Linkuri accesibilitate

„Nadia și Securitatea” | Stejărel Olaru: Elena Ceaușescu „decidea” câte medalii de aur trebuie să câștige Nadia


Nadia Comăneci, Montreal 1976, a obținut prima notă de 10 din istoria gimansticii.

În 1976, la Jocurile Olimpice de la Montreal, Nadia Comaneci a devenit simbolul perfecțiunii în gimnastica feminină mondială. Securitatea a luat-o la ochi, urmărindu-i fiecare mișcare. Opresată de antrenori, îngrădită de Securitate, Nadia a avut forța să fie ea însăși.

„Destinul i-a fost scris în stele”, spune, în interviul pentru Europa Liberă, istoricul Stejărel Olaru, autorul cărții „Nadia și Securitatea”.

De la antrenor și cei din personalul tehnic, care-i spuneau în batjocură „eroina” după reușita de la Montreal, până la cuplul Ceaușescu, în special Elena Ceaușescu, toți au trecut ușor de la admirație la invidie. În paralel, Securitatea o monitoriza chiar și în detalii intime, iar familia ei era urmărită și înregistrată „ambiental” încă de când Nadia avea 13 ani.

Nadia nu și-a dorit niciodată să plece din țară, deși a avut nenumărate ocazii de a o face în plină glorie, fără niciun risc. O dovedesc înregistrările discuțiilor cu mama ei, făcute de Securitate. Cu toate acestea, alege calea cea mai periculoasă, ca orice alt fugar, riscând să fie împușcată de grăniceri, cu doar trei săptămâni înainte de evenimentele din decembrie 1989 care au dus la căderea regimului comunist.

Cartea lui Stejărel Olaru, scrisă cu fervoarea unui roman polițist, dar cu rigoarea istoricului care nu se raportează decât la documente, parcurge întregul traseu al Nadiei de la începuturi până la fuga sa din țară - cu care începe și se sfârșește.

Istoricul și cercetătorul Stejarel Olaru, autorul cărții ”Nadia și Securitatea”
Istoricul și cercetătorul Stejarel Olaru, autorul cărții ”Nadia și Securitatea”

Dacă regimul comunist nu cădea în decembrie 1989, Nadia ar fi fost ținta unui plan extrem de elaborat de compromitere conceput de Securitate a „privilegiatei” care a fugit din țară dând astfel cu piciorul fericirii de a nu fi stat la cozile din România asemeni oricărui simplu cetățean.

Istoria a vrut, însă, altceva.

Europa Liberă: De ce Nadia? Ce a însemnat pentru dumneavoastră acest caz? Ce a presupus pentru dumneavoastră o asemenea carte din punctul de vedere al documentării?

Stejărel Olaru: „M-am oprit asupra ei din mai multe motive: pentru că o consider cel mai mare sportiv al României - sportiv, nu gimnastă. Și având această imagine, cu performanțele de rigoare în spate, m-am gândit că este subiectul perfect pentru a aborda nu doar biografia ei, ca fir călăuzitor al cărții – deci, narațiunea principală – ci și de a aborda subiecte mai puțin cunoscute de public și la fel de puțin abordate în istoriografie, anume cât de adâncă a fost implicarea regimului comunist în domeniul sportiv și în cel al gimnasticii feminine. Mi s-a părut o adevărată oportunitate subiectul, mai ales că sunt destule arhive care susțin o astfel de cercetare. Și am pornit la drum, bineînțeles, documentându-mă pentru că, trebuie să recunosc, atunci când mi-a venit această idee și m-am apucat efectiv de documentare nu știam nimic despre gimnastica feminină. Cunoșteam performanțele unor gimnaste, mai ales cele ale Nadiei, dar nu aveam informații tehnice, nu eram familiarizat cu regulile unei mari competiții internaționale, nu cunoșteam după ce principii se realizează arbitrajul, nu știam care sunt elementele de dificultate abordate de o gimnastă și cum sunt create, evoluția lor de la o perioadă la alta și, bineînțeles, nu cunoașteam nici competitoarele gimnastelor românce, sportivele din URSS sau alte țări ale lagărului socialist, extrem de apreciate la nivel internațional în anii ’70-’80. Am avut nevoie de o documentare amplă, pe mai multe direcții, nu doar în arhive. Am citit foarte mult, tot ce s-a scris pe acest subiect în România, dar și în străinătate, am urmărit imagini din arhiva televiziunii române și am făcut foarte multe interviuri cu personalități ale domeniului, active în acea perioadă: sportivi, antrenori, oficiali ai domeniului sau chiar ofițeri de Securitate.”

Romania coperta Nadia si Securitatea
Romania coperta Nadia si Securitatea

Europa Liberă: Este, așadar, și o carte despre sistemul din acea vreme, despre Securitate și ingerințele sale, dar și despre un sport, gimnastica, sub pretextul portretului făcut unui sportiv de excepție?

Stejărel Olaru: „Sigur că da. Aceasta mi-a fost intenția și sper că cititorii au observat nu doar că Nadia, ca personaj central, era extrem de monitorizată și această monitorizarea avea loc din cauza unor anumite motive, dar sper că cititorul a observat și amploarea cu care regimul comunist se implica cerând ca activitățile operative să ducă la anumite rezultate, care să fie folosite mai departe. Este un proces extrem de complex.”

Europa Liberă: Ce semnal credeți că a dat Nadia – un simbol de reușită și performanță - alegând să-și riște viața pentru a putea fugi din țară? Ce a însemnat fuga Nadiei pentru regimul Ceaușescu?

Stejărel Olaru: „Impactul a fost extrem de puternic și devastator la adresa regimului comunist din România și la adresa lui Ceaușescu personal. Fuga a venit târziu, pe ultima sută de metri. După fuga Nadiei, la trei săptămâni s-a prăbușit și comunismul în România. Din punct de vedere propagandistic, acest eveniment a fost atât de abordat în plan internațional, încât a înrăutățit și mai mult imaginea, deja negativă, a lui Nicolae Ceaușescu. Nu doar în țările occidentale, ci și în cele comuniste, „frățești”, s-a dezbătut acest subiect în presă. În Ungaria, în Uniunea Sovietică au fost publicate articole de presă care afirmau că nici măcar Nadia Comăneci nu mai rezistă să stea în țara lui Nicolae Ceaușescu, în condițiile în care – susțineau autorii acestor articole – Nadia era o privilegiată, care nu ar fi suferit la fel de mult ca un cetățean obișnuit în România. Or, impactul a fost extrem de mare și am fost și eu uimit să descopăr – parcurgând presa internațională din acele zile – că nu a existat țară în care să nu fie menționat subiectul, indiferent de continent. Asta arată, pe de o parte, notorietatea Nadiei și, pe de altă parte, ce mare impact a avut acest gest al ei asupra regimului, în condițiile în care ea chiar nu l-a exploatat din punct de vedere politic.”

Dosarul ”problema” Sport din Arhivele Securitășii
Dosarul ”problema” Sport din Arhivele Securitășii

Europa Liberă: A intrigat și pentru că a refuzat să comenteze politic momentul.

Stejărel Olaru: „Da. Jurnaliștii aflați pe aeroportul din New York pe 1 decembrie 1989 au încercat să obțină de la ea declarații politice, despre regimul Ceaușescu, despre comunism, despre ceea ce se întâmplă dincolo de cortina de fier, dar Nadia a refuzat să o facă. Doar Nadia poate să spună de ce. Dar, după părerea mea, a făcut-o gândindu-se la membrii familiei care rămăseseră în țară și care aveau de suferit, deja, iar declarațiile ei incisive din punct de vedere politic ar fi înăsprit această suferință. Pe de altă parte, cred că avea o rezervă în contextul în care, deja, în presa internațională se menționa despre posibila ei legătură intimă cu Nicu Ceaușescu și e probabil să fi evitat să fie atrasă în astfel de comentarii.”

Europa Liberă: Până și plimbările ei cu bicicleta, ale unui copil de 15 ani, făceau obiectul rapoartelor Securității. Care era rostul acestei monitorizări atât de stricte?

Nadia Comăneci era permanent filată de Securitate
Nadia Comăneci era permanent filată de Securitate

Stejărel Olaru: „Documentul la care vă referiți este un raport mai general. Nadia era atunci doar un copil căruia îi plăcea să se joace, să alerge cu bicicleta. La un moment dat a avut și un accident cu bicicleta, se rănise ușor, ceea ce i-a nemulțumit pe antrenori, pe cei de la centrul sportiv Onești, pentru că a avut nevoie de o mică pauză. Restricțiile de acest gen îi erau impuse, pe de o parte, pentru a-și putea duce mai departe antrenamentele, iar, pe de altă parte, pentru a nu fi victima unor acțiuni violente. La un moment dat, astfel de scenarii au fost descrise în documentele Securității, în rapoartele făcute în acea perioadă și au fost invocate posibilitatea de a fi rănită, răpită, asasinată de persoane din interior sau chiar din exterior în timpul marilor concursuri. Uneori, astfel de scenarii erau aduse în atenția Ministerului de Interne chiar de parteneri pe această linie, de alte ministere de interne. Dar ea nu a fost victima vreunei acțiuni teroriste, a fost o justificare pentru Securitate ca să-și poată desfășura acțiunile de poliție politică în ceea ce o privește, sub pretextul că o protejează să nu se rănească singură sau să fie rănită de alții. Aceste documente nu trebuie citite așa cum au fost scrise de ofițerii Securității, ci „traduse” într-un context mai larg.”

Europa Liberă: Între Bela Karoly, care o ținea sub un control sever, și Securitatea care o o controla draconic, ce șanse a avut Nadia să se manifeste ca un spirit liber? Ce spune despre personalitatea ei faptul că, totuși, a făcut-o?

Stejărel Olaru: „Era foarte greu să-ți mai manifești spiritul liber. Este adevărat că în perioada la care v-ați referit Nadia era încă adolescentă, deci era în dezvoltare și din punct de vedere psihologic, nu doar fizic. Și, atunci, spiritul ei rebel s-a manifestat mai mult după 16-17 ani, dar dacă e să o comparăm pe Nadia cu celelalte colege ale ei, atunci vom vedea că chiar și în aceste situații ea încerca să protesteze. Au fost și alte colege care au făcut-o, mai mult sau mai puțin, dar Nadia mai avea un argument: începea să aibă rezultate remarcabile, obținea notorietate, era considerată, atât în țară cât și în străinătate, o sportivă de excepție. Și, atunci, a știut să folosească și aceste argumente când a înțeles că uneori trebuie să se opună. Mă refer la relația cu antrenorii ei, Bela și Marta Karolyi. Cred că, într-un fel, ea a și reușit din acest punct de vedere. Cei care vor citi cartea vor vedea că au fost perioade de conflict între sportivă și antrenori, că atunci când conflictul a fost dus la cote înalte ea a știut să refuze, să se impună. A știut, de asemenea, să se întoarcă atunci când a simțit nevoia unui sprijin. Toate acestea își găsesc explicația și în spiritul ei, pe care am încercat să îl descriu în carte, și mai ales în relația complicată pe care a avut-o cu antrenorii. Au fost situații în care, fiind apăsată atât de mult de restricții, de abuzuri din partea antrenorilor, a simțit nevoia să renunțe și chiar a făcut astfel de gesturi- a plecat pur și simplu din cantonament, afirmând că nu mai dorește să continue. Dar forța ei s-a dovedit reală, pentru că, dacă și-ar fi dorit să renunțe ar fi făcut-o. Dar nu a renunțat. A luat-o de la capăt chiar și în situații în care nimeni nu-i mai dădea șanse de succes: se îngrășase, era obosită, nu mai era Nadia pe care o știam cu toții, dar a știut să se mobilizeze. Singură, dar - aici trebuie să fim corecți și să spunem – și cu ajutorul antrenorului; Bela Karolyi având această calitate: știa să mobilizeze sportivele într-un fel aparte, astfel încât acestea să se remonteze. Acest lucru nu i-l poate nega nimeni lui Bela Karolyi.” ​

Fișa de urmărire întocmită de ofițerii de Securitate pentru Nadia Comâneci
Fișa de urmărire întocmită de ofițerii de Securitate pentru Nadia Comâneci

Europa Liberă: Exista corupție în sport în acel moment?

Stejărel Olaru: „Foarte mare. La nivel extrem de înalt. Așa cum era țara, era și sportul din acest punct de vedere. Am încercat să descriu dimensiunile acestui fenomen în carte, legându-l de instituțiile politice care aveau atribuții în acest domeniu: Federația Română de Gimnastică, Consiliul Național de Educație Fizică și Sport, până sus la Comitetul Central, până la secretariatul Comitetului Central, la persoana care se ocupa de sport și, bineînțeles, la Nicolae și Elena Ceaușescu care, așa cum știm, luau decizii personale în orice, iar gimnastica feminină era favorita lor în acea perioadă. La fel ca handbalul și atletismul; lui Ceaușescu îi plăcea atletismul. Urmăreau evoluția sportivilor români din aceste domenii și dădeau indicații așa cum le venea în cap. La un moment dat scriu în carte că Elena Ceaușescu obișnuia să spună cam câte medalii trebuie să câștige un sportiv. Nadia, dacă mergea la un campionat internațional, trebuia să câștige „vreo” două-trei medalii de aur. În momentul în care Elena Ceaușescu spunea acest lucru, nu era o vorbă aruncată în vânt: se transforma pe loc într-o indicație politică, într-un obiectiv de îndeplinit. De la ministrul Sportului până la oficiali din Federație, toată lumea tremura, se făceau ședințe de partid, la care erau chemați antrenori, membri ai Federației și se spunea că „de sus” s-a stabilit că trebuie să câștige vreo două-trei medalii de aur.

Dar, revenind la corupție, m-a surprins să aflu că acest fenomen era extrem de bine dezvoltat și în plan international. Mă refer la Federația Internațională de Gimnastică, la nenumărați antrenori federali care aveau și rolul de arbitri la aceste competiții, unde, în urma unor decizii personale luate anterior, cu câteva ore sau zile înaintea competiției, se decidea cine trebuie să câștige și cine trebuie să piardă. Sigur că acest lucru era patronat de Uniunea Sovietică, pentru că era cel mai mare jucător în domeniu care domina gimnastica feminină, iar țările din lagărul socialist se alăturaseră Uniunii Sovietice astfel încât să aibă de câștigat. Mă refer la Germania de Est, la Bulgaria, uneori și Polonia și Cehoslovacia, dar mult mai rezervate, așa cum și România, la un moment dat, a trebuit să iasă din acest cerc corupt, pentru că a fost percepută ca un serios competitor al Uniunii Sovietice și a fost nevoită să se alieze cu alte țări occidentale pentru a combate manevrele sovieticilor. Din păcate, în arhiva Securității dovezile sunt puține. Sunt rapoarte ale informatorilor Securității care erau antrenori federali și care uneori au mai povestit după câte un concurs cum a fost făcută jurizarea, cum se stabilise dinainte de concurs cine trebuie să câștige. Am încercat să aflu mai multe informații din arhiva Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport, care era un fel de minister al Sportului atunci, până în 1989, dar, din păcate, această arhivă nu mai există. În acest moment, arhiva nu mai conține decât documente contabile. Or, în această arhivă ar fi fost rapoarte exhaustive, pentru că, după orice competiție mare aveau obligația să facă analize și rapoarte, iar acestea se refereau inclusiv la arbitraj. Aceste rapoarte erau interne și secrete, deci nu aveau rezerve în a-și exprima punctul de vedere.”

Nadia Comăneci și mama ei (în stânga), filate de Securitate, cu doi reprezentanți ai CNEFS, după fuga lui Bela Karolyi.
Nadia Comăneci și mama ei (în stânga), filate de Securitate, cu doi reprezentanți ai CNEFS, după fuga lui Bela Karolyi.

Europa Liberă: Cum ați descrie momentul Praga, când Ceaușescu a decis ieșirea României din concurs după ce Nadia tocmai obținuse un 10 la bârnă? Apropo de intervenția abuzivă a politicului în sport.

Stejărel Olaru: „L-am descris pe larg în carte tocmai pentru că mi s-a părut de interes major. Noi, românii nu am fost primiți cu prea multă simpatie în acel moment la competiție (campionatele europene de la Praga, 13-14 mai 1977 – n.r.). Era evidentă intervenția sovieticilor în arbitraj și că Nadia era deposedată de anumite victorii. Până și comentatorii români l-au remarcat public, la microfon. Mi-au spus martorii vremii – este imposibil să documentezi acest lucru – că Nicolae Ceaușescu urmărea competiția la televizor și că s-a enervat la auzul comentariilor lui Cristian Țopescu și ale antrenoarei Atanasia Albu și a decis pe loc scoaterea din concurs a echipei și chemarea ei la București, lucru nemaiauzit și nemaiîntâmplat până atunci. Decizia a fost, evident, una nefericită. Dacă am fi rămas în concurs, am fi putut câștiga mai multe medalii. A fost o ingerință gravă a politicului în sport, de neacceptat într-o țară democrată. Ceaușescu, cu sprijinul Securității a reușit să iasă din impas. Sigur că, în România, decizia a fost privită favorabil. Spuneau românii – așa cum o arată sondajele Securității – că „da, așa trebuie să facem, ne-am săturat ca sovieticii să ne fure tot timpul și trebuie să primească o palmă, în sfârșit”. A fost un moment spectaculos din toate punctele de vedere, descris în profunzime pentru cititori.”

Europa Liberă: Care era ”raportul” dintre Nadia și sistemul care, aparent, o proteja, dar o și spiona?

Stejărel Olaru:Nu era un raport propriu-zis, nu i-aș spune astfel, atunci era prea mică, apoi a crescut și a început să înțeleagă că unii joacă alt rol în realitate, că sunt de la Miliție sau Securitate, că sunt informatori. Dar nu avea cum să înțeleagă atunci dimensiunea rețelei informative din jurul ei. Singurul ei raport era cu Federația de Gimnastică, cu CNEFS și cu Comitetul Olimpic Român. Nu cred că înțelegea lumea ca să-și dea seama de relele care se petrec aici în comparație cu lumea liberă. Nadia călătorea foarte mult, de la o vârstă fragedă, numai că ea nu vedea decât camera de hotel și sala de gimnastică. Nu avea termeni de comparație.”

Europa Liberă: Era și foarte cenzurată de antrenor.

Stejărel Olaru: „Extrem de cenzurată. De altfel, nu avea acces la reprezentanții presei internaționale, nu li se permitea sportivilor să dea interviuri, acest lucru era acaparat de Bela Karolyi și uneori de Nicolae Vieru, care reprezenta Federația de Gimnastică. Prin urmare, Nadia trăia în lumea ei: a gimnastei talentate care se ocupă de propria sa carieră sportivă.”

Europa Liberă: Cum vă explicați faptul că Nadia nu a vorbit despre abuzurile lui Bela Karolyi nici măcar după ce a plecat din țară? Scrieți că numai cât auzea numele lui se îngălbenea și se întrista subit, „timp în care Karolyi continua să o persecute ca un gardian sever continuând să-i submineze spiritul”.

Stejărel Olaru: A fost o decizie pe care a luat-o cu mult timp în urmă, cred, imediat ce viața ei s-a schimbat după fuga din România. Probabil a considerat că etapa aceea din viața ei de până atunci poate fi lăsată acolo, așa cum a fost, astfel încât să poată începe una nouă. Ceea ce a și făcut.

Ține de caracterul ei, de felul de a se manifesta, de a-și construi imaginea personală. Sunt decizii pe care doar ea le poate explica. Era afectată și din punct de vedere psihologic, nu doar fizic. Nu am relatat în carte, dar la un moment dat am găsit un raport făcut de un psiholog după mai multe discuții pe care le-a avut cu Nadia, raport în care psihologul face referire la presiunea uriașă la care era supusă, faptul că tremura când îl vedea pe Bela Karolyi și îngheța, nu mai era în stare să facă nimic, atât de furioasă și de terifiată era, în același timp. Dar, anii trec, lucrurile teribile se mai uită sau se estompează. La un moment dat, vorbind cu ea, mi-a spus că sunt lucruri pe care nu și le mai amintește.

Europa Liberă: Cum mai putea face cineva performanță în asemenea condiții? Pe de o parte, abuzurile lui Karoly, pe de alta, controlul și opresiunea Securității?

Stejărel Olaru: „Performanță se făcea. Unii susțin că tocmai pentru că exista o rigoare exagerată se făcea performanță și că nu se poate face performanță decât suferind. Este o prostie. Performanțe au continuat să facă. Marta și Bela Karolyi nu s-au mai întors în țară și s-a schimbat garnitura de antrenori, dar performanță s-a făcut în continuare. Și metoda se modifică. Nu înseamnă că nu au mai existat pedepse fizice, dar nu așa drastice precum cele din perioada Karolyi. Pentru că așa era mentalitatea: o bătaie nu strică, ba dimpotrivă. Când s-au întors de la New York, unde Bela și Marta Karolyi rămăseseră, fetele din lotul olimpic erau pur și simplu fericite că antrenorii nu revin în țară și că viața lor chinuită a luat sfârșit. Cu excepția Nadiei care atunci a înțeles, fiind la sfârșit de carieră în 1981, că fuga lui Karolyi va însemna noi restricții pentru ea. A și spus atunci în aeroport că, probabil, din cauza fugii antrenorilor nu va mai fi lăsată nici ea să mai plece în turnee în străinătate. Ceea ce s-a și întâmplat.”

Europa Liberă: După ce s-a întors de la Montreal, Securitatea a întărit controlul, a mers până la a-i face arborele genealogic al familiei, până la racolarea de informatori minori de 16 ani din rândul colegilor de școală? Care era justificarea acestor metode?

Stejărel Olaru: Un ofițer de Securitate v-ar răspunde că atunci când debutează o operațiune trebuie culese informații despre orice are relevanță în respectivul caz: „facem și arborele genealogic pentru că trebuie să știm care-i sunt rudele, din ce familie vine, ce anturaj au avut, ce au făcut cei dinainte, dacă au fost sau nu implicați în activități politice”. Nouă ni se pare ridicol astăzi. Pentru ei, orice informație putea fi utilă la un moment dat pe măsură ce cazul evolua. Nu exista niciun amănunt pe care să nu-l obțină, oricât de intim era.

Oricât de nefolositor părea la prima vedere, era important de obținut și de arhivat pentru că, poate, la un moment dat va fi de folos. Din acest motiv, viața intimă a Nadiei a fost bine cunoscută de Securitate. Informațiile erau obținute prin intermediul filajului, al microfoanelor, al interceptării convorbirilor, al informatorilor. Chiar dacă erau de natură intimă, erau stocate pentru că puteau fi folosite la un moment dat.

De exemplu, când Nadia fuge înainte de 1989 se face imediat un plan de compromitere a ei care trebuie să se desfășoare pe parcursul anului 1990. Asta înseamnă că ofițerii de Securitate iau documentele din spate adunate, iau informațiile de natură intimă despre Nadia, pe care nu le-au folosit până atunci în ultimii 10-15 ani, și le adună într-o legendă, într-un scenariu dăunător imaginii ei pe care urmează să-l facă public prin intermediul agenților din străinătate.”

Nadia Comăneci, Montreal, 1976
Nadia Comăneci, Montreal, 1976

Europa Liberă: V-ați dorit să faceți și un act de dreptate celei despre care s-a spus și s-a crezut că ar fi fost o privilegiată a regimului, referindu-ne tocmai la scenariile puse în circulație de Securitate.

Stejărel Olaru: „Eu nu am pornit la drum gândind că Nadia ar fi fost o privilegiată a regimului. Însă, citind presa de după 1989, am dat peste câteva interviuri ale unor foști ofițeri de Securitate care menționau subiectul Nadia, mai ales al fugii ei, și subiectul relației cu Nicu Ceaușescu. Fără nicio excepție cu toții remarcau că Nadia ar fi fost, de fapt, o privilegiată și că fuga ei a fost o prostie pentru că ea o ducea bine aici, că doar ea nu stătea la coadă ca tot românul, ziceau securiștii.

Și atunci mi-am spus că acest subiect merită abordat la un moment dat în carte. Sigur că m-am întrebat și eu: a fost sau nu o privilegiată? Și am încercat să construiesc anumiți indicatori care să-mi dea o imagine de ansamblu și să-mi răspundă la această întrebare. După părerea mea, ceea ce spun și în carte, nu doar că nu a fost o privilegiată, dar chiar dacă ar fi fost i s-ar fi oferit prea puțin față de cât ar fi trebuit să primească pentru rezultatele ei, pentru meritele pe care le-a avut, pentru cariera spectaculoasă, care s-a răsfrânt în mod covârșitor și asupra imaginii țării și a lui Nicolae Ceaușescu personal, în mod pozitiv. Or, la sfârșitul anilor ‘80, ea lucra în cadrul Federației și atât. Era amăgită cu perspectiva că, la un moment dat, va deveni președinta Comitetului Olimpic Român, șefa Federației Române de Gimnastică, i se promiteau tot felul de lucruri care evident că nu s-au întâmplat. Acesta este răspunsul meu privind așa-zisele privilegii ale Nadiei. Sigur că nu stătea la coadă la vreo alimentară. În mintea ofițerilor de Securitate la atât se reduce viața bună: că nu trebuie să stai la coadă pentru cașcaval.”

Europa Liberă: Cum ați rezistat ispitei de a nu da detalii despre viața privată a Nadiei? Asemenea detalii garantează succesul oricărei producții scrise.

Stejărel Olaru: „Da, am avut acces la aceste informații. În primul rând, eu nu am plecat la drum gândind să scriu o carte care să genereze senzații și scandaluri. Abordarea mea este științifică, sigur că într-un limbaj romanțat, am încercat să o scriu aproape ca pe un roman, dar abordarea rămâne una științifică. Pe de altă parte, atâta vreme cât aceste informații nu aveau relevanță politică, nu aveam de ce să le invoc. Nu mi-a fost teamă că Nadia Comăneci m-ar putea da în judecată, pentru că am înțeles repede că Nadia are mult bun simț. Deși au apărut astfel de informații în presă de-a lungul timpului, Nadia nu a dat pe nimeni în judecată, deși ar fi putut să o facă. Și atunci nu am avut astfel de rezerve: că aș putea fi penalizat. Am considerat că, atâta vreme cât astfel de informații nu explică un context politic, o decizie, o turnură sau alta a carierei ei, nu am de ce să le folosesc. Nu sunt de principiul că o persoană care scrie o biografie trebuie să-și înmoaie penița în sângele acelei persoane. Cred că o biografie poate fi scrisă și cu o anumită decență și, totuși, să spui totul în același timp.”

Europa Liberă: Să riscăm să facem puțină istorie contrafactuală: ce credeți că s-ar fi ales de Nadia dacă nu fugea, dacă nu venea Revoluția? Ce perspective avea Nadia în comunism?

Stejărel Olaru: „Viața ei ar fi fost din ce în ce mai complicată; și așa era complicată în a doua jumătate a anilor ’80. Fiind în imposibilitatea de a mai putea călători în Occident, ea nu mai exista, nu o mai vedea nimeni fizic. Se știa că Nadia a fost, a avut aceste rezultate și trăiește undeva în România, dar nimeni n-ar mai fi putut să o vadă, să o atingă, să stea de vorbă cu ea, să comunice. Ar fi murit ca o pasăre în colivie, așa cum mulți dintre noi am fi sfârșit dacă regimul comunist nu se sfârșea. Și-a dat seama că nu mai e nimic la orizont în ceea ce o privește. În condițiile în care ea nu a vrut niciodată să fugă din țară, nu a fost niciodată tentată să nu se mai întoarcă, deși a avut numeroase astfel de ocazii. Nici măcar nu s-a gândit la ele. Abia la sfârșitul anilor ‘80 realizează că nu mai există nicio soluție în ceea ce o privește, că e singura variantă de la care poate spera că se poate întâmpla ceva bun cu viața ei. Și a avut dreptate. Riscând să fie împușcată oricând de grănicerii care n-aveau de unde să știe că fugara e vestita Nadia Comăneci, ea care putea oricând rămâne în străinătate fără să riște nimic.”

Europa Liberă: Ce mesaj ați adresa nostalgicilor care o consideră pe Nadia o reușită exclusiv a regimului comunist?

Stejărel Olaru: „Cred că mesajul l-a dat Radu Paraschivescu care vorbește despre „aventura unui idol batjocorit” și le transmite frunților „înfierbântate, care se mândresc prin contaminare cu performanțele Nadiei” să pună „o compresă” pentru că „Nadia n-a fost o răsfățată a vieții în România lui Ceaușescu. Dacă a 'răsfățat-o' totuși cineva, această entitate s-a chemat Securitatea, care a avut grijă să-i înconjoare zilele într-un păienjăniș la limita credibilului.”

Nadia nu a fost o creație a regimului comunist sub nicio formă. Ea este propria ei creație.

Dacă e să abordăm scenarii contrafactuale, putem să ne întrebăm, ceea ce eu am făcut când scriam cartea, dacă Nadia ar mai fi avut aceleași rezultate cu alt antrenor decât Bela Karolyi. Cred că da. Sigur că antrenorul și-a pus amprenta și a avut meritele lui, dar talentul Nadiei a fost atât de rafinat încât nu cred că ar fi avut o carieră mai puțin meritorie cu alt antrenor decât Bela Karolyi.

Am vorbit cu antrenori care-mi spuneau același lucru: că atunci când o antrenau pe Nadia aveau o vorbă: „Nadiei, chiar dacă-i explicit prost, ea face bine” și că era ușor de antrenat o astfel de sportivă care înțelegea repede, chiar dacă nu te pricepeai să-i explicit ce ai tu în cap că trebuie să facă. Drumul i-a fost scris în stele.”

Cine este Stejărel Olaru

Născut în 1973, Stejărel Olaru este istoric, politolog, lector universitar, expert în istoria serviciilor de informații.

A fost consilier de stat pe probleme de securitate națională, director al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe.

A mai publicat:

  • Securistii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca poliție politică (în colab., Polirom, 2002),
  • Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Brașov (în colab.,Polirom, 2003; 2017),
  • Cei cinci care au speriat Estul. Atacul asupra Legației RPR de la Berna (februarie 1955) (Polirom, 2003),
  • Vademekum Contemporary History Romania. A Guide through Archives, Research Institutions, Libraries, Societies, Museums and Memorial Places (în colab., Commissioned by Stiftung zur Aufarbeitung der SED-Diktatur, 2004),
  • Stasi și Securitatea (în colab., Humanitas, 2005),
  • Rîmaru - Butcher of Bucharest (în colab.,
  • Profusion Book Publishing House, 2012), Agentul nostru Victor (Polirom, 2018)
  • Maria Tanase. Artista, omul, legenda (Corint, 2019).

Partidul lui Putin, câștigător în alegeri marcate de fraudă
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:09 0:00
XS
SM
MD
LG