Tratatul privind forțele armate convenționale (CFE) a fost semnat în 1990 pentru a stabili limitări ale armamentului pentru NATO și Pactul de la Varșovia, un tratat de apărare colectivă între Uniunea Sovietică de atunci și șapte țări din Europa de Est.
Obiectivul CFE a fost reducerea posibilității unui atac surpriză și a declanșării unei ofensive în Europa.
„Aliații condamnă decizia Rusiei de a se retrage din tratatul privind forțele armate convenționale din Europa (CFE) și războiul său de agresiune împotriva Ucrainei, care este contrar obiectivelor tratatului.
Retragerea Rusiei este cea mai recentă acțiune dintr-o serie de alte acțiuni care subminează în mod sistematic securitatea euro-atlantică.
Prin urmare, statele aliate intenționează să suspende funcționarea Tratatului CFE atât timp cât este necesar, în conformitate cu drepturile lor în temeiul dreptului internațional.
Aceasta este o decizie susținută pe deplin de toți aliații NATO”, a anunțat marți NATO.
Statele Unite au confirmat marți decizia NATO și au anunțat că „se alătură pe deplin și susțin această decizie.”
„Suspendarea obligațiilor CFE este în concordanță cu drepturile noastre conform dreptului internațional, ca răspuns la o schimbare fundamentală a circumstanțelor cauzată de combinația dintre retragerea Rusiei din Tratatul CFE și războiul continuu de agresiune pe scară largă împotriva Ucrainei, un alt stat parte CFE, folosind însăși forțele pe care tratatul își propune să le constrângă”, a anunțat Departamentul de Stat al SUA.
Ministerul rus de Externe a anunțat încă din luna iunie a acestui an că Moscova se va retrage din Tratatul privind forțele armate convenționale din Europa (CFE) pe 7 noiembrie și a susținut că toate țările implicate în tratat au fost informate despre intenția sa.
Tratatul privind forțele armate convenționale din Europa ( CFE ) a fost negociat și încheiat în ultimii ani ai Războiului Rece și a stabilit limite cuprinzătoare pentru categoriile cheie de echipamente militare convenționale din Europa (de la Atlantic la Urali) și a mandatat distrugerea excesului de arme.
Tratatul propunea limite egale pentru cele două „grupuri de state-părți”, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și Pactul de la Varșovia.
În 2007, Rusia și-a „suspendat” participarea la tratat, iar pe 10 martie 2015 a invocat presupusa încălcare a tratatului prin extinderea NATO către est, anunțând oficial că-și va opri „complet” participarea începând de a doua zi.
Inițial, Kremlinul și-a motivat decizia prin recenta aderare a Finlandei la NATO și planurile Suediei de a adera la alianță.
Toate acestea au „perturbat în mod semnificativ echilibrul sigur și stabil al forțelor armate convenționale din nordul Europei și a fost ultima picătură care a făcut ca Rusia să fie necesară părăsirea tratatului”, anunța diplomația rusă la acel moment.
Moscova a semnalat această mișcare în mai, când a spus că tratatul este contrar intereselor de securitate ale Rusiei „din cauza situației schimbate”.
NATO a condamnat și atunci decizia Rusiei și a spus că „demonstrează și mai mult nerespectarea continuă a controlului armelor din partea Moscovei”.
Declarația NATO din 9 iunie spunea că alianța a cerut în mod repetat Rusiei să respecte tratatul CFE, dar Rusia „nu s-a angajat în mod constructiv și nu a făcut pași în vederea conformării deplină”.
Alianța i-a mai cerut Rusiei să-și pună în aplicare angajamentele și obligațiile asumate prin tratat și să folosească timpul rămas din iunie până pe 7 noiembrie, data anunțată oficial pentru retragere, și să-și reconsidere decizia.
I-a promis Vestul sau nu Moscovei că nu va exinde NATO?
Retragerea Rusiei din tratat a pornit de la așa-zisa promisiune pe care NATO ar fi făcut-o Moscovei privind non-extinderea sa. Cel puțin acesta a fost pretextul folosit de Moscova pentru a părăsi tratatul după ce i-a încălcat prevederile prin invadarea Ucrainei.
Mitul non-extinderii NATO începe cu 31 de ani în urmă și a devenit un laitmotiv al reproșurilor adresate Occidentului de președintele rus Vladimir Putin.
„URSS nu a primit niciodată o garanție oficială asupra limitelor extinderii NATO după 1990”, spune John Loughn într-un raport al grupului de reflecție de la Londra, Chatham House, publicat pe 13 mai 2021 și care vorbește despre „mituri și percepții greșite”.
„Moscova doar distorsionează istoria pentru a menține un consens anti-occidental acasă”, spune cercetătorul.
Pentru mulți cercetători ai Războiului Rece, geneza acestui tip de discurs descinde de la vizita, din februarie 1990, făcută de James Baker, secretarul de stat al SUA în mandatul președintelui George Bush, la Moscova, unde s-a întâlnit cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov.
Zidul Berlinului fusese doborât de trei luni, iar liderii occidentali discutau în mod deschis dacă Germania divizată va fi reunificată, lucru de care se temea Moscova, iar în cazul în care asta se va întâmpla, dacă forțele NATO vor rămâne în Germania de Est, ceea ce înspăimânta Moscova.
Conform transcrierilor publicate ani mai târziu de Statele Unite și Rusia, Baker a spus că este mai bine să existe o Germanie unificată în cadrul structurii politice și militare a NATO decât în afara acesteia.
„În niciun moment al discuției, Baker sau Gorbaciov nu au adus în discuție posibila extinderea aderării la NATO pentru alte țări din Pactul de la Varșovia dincolo de Germania”, potrivit lui Mark Kramer, directorul proiectului de studii privind războiul rece de la Centrul Davis al Universității Harvard, care a examinat transcrierile și alte materiale declasificate.
„Într-adevăr, nu le-ar fi trecut niciodată prin cap să ridice o problemă care nu era pe nicăieri pe ordinea de zi, nici la Washington, nici la Moscova și în niciun alt Pact, de la Varșovia sau NATO”, a scris Kramer într-un articol publicat în 2009.
Gorbaciov s-a întâlnit cu cancelarul Germaniei de Vest, Helmut Kohl, a doua zi după întâlnirea cu Baker.
Potrivit cercetărilor lui Kramer, subiectul unificării germane era mai evident pe ordinea de zi decât fusese în discuția cu Baker. „Gorbaciov nu a căutat să obțină nicio asigurare cu privire la (extinderea NATO – n.r.) și cu siguranță nu a primit vreuna”, a scris Kramer.
În cele din urmă, potrivit lui Steven Pifer, fost ambasador al SUA care a lucrat la Departamentul de Stat la acea vreme, Statele Unite, Franța și Marea Britanie, împreună cu Germania, au fost de acord să nu desfășoare forțe NATO non-germane în fosta Germanie de Est.
