Linkuri accesibilitate

Munca silnică și cele 20.000 de victime ale lagărelor din anii 50


Octav Bjoza, președintele Asociației foștilor Deținuți Politici, în octombrie 2018, el însuși între victimele canalului

Radio Europa Liberă prezintă decretul Marii Adunări Naţionale în baza căruia, în anii 50, peste 20.000 de români au fost arestaţi şi trimişi la muncă forţată, fără proces de judecată sau probe, deciziile arbitrare fiind luate de ofiţeri ai Securităţii. O injurătură la adresa partidului, ascultatul posturilor de radio ca Europa Liberă sau trimiterea de scrisori critice la adresa realizărilor partidului erau pedepsite cu până la 5 ani muncă silnică la Canalul Dunăre - Marea Neagră. Documentul face parte din arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS).

Decretul numărul 6 din 14 ianuarie 1950 prevedea înfiinţarea unităţilor de muncă şi avea 7 articole. Primul dintre ele era un fel de expunere de motive pentru actul normativ . Astfel, „pentru reeducarea elementelor duşmănoase R.P. Române şi în vederea pregătirii şi încadrării lor în viaţa social în condiţiunile democraţiei populare şi construirii socialismului, se înfiinţează unităţi de muncă”.

Duşmanii poporului

Articolul doi descrie cine poate fi trimis în unităţile de muncă. Oricine punea în primejdie democraţia populară a vremii putea fi trimis pentru 5 ani la muncă forţată, departe de casă. O simplă înjurătură sau vorbă de rău despre un “organ” al statului era suficientă pentru a fi internat într-un lagăr de muncă. „Acei care prin faptele sau manifestările lor, direct sau indirect primejduiesc sau încearcă să primejduiască construirea socialismului în R.P. Română precum şi acei care în acelaşi mod, defăimează puterea de stat sau organele sale, dacă aceste fapte nu constituiesc sau nu pot constitui prin analogie, infracţiuni, pot fi trimişi în unităţile de muncă”, se arată în document.

Acestor categorii li se adaugă încă una, a celor care ieşeau din închisori în urma unor condamnări politice, dar care nu se dovedesc a fi reeducaţi.

„Trimiterea în unităţile de muncă se face prin decizia Ministerului Afacerilor Interne”, se arată în alt articol. În ceea ce priveşte durata reeducării prin muncă, aceasta era cuprinsă între 6 luni şi 2 ani. „Ea poate fi redusă sau prelungită, în raport de rezultatele reeducării, fără a putea depăşi 5 ani”, se mai arată în document.

„Care eram tineri, toţi eram trimişi la muncă. Stalin l-a inspirat pe Gheorghiu Dej. I-a spus: faci un canal, cum am făcut şi noi Volga-Don. Eu am fost arestat cu ultimul mare val în 1958. Şi am fost la digurile de pământ din Balta Brăilei, din Delta Dunării, am fost la stuf…Programul de muncă silnică era zi lumină. Fără sămbătă, fără duminică. Condiţiile de cazare erau mizerabile. Între 1 ianuarie şi 30 iunie 1960 au murit zece persoane lângă mine. Lângă mine însemna primul, al doilea pat, stânga dreapta. Care erau în altă baracă nu-i ştiu. Eram lipsiţi complet de minime condiţii de igienă şi asistenţă medicală”, a rememorat, pentru Europa Liberă, Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici.

Reţinuţi fără acuzaţii

În aprilie 1950, Direcţia Generală a Securităţii Poporului, făcea o listă a categoriilor de cetăţeni care urmează să fie trimişi în unităţile de muncă. Astfel, au fost internaţi în batalioane de muncă, fără nicio vină sau proces „toţi cei care lansează sau răspândesc zvonuri alarmiste tendenţioase, duşmănoase, toţi cei care ascultă şi difuzează propaganda deşănţătă a posturilor de radio imperialiste”.

Dacă partidul, conducătorii săi, Uniunea Sovietică sau guvernul erau înjuraţi, cei responsabili erau trimişi automat la muncă forţată.

Securitatea a pus ochii şi pe cetăţenii care au frecventat sau frecventează bibliotecile, concertele şi în general manifestările propagandistice ale legaţiilor imperiliste. Şi aceştia erau trimişi la Canalul Dunăre – Marea Neagră.

Scrisori cenzurate

Instigatorii la nesupunere faţă de colectivizare, colectări şi comasări de terenuri erau şi ei trimişi la muncă patriotică. Lor li se adaugau cei care făceau prozeletism religios sau cei care trimiteau scrisori interne sau externe care prin conţinutul lor propagau ştiri alarmiste, tendenţioase, duşmănoase sau reacţionare.

Propunerile de arestare erau făcute de direcţiile regionale ale Securităţii care erau trimise la centru, iar reţinerea cetăţenilor se făcea după emiterea deciziei de internare în unităţile de muncă. Decretul a fost anulat în 1955.

20.000 de victime în doi ani

Istoricul Dorin Dobrincu, fost preşedinte al Arhivelor Naţionale, arată că în baza acestui document au fost arestaţi şi internaţi în unităţi de muncă (UM-uri) mii de cetăţeni care nu ştiau de ce au ajuns acolo. „Acest decret a introdus şi mai mult arbitrariu în reţinerea şi internarea celor consideraţi indezirabili. Cei care au ajuns acolo, de regulă, nu ştiau de ce au fost reţinuţi, nu existau decizii judecătoreşti, erau nişte hotărâri ale ministerului de Interne. Au fost internaţi oameni sub acuzaţii neprobate. Era vorba de membri ai partidelor politice din vremea respectivă, au fost internaţi legionari, clerici din diverse confesiuni, foarte mulţi ţărani acuzaţi că nu şi-au platiti cotele, negustori, industriaşi, membri ai poliţiei interbelice, mulţi din jandarmerie. Foşti ministri, prefecţi şi secretari de stat au ajuns acolo. Au fost trimisi în unităţi de muncă inclusiv foşti deţinuţi politici care, după ispăşirea pedepselor ar fi trebuit să se întoarcă acasă, dar erau trimişi la muncă forţată”, ne-a declarat Dobrincu.

În numai doi ani, aproape 20.000 de oameni au fost reţinuţi şi internaţi în aceste lagăre de muncă. „În anii 1950 – 1952 au ajuns în unităţi de muncă aproape 20.000 de oameni. Ele au fost desfiinţate în august 1952 şi transformate în colonii de muncă. Munca forţată a fost o realitate în România comunistă până în anii 60”, a completat Dorin Dobrincu.

Munca la Canal

Istoricul mai arată că cea mai importantă astfel unitate de muncă a fost cea de la Canalul Dunăre – Marea Neagră, lucrare începută în 1949 şi sistată în 1955. “Cea mai cunoscută concentrare de oameni din cadrul unei UM a fost la Canal. Ei lucrau la această lucrare faraonică. Canalul pe care-l avem în vedere a fost început în timpul stalinismului şi a fost o mare risipă de resurse şi de vieţi omeneşti. Exista o minimă posibilitate de miscare, dar cei de acolo nu puteau părăsi colonia de muncă, în caz contrar primeau o pedeapsă mai grea. Oamenii au stat acolo câte 1 an sau 2, fără să ştie vreodată pentru ce au fost condamnaţi”, ne-a mai declarat fostul şef al Arhivelor Naţionale.

Fostul deţinut politic Octav Bjoza, condamnat la 15 ani închisoare din care a făcut patru, povesteşte ororile pe care le-a îndurat în timpul detenţiei staliniste. „Concret, la stuf, eram 575 de oameni în pântecele unui bac metalic. Trei luni nu ne-am spălat, deşi stăteam pe un canal al Dunării. Trei luni nu ne-am spălat deloc. Asta este, s-a întâmplat în România”.

A făcut 4 din 15 ani pentru crimă de uneltire împotriva ordinii de stat. „Inculpatul, împreuna cu alti 14 inculpați elevi și studenși s-au constituit şi activat în cadrul organizației subversive Garda Tineretului Român din Braşov, care avea drept scop răsturnarea regimului democrat popular pe calea violenţei”, se arată în actul de acuzare. „Nişte aberaţii, nişte nebunii, pentru că în toate pădurile de tancuri erau diviziile de tancuri şi de infanterie ale Armatei Roşii eliberatoare”, ne-a mai declarat Bjoza.

Comisia din 1952 care interna disidenţii era formată din ministrul general de Securitate Gheorghe Pintilie, general maior de Securitate Alexandru Nicolschi, colonel Aurel Corin, colonel Iosif Erdei, maior Francisc Butică, maior Marin Vintilă şi mr. Wilhelm Einhorn. Ministru de Interne în perioada respectivă era Alexandru Drăghici.

Facebook Forum

XS
SM
MD
LG