comunist. A avut conflicte cu Ana Pauker, dar era vorba de chestiuni personale, nu de divergențe ideologice sau politice.

L-a detestat pe Lucrețiu Pătrășcanu. Cinic și arivist, Maurer îl invidia pe Pătrășcanu pentru influența sa în partid și, mai ales, printre intelectuali. În plus, la fel ca Leonte Răutu, Maurer a fost steril ca teoretician, nu a scris propriile cărți, nu a lăsat în urmă niciun text memorabil. Numit în fruntea Prezidiului MAN după moartea lui Petru Groza în 1958, Maurer a fost instrumentul formal pentru aprobarea variilor sentințe și decizii din epocă.

Cu aparența sa seniorială, cultivat și elegant, pasionat de vânătoare, băutor de coniac ultra-select, era ceea ce putem numi un aristocrat roșu. Petre Pandrea, care l-a cunoscut bine, îl numea pe Jenică Maurer veritabilul Lenin al comunismului românesc: „Pentru postul de Lenin valah a candidat Lucrețiu Pătrășcanu. N-avea stofă nici de Lenin, nici de Stalin. A fost lichidat de Ana Pauker, devenită o... Stalină valahă, cu al său Beria, nenorocitul de Teohari. A fost lichidată și Ana Pauker, și Luca, și Teohari, și Chișinevschi. A fost lichidat, în a doua repriză, și Leninul valah, Lucrețiu Pătrășcanu, singurul candidat la leninat băștinaș. A fost spurcat cu lături și cu fecale, făcut cu ou și oțet în comunicatul în care se anunța execuția. Cine-i Leninul valah? E un om cu voință clară, care știe ce vrea și ce face, un om cu o voință năprasnică, un om jignit de mulți, cu complexe de inferioritate și cu supra-complexe, de supra-superioritate (Uberwertigkeitstrumpf). E vorba de Jenică Maurer, vechiul meu amic, Zechkumpane, avocat, amic de bară și de zaiafeturi, de licee militare, de pușcării și de mese îmbelșugate...” (Memoriile mandarinului valah, Editura Albatros, 2000, p. 150). Tenacitatea, voința de fier, natura neînduplecată și neîndurătoare, intransigența ideologică, acestea au fost atributele personalității politice numite Ion Gheorghe Maurer.

A jucat un rol decisiv în instalarea la putere a lui Nicolae Ceaușescu în martie 1965. S-a trezit târziu și nu a făcut nimic pentru a limita aberațiile impuse de Ceaușescu. Maximum de delimitare era faptul că aplauda mai puțin entuziast ca alții. Nu neg că, între 1963 și 1968, a susținut unele reforme interne, că nu era un maniac al industrializării forțate și că respecta valorile culturale. Nu avea complexele de inferioritate ale activiștilor necizelați atunci, când călătorea în Vest și a încurajat o politică externă cu unele aspecte autonome.

În plus, avea un real simț al umorului. Ca politician, însă, nu și-a articulat vreodată ideile de o manieră coerentă, nu a fost nici în vis un Imre Nagy al României. Nu există niciun motiv de a-l privi altfel decât pe ceilalți potentați ai regimului, de la Gheorghe Apostol la Ilie Verdeț, să spunem. Sofisticarea sa era, mai degrabă, o circumstanță agravantă. Era condescendent și disprețuitor, avea o părere excepțională despre sine. Singurul om politic pe care l-a prețuit, îi mărturisea Laviniei Betea, a fost Dej.

Ca jurist, Maurer a sprijinit statul fărădelegii mascată în pseudo-legalitate. Tocmai pentru că avea această formație, ar fi trebuit să spună „Nu” în multe situații. Nu a făcut-o. După pensionarea din 1974, s-a complăcut în lux și privilegii, n-a schițat niciun gest real de sfidare a dictaturii. Nu a fost nici măcar un fracționist precum semnatarii „Scrisorii celor șase”. Naționalismul bombastic îi repugna. Obișnuia să spună, auto-ironic: „Sunt german după tată, francez după mamă, dar eu sunt român get-beget”. S-a despărțit de prima soție, cu care a avut o fiică (cel puțin așa se spunea). Cea de-a doua soție, Elena (Lilica), era obraznică, incultă și dominatoare. Pe scurt, insuportabilă. O lăsa să-și facă mendrele și, de fapt, o ignora. N-a avut prieteni, a murit în deplină solitudine. Un cunoscut intelectual care l-a vizitat spre sfârșitul vieții îmi povestea despre un Maurer decrepit, trăind între vase murdare, mobile îmbătrânite și mult praf.

Cariera politică a lui Ion Gheorghe Maurer a coincis cu meandrele comunismului românesc. A îmbrățișat de tânăr miturile staliniste și le-a susținut până la prăbușirea dictaturii, acum aproape 30 de ani. Era conștient de imensa minciună pe care se baza sistemul, dar nu a făcut nimic spre a o destrăma.