Remember 10 August. Protestatar rănit de o grenadă: „Mai protestăm doar pe Facebook. Dar un share nu e suficient pentru democrație”

Peste 100.000 de oameni, mulți dintre ei din diaspora, protestau pe 10 august 2018 împotriva guvernului Viorica Dăncilă. Protestele durau deja de mai bine de un an și jumătate.

În ianuarie 2017, oamenii ieșiseră în stradă după apariția informațiilor care anunțau că guvernul va face o reformă în justiția penală, va grația o parte dintre corupți și va dezincrimina abuzul în serviciu.

În noaptea de 31 ianuarie, zvonurile au devenit realitate iar, în miez de noapte, Guvernul a dat Ordonanța de Urgență 13, care punea în practică toate temerile protestatarilor. Ordonanța supraviețuiește doar șase zile. Ea este abrogată sub presiunea unei manifestații la care participă peste 600.000 de oameni.

Inițiatorul ordonanței, ministrul Justiției, Florin Iordache, este demis, iar guvernul condus de Sorin Grindeanu este și el demis, prin moțiune de cenzură, de propriul partid.

Protestele nu se opresc, iar guvernele care au urmat „Executivului OUG 13” au încercat și ele să-și subordoneze Justiția prin propunerea de revocare a Laurei Codruța Kovesi de la conducerea Direcției Naționale Anticorupție, din februarie 2018, sau cele de modificare a codurilor penale, din iunie 2018, respectiv din iulie 2018.

Un alt protest masiv era anunțat pe 10 august 2018. Atunci, intervenția jandarmilor avea să fie în forță. Aceștia au folosit gaze lacrimogene și tunuri de apă. Peste 450 de persoane, printre care și copii, au solicitat îngrijiri medicale. 70 de persoane au ajuns la spital, iar unul dintre participanții la protest a murit câteva zile mai târziu.

Ministrul de Interne, Carmen Dan, și purtătorul de cuvânt al Jandarmeriei de la acea vreme, Marius Militaru, au susținut că intervenția a fost justificată.

Doru Oprea este unul dintre cei 70 de oameni ajunși la spital. A fost internat zece zile și a fost supus unei operații după ce capacul unei grenade de gaze lacrimogene i-a ajuns în picior. În spital a luat o bacterie cu care s-a mai luptat câteva luni.

El povestește într-un interviu pentru Europa Liberă ce așteptări mai are de la Justiția română pentru care a ieșit în stradă în urmă cu patru ani.

Europa Liberă: Aș vrea să-mi spuneți, în primul rând, ce vă amintiți din data de 10 august?

Doru Oprea: Mi-aduc aminte cam tot ce s-a întâmplat acolo. Din momentul când am ajuns și până a început agresiunea în forță a jandarmilor. Nu eram acolo doar în ziua de 10 august, am fost prezent cam 90 la sută din zile, începând din momentul când s-a dat Ordonanța 13/2017, pe 31 ianuarie, dacă-mi aduc bine aminte. Încă din prima seară am fost acolo. Pe data de 10 august, am ajuns undeva în jur de ora 12:00, eram cu un coleg de-al meu, un prieten, Octav Drăgan - fotograf. Și am fost până la 23:10, când am fost forțat de jandarmi să plec de acolo, fiind împușcat cu o grenadă, luat cu salvarea și dus la Spitalul Universitar.

Europa Liberă: Unde erați în momentul în care s-a întâmplat, în ce parte a pieței?

Doru Oprea: Cum vă uitați spre Guvern, eram în partea stângă. Acolo am stat tot timpul în toate zilele, eram chiar în primul rând acolo. Acolo am stat aproape un an jumate sau cât a fost.

Europa Liberă: Cum s-a întâmplat ca jandarmii să reacționeze astfel?

Doru Oprea: Prima dată au fost ceva semnale luminoase pe cer. Noi nu am știut ce înseamnă asta. Eu nu am făcut armata, nu stiu ce înseamnă trasoarele alea ale lor. Am înteles din presă că trebuia să știm ce înseamnă semnale luminoase, că trebuia să ne facă cineva instructajul, nu știu unde.

Pe vremea comuniștilor, aveam treisprezece ani, făceam ceva PTAP - pregătirea tineretului pentru apărarea patriei - și nu ne-au învățat nici acolo. În fine, eu i-am întrebat, că eram chiar în prima linie și mai vorbeam cu ei: Ce înseamnă semnalele acelea, a început revelionul, dăm cu artificii? Nu au răspuns, se uitau ca niște brute, parcă n-aveau voce, n-aveau glas, se uitau ca niște surdo-muți la noi și după aceea, la un moment dat, au adus tunurile cu apă.

Octavian chiar glumea și mă întreba dacă am făcut duș azi. Eu i-am zis că da, iar el a zis „nu-i nimic, mai faci o dată”.

Au început să arunce cu tunurile de apă și, după aceea, la un moment dat, fără niciun apel, avertisment la megafoane, pur și simplu au început să înainteze spre noi, lumea a început să se sperie și a început să alerge. Luați de val, am început și noi să alergăm, că ne împingeau, ei veneau de la spate și lumea țipa și, la un moment dat, în timp ce alergam, dar nu am făcut cred doi-trei metri, hai să zicem cinci metri, am simțit ceva în picior, dar nu o durere, ceva cald, am simțit că curge sânge.

Și când m-am uitat, am văzut, aveam blugii rupți și curgea sânge. Octav era în altă parte, eram cu un alt prieten în momentul ăla, cu Dragoș Preda. Și i-am zis: „uite că îmi curge sânge”. Eu m-am speriat, am crezut că e artera femurală. Mi-am adus aminte de cetățeanul japonez din fața Guvernului, cel mușcat de câine și care a murit acolo.

Pe moment nu am mai reacționat, n-am mai stat să mă gândesc că, după 30 de secunde, dacă ai fost împușcat sau ți-a fost secționată artera femurală mori. Speriat, cu Dragoș, am început să alergăm spre salvări. Știam unde sunt salvările. Erau pe bulevardul din față de la Muzeul Țăranului Român, că mai fusesem ziua acolo, pentru că dăduseră cu gaze și am mers acolo când ne ustura fața și mâinile, ne-au înregistrat și ne-au dat cu ceva spray pe mâini.

Știam că sunt acolo, dar mi-am dat seama că nu avem cum să ajungem acolo, că toată lumea mergea în direcția aia, erau și carele de televiziune, din spate veneau jandarmii. Și atunci am luat-o în sens opus cumva, în dreapta, spre Aviației, Aviatorilor. Acolo pe bulevard mi-am adus aminte că mai erau niște salvări. Și atunci cu Dragoș - mă ținea ca să nu cad - am luat-o în partea cealaltă și el m-a ținut, practic m-am târât într-un picior până acolo și a sărit într-o salvare de la SMURD.

Europa Liberă: Ați ajuns la spital. Cum a fost experiența în spitalele din România?

Doru Oprea: Primul lucru când am sărit în salvare le-am arătat că am blugii rupți, s-au uitat și aveam o umflătură foarte mare acolo și i-am întrebat ce e și au zis că nu, că e un hematom, că am fost lovit. Bine, îmi lipsea o bucată mare din picior, așa o bucată de carne, și mi-au zis că e ok, m-au legat cu un garou și au zis că să stau liniștit.

Erau oricum foarte speriate, erau două doctorițe tinere, care au foarte speriate, pentru că se trăgea în jurul nostru și tot țipau la șofer să mute salvarea de acolo și șoferul spune că nu poate să o mute, că are ordin să stea pe loc.

Jandarmii se apropiau și atunci dădeau în stânga, în dreapta, nu conta pe cine băteau, trăgeau la întâmplare, parcă erau posedați, parcă li se dăduse ca la soldații naziști de pe vremea lui Hitler... de le dădeau nu știu ce substanțe halucinogene ca să poată să lupte și să reziste câteva zile.

Și atunci vorbeau între ei să sune la Arafat să activeze codul roșu. Până am ajuns eu la spital se activase codul roșu. Au chemat o altă salvare, care m-a luat și m-a dus la Spitalul Universitar. Eu n-am mai fost la spital în viața mea. O singură dată cred, când am fost mic, aveam trei ani, căzusem.

După aceea e altă poveste, pentru că mi-au spus că eu am venit cu o bacterie în spital și bacteria Clostridium difficile eu aș fi adus-o de fapt în spital, nu m-am infectat eu acolo. Asta e povestea de după. Mă rog, deci am ajuns la spital, era deja activat codul roșu la Universitar. Veneau foarte mulți răniți. Mai erau lângă mine, mai era o tipă care avea picioarele de la genunchi amândouă arse tot de la grenade sau de la ce au dat atunci.

Și, mă rog, după ce am așteptat în ambulatoriu, sau cum se numește acolo, undeva la 3 jumate dimineața am fost operat, mi-au făcut injecție din aceea în coloană, pentru anestezie. Adică n-am vrut să fiu anesteziat total, am vrut să fiu treaz. În timp ce mă opera, doctorul mi-a extras de acolo - de unde doctorița îmi spusese inițial că e un hematom - de fapt îmi scosese de acolo un capac de grenade din acela mare de plastic și încă două bucățele și mi le-a arătat. Și m-a întrebat dacă vreau să le păstrez. Am zis că normal că vreau să le păstrez amintire.

Miștocărelile lui Oprescu

Și după aceea am stat nouă zile la Universitar, prima dată am fost sus pe secția de la Ortopedie, unde încă era pe vremea aceea Oprescu șef de secție, fusese reabilitat. Țin minte că eu am fost vineri sau sâmbătă, nu mai știu când a picat 10 august atunci, dar luni la vizită când a venit medicul să ne viziteze, Oprescu a venit cu o întreagă suită de asistente și medici și a început să facă glume cu mine. Asistenta îi șoptea că el e rănitul de la televizor. Și el a zis: „Da da da, știu. Este eroul nostru”.

Începuse să facă miștocăreli cum știe el și s-a uitat la mine, mi-a inspectat rana: Aaaa… Nu ai nimic. Ne mutăm la chirurgie plastică. O să-ți pună transplant de nu știu unde și o să fii ca nou și o să pleci. Și mi-a zis să mă bărbieresc. Și după ce a plecat, eu i-am zis mulțumesc. Și el se întoarce ironic, sau era sincer, nu mai știu. Cred că era ironic: „Noi vă mulțumim”. Și atunci am vrut să-i zic, auziți, dar dumneavoastră n-ar trebui să fiți în pușcărie, să nu mai profesați? În fine…

După aceea m-au mutat la chirurgie plastică. M-au mai operat o dată. Adică nu mi-au mai făcut transplant, mă rog, m-au cusut. În fine nu mai contează cum au cusut, ce au făcut acolo. Ideea e că după nouă zile mi-au dat drumul și am plecat acasă. Dar după ce am ajuns acasă, în noaptea următoare, mi s-a făcut rău. Febră.

Am sunat o colegă care era medic, i-am descris simptomele. Mi-a zis clar: Vezi că ai luat bacterie din spital, Clostridium. Du-te și fă-ți analizele. Mi-am făcut analizele și mi-a apărut că am bacteria asta. M-am luptat o lună de zile cu ea.

Europa Liberă: V-ați întors în spital cu bacteria?

Doru Oprea: Nu m-am mai întors în spital. Nu mai voiam să mă întorc în spital. Venisem la Timișoara la ai mei, m-am dus la Victor Babeș aici, în Timișoara. Era duminică, țin minte, cu probe, n-au vrut să mi le ia, că e duminică, că vino luni. M-am dus după aceea la o clinică privată și mi-au dat un tratament. L-am luat zece zile după aceea mi-a mai trecut, după aceea iar mi-a revenit, iar m-am tratat.

În spital n-am mai mers și până la urmă am scăpat, după o lună și ceva, de bacterie, dar a trebuit să mai țin regim încă șase luni de zile, pentru că e o bacterie mortală. Adică dacă aveam comorbidității, cum se spune acum, așa am învățat, sau dacă eram în vârstă și cu alte probleme, mari șanse era să mor. Nu scapi de la bacteria Clostridium difficile care, am înțeles, e prin toate spitalele din România.

Europa Liberă: Ați fost chemat la Parchet, n-ați fost chemat la Parchet... A existat o plângere făcută de dumneavoastră la Parchet în dosarul 10 august?

Doru Oprea: N-am fost chemat niciodată la Parchet. În spital, în mod normal, legea spune că dacă există un rănit împușcat, căzut cu mașina, ceva, asta am aflat-o și eu când eram în spital, primul lucru trebuie să anunțe Poliția. Și Poliția trebuie să vină să vadă despre ce e vorba. Asta e regulă, am înțeles că e în România. Nu a venit nimeni cât am stat eu nouă zile acolo.

Eu, la vremea respectivă, eram membru USR. Colegul meu, Stelian Ion, pe vremea aceea mi-a zis că mă ajută cu colegii de la partid cu o asistență juridică, să formuleze plângerea penală. S-a ocupat el să formuleze plângere penală. A și dus-o la la Parchet.

„Cazurile grave” nu au fost chemate la Parchet

Și după ce am ieșit din spital, m-am dus la IML, la Timișoara. Și după aceea o singură dată am fost. În septembrie, am dat o declarație la procurorul militar, pe vremea ce era un colonel Chifan care se ocupa de dosar. Am dat o declarație, m-am dus cu un avocat. Vreo trei ore mi-a luat, am predat, am proces verbal, blugii care erau rupți și grenada ce a scos-o din mine, toate probele.

Mi s-a promis atunci de colonelul magistrat Chifan, l-am întrebat: Dar n-o să aibă și dosarul asta soarta dosarelor Revoluției și a Mineriadei? Si a zis că „nu”, că vă promit eu că ăsta nu va rămâne așa, că aici lucrăm la foc automat. Avem 800 de depoziții, martori, cerem, facem, dar nu va rămâne așa. În fine, asta a fost tot.

Colonelul magistrat Chifan nu mai există în dosar, ori i-a luat dosarul ori nu știu ce s-a întâmplat cu el. Dar din ziua aceea eu nu a mai fost chemat niciodată, în condițiile în care am aflat de alți oameni, care au fost la protest și care au fost gazați, au fost chemați de foarte multe ori. Am o colegă din USR care a fost chemată de foarte multe ori.

Prietenul meu, la fel, a fost chemat de foarte multe ori și mulți au fost chemați. Mai e un băiat care tot așa a avut o rană în pulpă la picior, o gaură de la o grenadă, care a fost tot atunci mediatizat cazul - pentru că a pus el (imagini) pe Facebook - și cred că încă o fată cu genunchii arși. Am fost să ziceam cazuri grave. Noi nu am fost chemați niciodată, de atunci din septembrie 2018 și n-am mai fost chemați la audieri. Nimic.

Europa Liberă: Vreo comunicare din partea Parchetului a existat?

Doru Oprea: Nu, n-am primit niciodată, din ziua aia eu nu am primit nimic, nici pe adresa de domiciliu, nici pe adresa avocatei. Am primit la un moment dat, pentru că a cerut avocata, decizia de clasare de la DIICOT pe care a trebuit să contestăm.

Europa Liberă: Dar n-ați primit-o fără solicitarea avocatei?

Doru Oprea: Nu. Am cerut-o noi, am primit-o, am contestat-o și am și câștigat. Am fost nouă cazuri care am contestat decizia și am câștigat. Procurorul ierarhic a dispus redeschiderea, retrimiterea… N-am înțeles. Oricum e o nebunie cu dosarul ăsta. Nici nu știu acum pe unde se mai află.

Europa Liberă: Ați plecat din țară. De ce ați ales să părăsiți România?

Doru Oprea: Am fost invitat la la Bruxelles de colegul meu, care era europarlamentar de diaspora, Radu Mihail, m-a chemat la Bruxelles să vorbesc, să le prezint cazul celor din grupul Verzii Europeni, ecologiștii. Voiau să se intereseze, să știe de la cineva care a fost în piață, corect, ce s-a întâmplat acolo.

Am fost acolo și chiar a doua zi, sau a treia zi, venise Viorica Dăncilă în Parlament, chemată de Timmermans (Frans Timmermans, vicepreședintel al Comisiei Europene) să dea explicații sau să prezinte un raport despre ce s-a întâmplat, și eu eram chiar atunci de față. Eram în Parlament dar la balcon.

Am fost foarte șocat să văd premierul țării mele, nu contează ce nume are, că e Viorica Dăncilă, că e Ponta, nu contează. Era prim-ministrul României și în loc să spună că cazul va fi anchetat, sau să dea detalii legate despre 10 august, a început să rățoiască la parlamentarii din Parlamentul de la Strasbourg și să spună că și voi faceți la fel, în Belgia și în Franța bateți protestatari și ce mai faceți pe acolo.

Și atunci am zis ok, dacă ăsta e drumul pe care Guvernul României și cei plătiți din bani publici vor să-l aleagă, atunci eu o să stau o perioadă pe aici și aștept să văd ce se mai întâmplă. A fost o decizie de moment.

„Va trebui la un moment dat să mergem la CEDO”

Europa Liberă: Ce așteptări aveți în legătură cu 10 august. Credeți că se va rezolva ceva în justiția din România?

Doru Oprea: Nu mai am nicio așteptare, după cum am văzut cum au încercat să mușamalizeze dosarul și să-l plimbe prin toate direcțiile. Eu nu am cunoștințe juridice, am terminat științe economice dar în patru ani de facultate am făcut și drept civil, și comercial și drept penal.

Adică am ceva vagă idee, dar când am văzut ce vor să facă cu dosarul și cum l-au trimis la DIICOT, DIICOT-ul care ceruse doar studiere și ei l-au aruncat. DIICOT-ul și-a declinat că nu aveau nici o treabă cu speța pentru că, cineva, vezi Doamne, făcuse niște acuzații că s-ar fi încercat o tentativă de lovitură de stat, e clar că se încearcă să se mușamalizeze și să se tărăgăneze și acest dosar, precum marile dosare rămase nerezolvate în istoria recentă a României, dosarul Revoluției și dosarul Mineriadelor. Deci nu trag vreo mare speranță că se va întâmpla ceva.

Am vorbit cu avocata mea, nu știa nimic, nu știa unde-i dosarul, n-a primit nicio înștiințare. Am înțeles că s-a întors la Parchetul Militar sau la Parchetul Public. Nu știm absolut nimic. Din păcate va trebui la un moment dat să mergem la CEDO, la Strasbourg, pentru a depune plângere împotriva statului român și a pune cumva presiune pe justiția română să rezolve acest dosar, la fel cum a făcut Doru Mărieș cu dosarul Revoluției și cu dosarul Mineriadei.

Pentru că, se pare, justiția din România, de fapt oameni plătiți din banul public, procurori, judecători și ce mai sunt pe acolo, nu vor să lucreze și să își facă treaba pentru care sunt plătiți și au jurat pe Constituție.

Europa Liberă: S-a schimbat ceva în România, din 10 August, până astăzi? Problemele de atunci au fost rezolvate?

Doru Oprea: Nu, noi atunci am ieșit în stradă pentru justiție. Noi de fapt ne doream un stat de drept. Eu luptam pentru separația puterilor în stat, un principiu la care țin. Nu s-a schimbat nimic. S-a mers din rău în mai rău. Da, s-a schimbat, dar din păcate în rău.

Noi ieșisem în stradă pentru o justiție independentă, pentru magistrați bine plătiți și integri, numiți pe criterii de competență, de profesionalism, în urma unor examene. Eu sunt de părere că ei trebuie să fie numiți de corpul lor, adică fără numiri politice cum se fac acum la CCR.

Bine, am observat că în multe țări Curțile Constituționale sunt politice, dar din păcate de atunci lucrurile au mers din rău în mai rău. Și președintele Iohannis, care fusese sau apăruse ca un garant al justiției și care venise o dată în stradă, din păcate a renunțat la lupta asta pe care o afișase.

Pur și simplu a renunțat, a depus armele. Nu inteleg de ce, sper să nu fie scenariul Constantinescu. Băsescu și acum Iohannis cum i-au înfrânt serviciile.

Europa Liberă: Credeți că societatea românească mai este pregătită să iasă în stradă pentru motive ca cele din 10 august? Sau este dezamăgită de ceea ce se întâmplă în justiție cu acest dosar și cu altele?

Doru Oprea: Din păcate, nu cred că se va mai ieși în stradă. Eu mă așteptam, după represiunea sângeroasă din 10 august, a doua zi să fie tot mai mulți oameni în stradă și să continue protestele. Să fie mai îndârjiți, dar din păcate după cum știți nu s-a mai întâmplat absolut nimic.

Mulți oameni dezgustați au început să plece din țară. Mulți au au rămas în țară dar și-au creat niște insule ale lor unde cred ei că trăiesc în siguranță, nu știu cum trăiesc, și fac abstracție de ce se întâmplă în jurul lor, cu toate că totul, adică viața lor e afectată indirect sau direct de ce se întâmplă în jurul lor.

„Un like și un share nu sunt suficiente pentru democrație”

Dar, mă rog, mulți se mint singuri, eu nu-i condamn. Și asta s-a întâmplat și cu primul val de oameni care au plecat. Au plecat după Revoluție când s-au deschis granițele. O mare parte au început să plece după represiunea sângeroasă de la Mineriadă, când au fost bătuți oameni care tot așa ieșiseră în stradă pentru democrație și libertate, nu ieșiseră pentru bani sau o sută de lei la salariu.

Și asta s-a întâmplat și după 10 August și se vede, oamenii nu mai protestează. Oamenii protestează doar pe Facebook și cred că dacă scriu ei ceva pe ei sau dau share și like e suficient pentru democrație. Dar nu e suficient.

Românii, în schimb, se uită cu admirație spre ucrainieni, care au făcut un Maidan, care cu două revoluții una în 2004, alta în 2014, îi admiră acum pentru lupta pe care o duc împotriva opresorului rus. Dar ei în schimb nu fac absolut nimic. Și atunci am știut că glumeam când ne uitam în piață.

Uite ce au făcut ei în Serbia când au mărit prețul benzinei, că s-au dus și au lăsat 10.000 de mașini în mijlocul Belgradului, au luat cheile și au plecat. Sau uite ce au făcut armenii, că au ieșit și au reușit să răstoarne guvernul. Și eu ziceam păi și noi de nu stăm aici, și protestăm, și continuăm. Păi noi nu ca aia, nu suntem la fel. Din păcate națiunea română.

Europa Liberă: Care este lecția pe care am învățat sau pe care n-am învățat-o din 10 august?

Doru Oprea: Nu știu dacă este o lecție de învățat după 10 august. Nu e nicio nicio lecție. Poate că lecția este să nu mai avem încredere în anumiți politicieni, cum am avut încredere în Iohannis. Eu, pentru Iohannis, împreună cu colegii am stat multe săptămâni în Piața Universității, că nu se stătea în Piața Victoriei, că piața era prea mare pentru câți eram noi. Adică eram o mână de oameni, eram 10-15.

În weekend eram 300 și eram foarte fericiți că eram 300. Și cred că asta e lecția, să nu ne mai lăsăm amăgiți de tot felul de port-drapel și să încercăm să ne rezolvăm până la urmă problemele. Pentru că noi ar trebui să rezolvăm problemele singuri, ca societate. Punem presiune pe politicieni mergând la vot, încercând să reformăm clasa politică. Nu știu cum, nu am soluții în acest sens dar. Dar trebuie făcut ceva.

Europa Liberă: Va intra 10 August în istorie? Și dacă da, cum credeți că va fi marcat 10 August în istorie?

Doru Oprea: 10 August a intrat deja in istorie, pentru noi cei care am fost acolo și pentru foarte mulți români. Nu știu dacă politicienii și istoricii de peste 10-20 de ani vor include aceste evenimente în cărțile de istorie.

Nu știu, că nu m-am uitat pe manualele de istorie, ce spun despre Revoluție și Mineriade. Până la urmă, știți, se spune că istoria e scrisă de învingători. Și învigătorii sunt cei care au dat lovitura de stat în 1989 și au capturat statul și după cum vedem încă sunt la la butoane.