Decembrie 1989 | Moarte bună, copii! Minori împușcați și copii orfani în Revoluția de la Timișoara

Cei mai mulți copii - victime ale ordinelor criminale date armatei de Nicolae Ceaușescu - au murit la Timișoara, nouă copii și adolescenți, și în București -18. Aveau vârste cuprinse între o lună și 17 – 18 ani.

Îi plâng părinții, dacă mai sunt în viață, frații, rudele. Mai numărăm minori răniți, azi adulți, care au rămas cu sechele pe viață. Alte zeci. Iar alții, numeroși, și-au pierdut unul sau ambii părinți. Viața lor s-a prăbușit, chiar dacă țara începea în decembrie 1989 o viață nouă.

Revoluția minorilor timișoreni

Numeroasele cazuri de copii răniți în 17 decembrie la Timișoara confirmă ceea ce stenograma ședinței Comitetului Executiv al Comitetului Central al PCR consemnează: Nicolae Ceaușescu a dat ordin ca armata să tragă cu muniție de război în „derbedeii” de la Timișoara. Îl secondează Elena Ceaușescu: „Să fi tras în ei, să fi căzut și pe urmă luați și băgați la beci. Unul să nu iasă!”, reproșa ea generalilor și miniștrilor prezenți. „Toți trebuie să știe că suntem în stare de război!”, a tunat Ceaușescu pentru a întări decizia de a ucide civili pe străzile Timișoarei.

Deși consemnul inițial era de a se trage la picioare, rănile celor împușcați, inclusiv ale copiilor, arată că în multe cazuri s-a tras în plin.

Alina Amancei - în vârstă de 12 ani - a fost împușcată în abdomen, Ioana Bărbat - de 12 ani - a fost împușcată în mână, în vreme ce o vedea murind pe mama sa, Lepa.

Tot în braț au fost răniți Anca Doboșan, elevă pe atunci, în vârstă de 16 ani, Daniel Ionescu, de 17 ani, și Ileana Fitigău, de 14 ani. Marcel Edves, de 15 ani, a fost împușcat în torace, iar Cristian Pășcălău - în ceafă.

Corina Untilă, elevă de liceu în vârstă de 17 ani, împușcată în burtă, n-a avut viață lungă: s-a stins la 48 de ani. Mulți alții au rămas cu sechele după ce au primit gloanțe în picioare.

În total, 32 de minori au fost răniți în data de 17 decembrie la Timișoara.

„Moarte bună, copii!”

Datele adunate de-a lungul anilor de Marius Mioc într-un blog și în mai multe cărți, precum și arhiva impresionantă a Memorialului Revoluției arată că în 17 și 18 decembrie 1989 și-au pierdut viața șapte copii și adolescenți, cărora li s-au adăugat doi, împușcați în 23 decembrie.

Pe Constantin Iosub și pe Eugen Nagy, ambii elevi de liceu, precum și pe Ianoș Paris, părinții nu i-au putut îngropa, fiindcă au fost arși la Crematoriul Cenușa din București, în lotul de peste 40 de cadavre incinerate în operațiunea denumită cinic „Trandafirul”.

Pe Luminița Boțoc, de 14 ani, familia a găsit-o, după căutări disperate, într-o groapă comună. Au fost identificați cei care au tras: trei ofițeri de la UM 01942.

Cristina Lungu avea 2 ani și a fost lovită de un glonte. Părinții o ocroteau ținând-o între ei.

Doru și Anca Lungu se întorceau în 17 decembrie seara dintr-o vizită, împreună cu fetița. S-au oprit să stea de vorbă cu doi tineri pentru a afla ce se întâmplă, fiindcă se auzeau focuri de arme. Dinspre Calea Girocului s-au auzit tancuri și împușcături. Micuța a căzut brusc atinsă de glonte. A decedat noaptea la spital. Au ucis-o soldați în termen de la UM 01024.

Adolescenții stinși în 23 decembrie, Sebastian Iordan de 17 ani, elev de liceu și Laura Negruțiu, în vârstă de 9 ani, au fost victimele înscenărilor de după fuga lui Ceaușescu: teroriști, forțe străine, diversiune electronică au fost dezinformările care au dus la situații când armata lupta împotriva armatei provocând și moartea unor civili.

Iliescu și grupul său, care luau puterea în acele zile, au garantat forțelor militare ale MApN impunitate pentru crimele din decembrie 1989.

Aceasta este concluzia rechizitoriului instrumentat de generalul Cătălin Ranco Pițu și trimis de Parchetul Militar de pe lângă ICCJ, în 2019, spre judecare în Dosarul 11P/2014. Pe Sebastian l-au mitraliat soldații din cazarma Oituz, aproape de casă.

La două decenii de la Revoluție, poeții au scris un volum omagial numit Manifest.20 Revoluție.

Versul tragic „Moarte bună, copii!” îi aparține lui Șerban Foarță.

Cum e să crești fără mamă, fără tată

Europa Liberă a stat de vorbă cu orfanii care și-au pierdut părinții acum 34 de ani. Unii dintre copiii de atunci și-au văzut mama sau tatăl ucis, alții au auzit povestea. Unii au vrut să îi afle pe vinovați, alții au renunțat. Aproape toți au sentimentul că dreptate nu s-a făcut.

Harald Pinzhoffer

Este profesor de sport la Liceul Lenau din Timișoara. Avea 14 ani la Revoluție. Fratele său, Bruno, avea 11 ani. Și-au pierdut mama, pe Georgeta Pinzhoffer, în vârstă de 35 de ani, pe 17 decembrie seara.

Femeia a coborât din bloc împreună cu vecinii, dar nu s-a mai întors. Din unitatea militară din Calea Lipovei s-a tras. Au căzut atunci șase oameni, iar treizeci au fost răniți. Georgeta Pinzhoffer a fost nimerită în inimă.

Pe Harald și pe fratele lui i-a crescut bunica din partea mamei. Tatăl n-a fost prezent în viața băieților decât mai târziu. În memorie le-a rămas mama murind sub ochii lor.

Europa Liberă: Cum a fost viața fără mama?

Harald Pinzhoffer: Când te doare ceva, când dorești ceva, când ai o problemă, mergi la mama. Noi n-am avut asta. A fost greu sufletește.

Europa Liberă: V-a ajutat statul cu ceva?

Harald Pinzhoffer: Ajutat e mult spus. Am avut o indemnizație de urmași și acel hectar de pământ, dar noi a trebuit să ne descurcăm în viață. Ne-am autogospodărit, ne-am ajutat unii pe alții.

Europa Liberă: Ați terminat amândoi facultate, sunteți realizați...

Harald Pinzhoffer: Mama a dorit mult să facem școală și asta a contat mult. Ne-a ambiționat.

Profesorul „Hary”, cum i se spune, antrenează echipe de fotbal de juniori și le povestește elevilor săi despre Revoluție. Uneori, în decembrie, merg în vizită la Memorialul Revoluției. „Observ că sunt impresionați”, ne-a spus profesorul.

Comandanții unității din Calea Lipovei, gen. Rotariu, lt.col. Ion Păun și căpitanul Constantin Gheorghe, care au ordonat deschiderea focului, au fost achitați de două ori de Tribunalul Militar București. Fiindcă au executat ordine de sus.

Geanina Jugănaru

Este absolventă de științe politice și comunicare, are o fetiță de 9 ani. Pe pagina sa de Facebook este greu de găsit o imagine în care ea nu zâmbește. Creșterea fără tată a învățat-o să ia de la viață ce e mai bun.

Avea 10 ani când ea și fratele ei, Adrian de 13 ani, au privit pe fereastra de la baie, urcați pe cadă, cum cad oameni secerați de gloanțe. În 17 decembrie Dumitru Jugănaru a fost împușcat în Calea Girocului în apropiere de blocul unde stătea.

Un participant l-a recunoscut pe maiorul Paul Vasile, care comanda în Calea Girocului militarii din UM 01140 Lugoj, și l-a rugat să nu tragă. Au tras, l-au ucis pe Dumitru Jugănaru. Mai târziu l-au adus în casă și l-au pus mort pe masa din bucătărie. O imagine pe care fiul și fiica n-o vor putea uita.

Geanina Jugănaru: E foarte greu și acum, după atâția ani. Noi am trăit cu teamă câțiva ani. Imediat după ce l-au omorât pe tata, am plecat la sat, fiindcă mamei i-a fost teamă că ofițerul Vasile Paul, despre care a știut deja atunci că a dat ordin, poate a și tras, poate veni după noi, să ne facă să tăcem. A primit NUP (Neînceperea Urmăririi Penale) și avea toate mijloacele să ne facă rău.

Europa Liberă: L-ai întâlnit ofițerul Paul Vasile, azi devenit general?

Geanina Jugănaru: Am aflat când eram studentă că ne este profesor la Universitatea de Vest, dar am refuzat să mergem, eu și colegii, la orele lui. E absurd. L-am văzut într-o poză în ziar, altfel nu aș ști cum arată.

Europa Liberă: Cum a reușit mama voastră să treacă peste tragedie?

Geanina Jugănaru: Asta n-aș ști să spun, mama nu e genul care să se plângă, deci ea a ținut sufletul în noi. Acum ea e președinta Asociației 17 Decembrie, se ocupă de drepturile și nevoile tuturor membrilor.

Europa Liberă: Ați avut parte de ajutor?

Geanina Jugănaru: Indemnizație am avut până la un punct, condiționată. Eu am renunțat, fiindcă m-am dus să lucrez, că nu era să stau acasă, pe indemnizație. Îmi amintesc că au venit când eram mică niște francezi care ne-au adus dulciuri. Și am mai primit după procese 5.000 de euro despăgubire. Astea nu înlocuiesc un tată.

Europa Liberă: Fetița știe de ce nu are bunic?

Geanina Jugănaru: I-am spus câte ceva, dar fără amănunte. Și copiii fratelui meu, unul de 14 ani, altul de 10 ani, știu, cel puțin cel mare. Pe fiica mea am dus-o la o comemorare sau două, nici eu nu particip în fiecare an, dar mergem la mormânt, la cimitir.

Natalia Belici

Văduva lui Radian Belici ne-a mărturisit că fetița ei, care avea în 1989, când a rămas fără tată, un an și două luni, nu poate avea amintiri. Natalia Belici a văzut creierul împrăștiat pe caldarâm al soțului ei în Piața 700, unde a fost împușcat în 17 decembrie.

L-a căutat la spitalul de oftalmologie, unde i s-a spus că e decedat, apoi la Spitalul Județean, să-l aducă acasă și să-l îngroape. Mormântul tânărului „cu părul creț și cu geacă de piele” cum l-a descris, este în canalul de la Popești-Leordeni, unde a fost aruncată cenușa celor arși la Crematoriul Cenușa.

Europa Liberă: Ce i-ați povestit fiicei când a crescut despre dispariția tatălui ei?

Natalia Belici: Totul. Știe tot, i-am povestit. N-am ascuns nimic, chiar dacă e groaznic.

Europa Liberă: Un martor ocular l-a descris pe soldatul care a tras: un soldat de 1,70 înălțime, cu ten albicios, slab, fără mustață, tuns scurt, cu accent moldovenesc. A fost identificat și judecat?

Natalia Belici: Nici vorbă! Cei din armată n-au fost pedepsiți, deci ce să mai vorbim. Vinovați nu sunt.

Europa Liberă: Au fost și mai sunt procese, nu s-a făcut dreptate?

Natalia Belici: Ce dreptate, doamnă! E bine în țara asta pentru copii?

Fiica Nataliei și a lui Radian, Larisa, este și ea mamă acum, are o fetiță și așteaptă încă un copil. Și ea va trebui să explice copiilor de ce lipsește un bunic. Recunoaște că sprijinul i-a fost mama care a crescut-o și i-a dat forță.

„Azi e despre ea, mama mea! La mulți ani mama dragă! Ești puternică, minunată și cea mai curajoasă femeie din lume, așa vreau să te știu mereu! Îți mulțumesc pentru tot ceea ce ești pentru mine”, scrie Larisa pe Facebook într-un mesaj plin de inimioare.

16 rânduri

În educația copiilor de azi, Revoluția nu ocupă un loc important. Ei află în treacăt din manuale că s-a întâmplat ceva în decembrie 1989.

Profesori conștienți că nu e în regulă le vorbesc elevilor despre Revoluție, despre semnificația simbolică și cea socio-politică.

Dar nu e obligatoriu.

Adrian Kali, revoluționar, profesor de istorie: „De ani vorbesc cu cei de la Ministerul Educației să suplimenteze partea despre Revoluție în manualele de liceu. Cum poate să înțeleagă un copil, un tânăr, ce s-a întâmplat, de ce, cine sunt cei din stradă, cine sunt vinovații pentru crime din 16 rânduri de manual? Dar la minister se fac că nu aud. Eu am editat un manual opțional în 2020, intitulat Revoluția Română pe înțelesul tinerilor. Trebuia tipărit și anul acesta. Nu s-a tipărit. Și atunci ne mirăm că 49% din români astăzi regretă comunismul...”

Corneliu Vaida, revoluționar: „Cred că e o dulce nepăsare față de istoria contemporană, influențată de mistificările celor care n-au fost la Revoluție. Azi e greu să cerni adevărul de ficțiune, de aceea ar trebui cel puțin un capitol ca să înțeleagă tinerii ceva. E revoltător că în manual e mai mult despre Esca și despre Holocaust decât despre istoria recentă a României pornită în decembrie 1989. Au pus câteva rânduri în manuale, să nu se spună că nu e.”