Atunci când viața și lumea sunt normale, Daria lucrează în Rusia, în domeniul sănătății. Acum, însă, după cum ea însăși zice, e „șofer de camion”.
Sunt deja trei ani de când face curse regulate în Ucraina, în zonele ocupate de Rusia, ia refugiați și îi duce în locuri în care pot fi ajutați.
Pe timp de pace, Daria obișnuia să ajute un grup care se ocupa cu salvarea animalelor și lua deseori de pe străzi câini și pisici. Ce nu făcuse, însă, până acum: nu evacuase animale de sub bombardamente.
„Chiar de la începutul războiului, am fost implicată în ajutorarea refugiaților. A fost însă limpede, destul de repede, că e nevoie să ajutăm și animalele”, spune Daria pentru RFE/RL (la cererea ei, folosim un pseudonim).
„La început, luam cinci sau șase animale la fiecare călătorie. Pe 1 ianuarie 2023, de exemplu, transportam o familie – Anya și mama ei aveau cu ele pisicile care aparțineau altor 11 oameni, un cățel mic și un câine mare. Trebuiau să ajungă toți la St. Petersburg – de unde urmau să fie luați de alți voluntari și duși la granița cu Finlanda. Mașina mea era plină cu cuști cu pisici”.
Animalele care trebuie evacuate au probleme medicale de toate felurile, de mult ori foarte grave.
„Pur și simplu, multe dintre ele sunt aproape schetele, din cauza foamei”, spune Daria.
„Totul e distrus, iar mâncarea lipsește. Aproape toate animalele pe care le evacuăm au dirofilariaza („viermi la inimă”) – pisicile nu fac boala asta, dar câinii, da, și le poate fi fatală. E un parazit care trăiește în vene, în plămâni și duce la insuficiență cardiovasculară și, de multe ori, la deces. Opt din zece câini sunt infectați”.
„Tratamentul e foarte dificil și are efecte secundare. Iar injecțiile sunt scumpe: 12.000 de ruble (130 de dolari) flaconul. Tratamentul minim presupune trei flacoane. Am vindecat un cățel de curând, dar, din păcate, era extenuat și a murit apoi. Dar măcar i-am putut oferi câteva luni de viață bună”.
Din Oleșki (zona Hersonului), Daria a luat animale rănite – un câine cu lăbuța ruptă de șrapnel, o pisică împușcată în ureche și alte animale pe care le-a returnat proprietarilor, printre care și o cățea cu pui.
La un moment dat, când conducea spre Oleșki, Daria și-a dat seama că a nimerit în mijlocul unui atac. I s-a spus să se întoarcă pe drumul principal, pe care îl cunoștea bine.
Situat pe malul stâng al Niprului, la est de Herson, Oleșki a fost ocupat de trupele rusești încă din primele zile ale invaziei pe scară largă. Orașul a fost complet inundat și deteriorat grav în iunie 2023, după explozia barajului Kakovka.
„Conduceam și nu mai recunoșteam nimic – vedeam doar mașini distruse, mașini civile și echipament militar distrus. La răspântia Radensk-Oleșki-Kakovka, era un punct de control. Întodeauna erau acolo militari, miliția poporului... Am ajuns, iar clădirea din beton a punctului de control era pe jos, peste tot erau aruncați sacii cu nisip, peste tot – cartușe de calibru mare”.
Daria povestește că a apăsat accelerația – după sunet, și-a dat seama că nu e vorba de artilerie, și că a condus cu geamul deschis, ca să audă din vreme dacă se apropia vreo dronă.
„Apoi, pentru prima oară, mi-a fost cu adevărat frică. Mi-am dat seama că aș putea să nu mai ajung nicărieri”, spune ea.
„La Oleșki se trăgea, ca de obicei, cu mortiere. Eram într-o curte, încărcam animale în mașină, iar în curtea de alături era un mortier care trăgea. Am reușit să adun toate animalele pe care le aveam pe listă”.
După cum povestește femeia, acum, la Oleșki mai sunt doar bătrânii care se tem să plece. Unii hrănesc hoarde de animale care s-au lipit de ei – unele dintre ele, abandonate în timpul evacuării, altele rătăcite în timpul inundațiilor, altele – rămase fără stăpânii care au pierit în bombardamente.
„Se adună în haite și niciul nu mușcă: regula «armistițiului apei» se aplică întru totul. La un moment dat, a apărut o femeie, era cam de vârsta mea, dar părea cu 20 de ani mai bătrână – era slăbită, vremurile au istovit-o – și a început să-i hrănească. Era limpede că ea însăși era flămândă și nu avea apă de băut, dar îi hrănea. Nu pleca, nu abandona hoarda asta de 30 de câini și 40 de pisici”, își amintește Daria.
Atunci, a fost sfătuită să se întoarcă prin Kakovka, pe lângă postul de control distrus.
„Când ieșeam din Oleșki, am văzut un bătrân mergând prin ploaie – era murdar, cu o boccea din cearșafuri pe umăr. Am deschis ușa: «Unde mergeți»? S-a uitat la mine, fața îi zvâcnea. Nu putea răspunde”, spune Daria.
„Mi-a arătat o bucată de hârtie pe care erau scrise «Tanya» și un număr rusesc. Am format numărul și o femeie a început să plângă la telefon: «L-ai găsit! Nu aveam cum să iau legătura cu el». Era fiica lui. Femeia locuia în Rusia de multă vreme, iar el rămăsese la Oleșki”, continuă Daria să povestească.
„L-am luat în mașina și mi-am zis că trebuie să-l sui în tren și să-l trimit la fata lui. I-am cumpărat un bilet pentru Voronezh, unde trebuiau să se întâlnească.
Pe drum, în mașină, s-a mai dezghețat puțin, a băut niște apă, mi-a zis că-l cheamă Volodimir, că are 87 de ani. Mi-a spus că voia să moară în casa lui, dar casa a fost lovită când el era în grădină. Printr-un miracol, nu a fost rănit de șrapnel. Casa s-a prăbușit. A apucat să-și ia pașaportul, să-și noteze numărul de telefon al fiicei și a plecat la drum pe jos, cu gândul că va ajunge el undeva”.
„Deci, iată-mă, cu mortiere în dreapta și focuri de apărare în stânga. Mai târziu, gândindu-mă la cum a fost drumul, mi-am dat seama că ceva a căzut foarte aproape. Ceva dinspre direcția unităților rusești – a zburat ceva. Am încercat să conduc mai repede, dar cauciucul din spate fusese nimerit de o bucată de șrapnel. Apoi, ceva mi-a lovit parbrizul și m-am prins că n-ar fi bine să schimb acolo cauciucul. Trebuia să ajung în pădure. Nu că te-ar proteja copacii, dar măcar psihologic e mai ușor – nu ești în spațiu deschis”.
VIDEO Viața în orașul Herson, eliberat de trupele ucrainene în toamna lui 2022, este o luptă constantă pentru localnici. Forțele ruse continuă să bombardeze capitala regională distrusă de război.
În momentul în care a oprit, din cauciuc ieșea fum. N-a putut să deșurubeze roata și să schimbe cauciucul găurit.
„Eram pe șosea, în mijlocul atacului. În apropiere, era un mortier. Oricând putea sosi răspunsul din cealaltă parte. Mă așteptam ca în orice moment să apară o dronă și nu aveam cheie de roți”, spune ea. „Am stat acolo câteva ore. Bunicul a stat nemișcat”.
Soldații ruși i-au găsit acolo.
„S-au oprit, cu puștile de asalt în mâini, s-au apropiat cu mare grijă și au văzut că în mașină erau un bunic foarte bătrân și multe, multe animale. Cățelușii scânceau, un câine rănit lătra, pisicile mieunau. Până la urmă, au început să râdă, mi-au dat o roată de rezervă și mi-au zis să plec repede”, își amintește Daria.
„La următorul punct de control, m-au întrebat: «Cine te-a lăsat să intri? Civilii nu au voie!». Mi-au indicat un drum abandonat. Nu erau drone acolo, dar nu era nici asfalt – doar gropi și transportoare blindate de trupe. Care tot încercau să mă depășească și să mă scoată de pe drum. Asta e distracția lor preferată. Localnicii mi-au spus că le place să treacă peste mașini și că nu le pasă dacă e cineva înăuntru”, spune Daria.
„Am reușit, printr-un noroc, să ocolesc un șofer dintre aceștia și am ajuns la Simferopol, unde l-am urcat pe bunicul Volodia într-un tren. I-am luat niște mâncare, am sunat-o pe fiica lui și am plecat acasă. Toate animalele au ajuns în viață – doar că a doua zi, unul dintre puii de câine s-a dus, iar pisica împușcată în ureche nu a supraviețuit”.
„Câinii sunt cei care-i fac să meargă înainte”
Anul acesta, la începutul lui aprilie, Daria a luat de la Oleșki o fată rănită la șold de un șrapnel.
Cu fata au venit mama ei și, din nou, multe animale. După ce a făcut un accident cu mașina și a trecut prin bombardamente, drumul s-a terminat cu bine, iar cei doi câini – corciți, amândoi – Rex și Kim, au ajuns la Mariupol, de unde le-au fost trimiși stăpânilor lor, în Germania.
„La Mariupol ne ajută un voluntar cu multă experiență în lucrul cu animalele. Are contacte la toți transportatorii din Europa și, cu ajutorul sponsorilor, strânge bani pentru drum”, explică Daria.
„Rex a rămas la Oleșki, în grija unor vecini care veneau din când în când să-l vadă. Kim a fugit în timpul evacuării, apoi s-a întors acasă și a fost luat de familia unor prieteni, care l-a îngrijit. Apoi, am reușit să-l trimitem în Germania, la stăpânii lui, refugiați. Casele proprietariilor sunt distruse, nu mai au joburi, viitor nu mai aveau – câinii erau singurul lucru care îi ținea acasă”, adaugă Daria.
„Pentru mulți oameni, acesta este sprijinul psihologic cel mai puternic – un animal cu care își împărtășesc necazurile și bucuriile și de care trebuie să aibă grijă.
În acest război, oamenii și-au pierdut animalele din mai multe motive. Dacă au trebuit să plece când s-a făcut evacuarea, pur și simplu nu li s-a permis să-și ia animalele. Zborurile comerciale nu permiteau nici ele animale în avioane”, spune Daria.
„Așa că oamenii trebuiau să aleagă: să rămână sub bombardamente ori să-și abandoneze câinele sau pisica. Unii i-au abandonat, alții i-au lăsat în grija vecinilor. Unii le-au luat cu ei, dar s-au pierdut la granițe, în timpul inspecțiilor mașinilor, când li se luau amprentele sau când erau interogați – erau procese care durau mult, de obicei”,
Câinii care au supraviețuit s-au întors la casele lor. Vecinii i-au recunoscut și i-au anunțat pe proprietarii care plecaseră deja.
„Nu ningea, era cenușă”
Daria a scos din zona de luptă chiar și un dihor și un porcușor de Guineea. Printre pasagerii ei au fost oameni cu hamsteri, papagali și o broască țestoasă.
„Porcul de Guineea i-a fost lăsat în timpul ocupaței unui tip care îngrijea multe animale. I-a mâncat toată iarba și nu a mai avut cu ce îl hrăni, așa că ne-a rugat să-l luăm și să-i găsim o casă. Acum are o familie nouă și e bine.
Dihorul, slavă Domnului, a venit cu stăpânii. I-am dus până la granița cu Letonia. Nu a putut ieși din cușcă pe drum, așa că nu ne-a plăcut deloc. Dihorii sunt animale dornice de libertate”.
Daria își amintește de evacuarea unei familii din Oleșki, în februarie 2023: mama, Elena, Dima, fiul de 17 ani, bunicul Anatoli. O bombă le-a distrus apartamentul, familia s-a mutat la niște prieteni, a căror casă a fost și ea lovită. S-au mutat la alți prieteni, au fost bombardați și acolo.
Printr-un miracol, nimeni nu a fost rănit.
„Dima mi-a arătat un clip video în care urcau cu toții treptele, din pivniță spre stradă, și părea că ninge, în plină vară. Era, de fapt, cenusă”, spune Daria.
Până să reușească să fugă din teritoriul ocupat, aveau deja mai multe animale. Au hrănit pisici pe moarte, fără adăpost. Un prieten, voluntar la grădina zoologică, a aflat că vor pleca și le-a cerut să ia cu ei un pui de câine. Înainte de asta, cineva le ceruse să îngrijească un pudel. Familia a ajuns la Simferopol cu greu, dar cu toate animale.
„Erau controale la graniță. I-au pus să deschidă fiecare cușcă, iar animalele au fugit. Pudelul, foarte iubitor și drăgălaș, a ros toate lesele. Au legat câinii cu bucăți de sfoară și fiecare dintre ei a fost inspectat. Au stat la frontieră 13 ore, apoi șoferul i-a lăsat în drum, la jumătatea distanței, pentru că durase mai mult decât era prevăzut”.
Povara mutării a căzut pe umerii lui Dima. El a fost cel care a stabilit ruta, a negociat cu șoferul, a discutat cu voluntarii și, la graniță, și-a ajutat mama și bunicul să completeze toate formularele, le-a spus unde să meargă și a avut grijă de animale. De la St. Petersburg, familia și animalele au plecat în Finlanda.
„A fost un chin să înregistreze atâtea animale. Când au ajuns, iar Dima a putut să se relaxeze puțin, și-a dat seama: nici bombele de la Oleșki, nici călătoria nu au fost degeaba”, spune Daria.
„Acum era clar că are sindrom post-traumatic. Așa că, a lucrat o perioadă ca voluntar la Rubikus, apoi a intrat la universitatea din Helsinki. Vestea inundării orașului lui natal, Oleșki, l-a lovit puternic. Strada lor a fost una dintre cele mai afectate.
Acum, după toate astea, medicii finlandezi și-au dat seama că situația e gravă, așa că merge la psihiatru, iar voluntarii noștri i-au găsit psihologi cu care lucrează online. Sper că lucrurile se vor rezolva pentru această familie”.
Rey și Andrei
„Am luat un câine ciobănesc care fusese lăsat la vecini. Îl chema Rey și era numai piele și os, i se vedeau toate vetrebrele și coastele. Puteai face anatomie pe el. În plus, era plin de răni. A încercat să ne atace, nu ne lăsa să îl examinăm, lătra. Avea niște dureri cumplice. L-am dus la spital, i-am tratat, sub anestezie, rănile, l-am hrănit și a devenit cel mai dulce câine din lume”.
De fapt, Rey nu fusese abandonat, dar proprietarul lui, Andrei, lucra la Herson și și-a lăsat câinele cu mama lui, la Oleșki. Când orașul a fost ocupat, mama a refuzat să plece. Apoi a murit. Vecinii îi aruncau câinelui mâncare prin gard.
„Dar se pare că insuficientă. Câinele avea lanț și nu se putea mișca normal – de aici, și rănile. Nu am habar de unde lua apă de băut. I l-am dar înapoi lui Andrei, care ne-a trimis un clip video înduioșător – întâlnirea câinelui cu stăpânul. Nu îl mai văzuse de un an și jumătate. Vă puteți imagina cum a fost? Noi am plâns. Andrei a plâns. Câinele a plâns”.
Daria spune că oamenilor cărora războiul le-a răpit tot – patria, casa, cei pe care îi iubeau – animalele le devin singurele ancore care îi țin în viață. Iar pentru ea, faptul că face voluntariat este, de asemenea, un fel de a se salva – de sentimentul continuu de vină.
„Treci granița. În loc de drum, sunt doar găuri. Nu e nicio vitrină întreagă la magazinele de pe drum. Firmele atârnă de sârme”, spune ea.
„La Mariupol, doar un cartier-model a fost construit în afara orașului, în mijlocului câmpului – un sat de lux cum nu există nici la Moscova, iar la intrarea în oraș sunt câteva clădiri noi. Înăutru, însă, totul e distrus, sunt numai ruine. Peste tot sunt acum macarale. Vopsesc peste schelete și pun acoperișuri direct din interirs. Găurile făcute de rachete sunt umplute cu cărămizi”, continuă Daria.
„Țara mea a făcut asta. Ce fac e felul meu de a mă ispăși”.
Acest articol a fost publicat inițial pe rferl.org
Europa Liberă România e pe Google News. Abonați-vă AICI.
