Octavian Soviany și-a descoperit personajul său cel mai memorabil, Kostas Venetis, scriind un poem. O prietenă l-a sfătuit să continue până se transformă în roman. Astfel că o metaforă (Kostas Venetis) a politropismului lumii s-a transformat în erou. Octavian Soviany a scris mai multe cărți de versuri pe care le-a publicat discret și câteva romane și pagini memorialistice care au găsit cel mai adesea porțile criticii deschise. Am stat de vorbă despre rostul literaturii în vremuri de restriște.
Europa Liberă: Domnule Soviany ați debutat, și e interesant lucrul acesta, cu poezie, mai ales că, în această seară, ați ales să citiți poezie și nu proză – deși în ultima vreme v-ați impus cumva atenției publicului prin proză – și m-ar interesa dacă a rămas poezia o iubită a dumneavoastră secretă?
Octavian Soviany: „Păi, poezia a rămas o iubită a mea secretă. Mai scriu și acum poezie, însă, doar din când în când. Când vine starea aceea din care se naște poezia, atunci aștept să se coacă puțin, pentru că nu e bine de pus imediat pe hârtie, iar după aceea, scriu. Am scos aproape în fiecare an câte un volum de poezie, în ultimul timp și, probabil, o să scot unul și la anul. Am adunat un număr oarecare de pagini, până la sfârșitul anului poate mai vine ceva, le las să mai dospească puțin și cred că, pe la mijlocul anului viitor, o să vin cu un volum de versuri. Însă, în mod constant, scriu acum proză. M-am îmbolnăvit și eu poate ca și alți poeți – mai sunt și alții care au trecut prin aceeași experiență – de această boală a romanului. E o adevărată aventură să scrii un roman.”
Europa Liberă: Spuneați că există o legătură între poezia dumneavoastră și roman, mai ales că unul dintre eroii dvs care rămâne în conștiința publicului – mă refer la Kostas Venetis - a pornit dintr-un poem pe care l-ați scris, transformat cu încetul în epopee.
Octavian Soviany: „Așa ceva, da.”
Europa Liberă: Cum ați ajuns la acest personaj care este un personaj picaresc, într-o lume extrem de colorată...
Octavian Soviany: „Păi, am pornit de la numele lui pe care mi l-a semnalat cineva care l-a găsit pe o cruce dintr-un cimitir din Berlin. Și acest nume are așa o rezonanță care te face să visezi puțin. Și am brodat în jurul acestui nume o poveste. Acum, sigur că povestea mea și personajul meu n-au nici cea mai mică legătură cu Kostas Venetis care va fi fost un biet om cumsecade, cu nevastă, cu copii și tot ce mai trebuie.”
Europa Liberă: Și care s-a prăpădit un secol mai târziu.
Octavian Soviany: „Și care s-a prăpădit un secol mai târziu. Al meu trăiește în secolul XIX. N-are nevastă, n-are copii, dar, în schimb, are o sumedenie de păcate. Cred că a făcut din toate câte un pic.Și, nu știu de ce a ieșit așa, pentru că, în momentul în care am început să scriu, nu știam în ce direcție merg, personajul s-a construit așa, pagină cu pagină. Îmi amintesc că, atunci când m-am apucat de această carte, aveam în cap doar primele rânduri, eventual prima pagină. Și totul a mers apoi, așa, ca de la sine. Există momente în care ai sentimentul că, de fapt, cărțile se scriu singure.”
Europa Liberă: Un fel de dicteu automat.
Octavian Soviany: „Tu trebuie doar să ai răbdare. Și să nu te amesteci prea mult, pentru că dacă te amesteci, s-ar putea să le strici.”
Europa Liberă: Ați plasat acest roman și, în general, vă simțiți confortabil în secolul XIX. De ce? De ce vă place secolul XIX? Este un secol al revoluțiilor, al destrămării vechilor imperiilor, al apariției altora...
Octavian Soviany: „Da, toate secolele acestea de sfârșit au farmecul lor... A fost un secol în care s-a scris foarte bine. În secolul XX nu s-a mai scris atât de bine ca în secolul XIX. Sau, dacă s-a scris bine, s-a scris în primii ani ai secolului XX. Dar după 1930-1940 eu cred că nu a mai apărut în Europa niciun scriitor care să fie comparat ca dimensiuni cu vreunul dintre marii, foarte marii scriitori ai secolului XIX. Poate că pe acolo prin Rusia, pentru că, în Occident, cu Proust, cu Thomas Mann, lucrurile erau oarecum epuizate. Iar ceea ce a venit după ei nu mi se mai pare de aceeași prestanță, de aceeași monumentalitate. Sigur, lucruri interesante s-au scris, dar marile repere tot prin secolul XIX sau la începutul secolului XX rămân.”
Europa Liberă: Înțeleg că nu e doar o problemă de calofilie, ci și de existență. Cumva nu vă simțiți confortabil în secolul XX – XXI.
Octavian Soviany: „Păi nu mă simt confortabil. Și cred că puțini oameni din generația mea pot spune că se simt confortabil. Fiindcă e o lume care înaintează într-un ritm care-ți taie respirația, sunt foarte puține pauze de respirație, toată lumea este agitată, totul se face în grabă. Mâncăm în grabă, bem în grabă, scriem în grabă, umblăm în grabă. Și toate astea, până la urmă, ajung să creeze o situație teribilă de stres.”
Europa Liberă: Vorbeați și de pattern-ul acesta cumva teribilist, catastrofic, al literaturii de secol XXI. Că există o atracție către partea sordidă, morbidă a existenței. Este aceasta ca să zic așa partea calofilă, partea de estetică care vă face să respingeți secolul abia început?
Octavian Soviany: „Și asta. Și asta. Pentru că pot înțelege anumite experiențe care s-au făcut în domeniul poeziei, să zicem, însă, de multe ori, chiar dacă înțeleg ce vrea autorul respectiv să facă, chiar dacă empatizez într-un fel cu el, ajung să mă întreb dacă aceea este chiar poezie?”
Europa Liberă: Ați fost profesor și ați avut elevi. De care elev ați fost mai legat?
Octavian Soviany: „Am avut elevi care au făcut pași importanți în literatură. Au fost perioade în care aveam o grămadă de elevi care scriau și, din grămada asta de elevi care scriau, au rămas câțiva. Cele mai sonore nume sunt Claudiu Komartin și Miruna Vlada. Au mai fost și alții. Ei au reușit să treacă cei mai cunoscuți.”
Europa Liberă: Dacă ar fi să le spuneți ceva scriitorilor români din ziua de astăzi, după anii de experiență pe care îi aveți, ce ar fi să le spuneți? Să-i îndemnați să le placă și lor secolul XIX?
Octavian Soviany: „Nu, nu. Le-aș spune să nu mai scrie decât dacă simt că nu au încotro. Pentru că poezia e foarte posesivă. Poezia vrea să i te dai tot. Și dacă nu i te dai tot ți se refuză în foarte mare măsură. Deci, să scrie numai dacă simt că chiar trebuie. Să simtă că, dacă nu scriu, să nu zicem vorbe mari ...„mor”, dar le lipsește ceva esențial. Numai atunci să scrie. Altfel, poezia rămâne un hobby. Un hobby destul de inofensiv. Sigur, e mai frumos să scrii versuri decât să clocești cine știe ce ticăloșie. Însă, aceea nu este poezie, totuși. Aceea este o joacă, un răsfăț estetic.”
Europa Liberă: Sunteți mai blând cu prozatorii care scriu pentru că nu au ce scrie?
Octavian Soviany: „Nu, nu sunt mai blând nici cu prozatorii. Pentru că, scrisul e, totuși, o treabă foarte serioasă. Și, dacă te apuci de ea, trebuie să o faci ca lumea. Dacă nu o faci ca lumea, e mai bine să nu o faci. Fiindcă rezultatele sunt rizibile. Iar cine cât de cât se pricepe, își dă seama.”
Europa Liberă: Am citit o carte de-a dumneavoastră (Am fost un copil reușit?) care este o autobiografie a primilor ani de viață. Este un manual de întrebuințare al lui Octavian Soviany? Putem descifra acolo teme ale dumneavoastră? Pentru că am găsit câteva teme care vă apropie cumva de Kostas Venetis.
Octavian Soviany: „S-ar putea să fie câte ceva pe acolo.”
Europa Liberă: Urmează ceva după această carte?
Octavian Soviany: „S-au putea să urmeze, nu știu, probabil că amintirile cern, la un moment dat, vor trebui duse puțin mai departe, însă pentru asta ar mai trebui și puțin timp. Și nu e prima prioritate.”
Europa Liberă: Știu că vă odihniți făcând traduceri: Rimbaud, Verlaine, Baudelaire.
Octavian Soviany: „Da, și scriind lucruri de genul acelor amintiri. Și, poate mai important decât ce am scris despre mine acolo, este că am încercat să-mi amintesc cum era Brașovul de pe vremea mea. Cred că Brașovul acela chiar merită, din când în când, să fie rememorat, repovestit. Sigur, eu îl văd pesemne idealizat pentru că toți avem tendința de a ne idealiza trecutul. Dar era acolo ceva, era o atmosferă, așa un fior, pe care acum nu-l mai găsim. Și nu știu de ce nu-l mai găsim, Poate e din vina noastră, poate că și inimile noastre sunt prea bătrâne, se înfiorează mai greu, dar, Brașovul copilăriei mele merita. Dacă nu o carte, măcar o cărticică.”
Europa Liberă: Mulțumesc foarte mult.
