Linkuri accesibilitate

Mihai Șora și anatomia resentimentului


Îmi amintesc că în urmă cu zece ani, în vara anului 2009, am organizat pe blogul meu o dezbatere despre resentiment. Era și atunci, cum este și astăzi, din păcate, un timp al unor agresiuni verbale fără egal, cu un număr de intelectuali demonizați, calomniați, insultați. Între aceștia, îi amintesc pe Andrei Pleșu, H.-R. Patapievici, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Mircea Mihăieș, eu însumi. Stigmatizatorii de-atunci (ori patronii lor) sunt și astăzi la putere.

Strategia lor se explică prin defularea resentimentului. Este o stare de decompresiune în care cred că-și pot permite orice. Statul de drept? Legile? Totul este negociabil, totul este de vânzare. Au așteptat mult această clipă, o savurează și o exploatează. Erau însetați de putere, acum o dețin din nou. Pentru cât timp? Andrei Cornea avea dreptate când cita o faimoasă vorbă: „N-au uitat și n-au învățat nimic”. Ceea ce n-au înțeles este că românii nu sunt o turmă, că trucurile, minciunile și înșelătoriile din anii ’90 nu mai țin, pe lungă durată.

Nu spun că aceia care au pierdut ultimele alegeri în favoarea PSD-ului sunt sfinți. Nu există sfinți în politică. Dar s-au întâmplat în acești ani lucruri importante în România, există DNA, există o justiție care funcționează, altfel n-ar tremura Liviu Dragnea în aceste zile.

A fost oare mesianismul guevarist, venerat de fostul premier al României, Victor Ponta, altceva decât expresia unui enorm complex de inferioritate, a populismului demagogic și a urii sociale ridicată la rang de filosofie revoluționară? Dar ura programatică, oricum ar fi raționalizată, nu poate zămisli decât ură. Comunismul a reprezentat o diabolică organizare socială a resentimentului. Cum ar putea fi oamenii resentimentului, discipolii balcanici ai lui Castro și „Che” Guevara, interesați să susțină decomunizarea României? De ce ar fi?

Au răspuns atunci, la invitația mea, cu pertinente analize conceptuale, numeroși prieteni de idei și de valori, a apărut și un număr special din revista clujeană Verso, apoi un volum, la editura Curtea Veche, în 2010, intitulat Anatomia resentimentului. Sunt convins că micul eseu de mai jos, datorat admirabilului gânditor Mihai Șora, model de viață trăită întru adevăr, poate servi și azi, sau mai ales azi, unei conversații intelectuale normale în vremuri nu tocmai senine și tot mai departe de a fi normale. De unde provine resentimentul? Care sunt resorturile sale psihologice și sociologice? Care este relația dintre resentiment, ranchiună, ură, revanșă, frustrare și invidie? Care este legătura dintre ură și ură-de-sine (self-hatred)? Ce înseamnă „a urî de moarte”? Iată câteva răspunsuri cât se poate de actuale date atunci de Mihai Șora (aflat la Munchen):

„Despre ură, resentiment…

Ca orice stare emotivă extremă, ura – îmi închipui (încă nu mi-a fost dat s-o resimt) – e năvalnică și cotropitoare: simetricul – negativ – al iubirii-pasiune[i]. Ceea ce au ele în comun este acapararea totală a «purtătorului» unei atare stări emotive extreme de către ținta care-i obsedează în egală măsură atât pe cel ce «iubește» în acest fel, cât și pe cel ce urăște: pe cel dintâi în sensul că îi blochează elanul autodăruirii, înlocuindu-l cu dinamica retrogradă a acaparării, iar pe acesta din urmă, care urăște, lăsându-l pradă pasiunii negative a anihilării/dispariției țintei abhorate (sintagma «ură de moarte» spune totul în această privință).

Raportată la iureșul negativității care-i servește urii drept resort, resentimentul este stătut. Stătut și retractil. Pasiv. Uneori, chiar întors asupră-și. În sensul că, în loc de a-și anihila obiectul, își (auto)devoră subiectul. Aveu d’impuissance –, dar nu și asumare a neputinței: a-ți asuma (recunoscându-ți-o) neputința înseamnă deja a da dovadă de curaj – de n-ar fi decât intelectual.

S-ar putea să existe și o ură rece. Rece și pasivă. Un fel de a întoarce, lumii, spatele. De a nu mai vrea să știi de ea. Ar fi aidoma unei uri de sine însuși: golit de lume, ai înceta, pur și simplu, să mai fii.

Dar ura de moarte, în loc să aibă drept efect moartea «obiectivului» ei (afară de cazul extrem al rezolvării ei printr-un act criminal), are drept efect sigur tocmai moartea, clipă de clipă și pas cu pas, tocmai a celui pe care această ură de moarte s-a înstăpânit.”

Opinia dvs.

Arată comentarii

XS
SM
MD
LG