Linkuri accesibilitate

Editorial | Pierduți pe drumuri: strada, ca o țară. De ce ne omorâm unii pe alții pe șosele?


Trailer | Pierduți pe drumuri: strada, ca o țară. De ce ne omorâm unii pe alții pe șosele?
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:00:56 0:00

„Pierduți pe drumuri”: o campanie Europa Liberă prin care încercăm să aflăm răspunsul la o întrebare cinică: „De ce ne omorâm unii pe alții pe străzi?”

În următoarele 24 de minute, undeva în România, va avea loc un accident rutier. Cel puțin o persoană va fi rănită ușor. În mai puțin de o oră, un alt accident va răni grav sau va curma viața unui om. Puși laolaltă, românii care au murit sau au fost grav răniți în accidentele rutiere din ultimul deceniu ar putea umple un oraș de dimensiunile municipiului Suceava. 99.000 de răniți grav. 24.000 de morți. Iar numărătoarea continuă.

Cea mai facilă cale pentru șoferi și pietoni este să dea vina pe autorități. E o metodă care ne e la îndemână de fiecare dată când o realitate economică sau socială ne mâhnește. Avem salarii mici? Statul e de vină! Cad școlile pe copii? Autoritățile sunt responsabile! Străzile sunt pline de gropi? Hoțul de primar!

Statistica europeană privind morții și răniții în accidente rutiere, condusă de România, este însă un adevărat studiu sociologic asupra societății românești. E o oglindă care surprinde perfect România atât pe orizontală, cât și pe verticală. De la cetățenii pentru care normele de conviețuire morale sau legale sunt opționale, până la autoritățile șubrezite de incompetență sau corupție.

E simplu să aruncăm vina pe stat pentru cei aproape 25.000 de morți din ultimul deceniu. Deși poartă o responsabilitate, statul nu e singurul care are mâinile mânjite de sângele celor striviți pe drumurile patriei.

Toți le avem.

Împărțim în mod egal vina. Chiar dacă, ipotetic, de mâine am avea legi ca în Elveția și drumuri ca în Germania nu vom avea și garanția că pe șoselele din România nu se va mai muri decât în accident – în sensul propriu al cuvântului – și nu din obișnuiță. Pentru că însuși termenul „accident” e greșit pus în contextul morților de pe șoselele României. La noi, pe străzi, se moare din obișnuință și se supraviețuiește din noroc.

  • Nu e „accident” atunci când un șofer teribilist depășește pe linie continuă, în curbă, pentru că nu are răbdare să stea în spatele unei mașini.
  • Nu e „accident” când un șofer spulberă cu peste 100 de km/h la oră, în localitate, un pieton care traversează pe trecerea de pietoni.
  • Nu e „accident” atunci când cineva se urcă băut la volan după o petrecere și izbește o altă mașină oprită la semafor.
  • Nu e „accident” când mașina al cărei aviz tehnic a fost obținut cu mită se defectează la 100 de km/h și se oprește într-un copac.

Toate acestea sunt banale în traficul rutier din România.

Murim pe șosele și din vina unora dintre noi.

A celor care se bucură când păcălesc sistemul și obțin permisul pe nedrept sau, mai rău, îl cumpără ca la talcioc de la un examinator corupt. A celor care conduc cu 100 de km/h prin localitate și mulțumesc „colegului” de trafic pentru flash-ul din sens opus. A celor care își pun centura de siguranță de formă pentru a scăpa de avertismentul sonor al mașinii. A celor care „trec” inspecția tehnică periodică a mașinii pentru o rablă pe patru roți adusă din străinătate, fără să le pese că își vor pune propria viață sau a celor din jur în pericol.

România avea înmatriculate la finele anului trecut 7,2 autoturisme. 4 milioane au o vechime între 10 și 20 de ani, iar 1,7 milioane sunt mai vechi de 20 de ani. Unele mașini sunt mai „bătrâne” chiar decât proprietarii lor – mulți tineri, abia posesori de permis, însă dornici de cai putere și adrenalină.

Murim pe șosele și din cauza lor.

A celor care fac legea de 30 de ani. Politicieni care ne sfătuiesc să „ne grăbim încet”, când mașinile lor intră pe contrasens și le izbesc pe cele care circulă regulamentar. Șefi de Poliție care nu înțeleg că un fenomen atât de profund nu se rezolvă prin sfaturi puerile date la televizor sau înșiruirea unor cifre ale „cadrelor” scoase pe străzi. Trofeele contravenționale de ordinul milioanelor care ar trebui să determine șoferii să respecte legea sunt inutile. Nu îi fac decât să se străduiască mai mult să nu fie prinși când o încalcă.

Da, coerciția ajută la respectarea legii. E un truism. Însă nu e suficient. Câți dintre dumneavoastră nu ați mai încălcat niciodată normele rutiere după ce ați primit o sancțiune? Ne îmbătăm cu apă rece dacă ne imaginăm că vom scădea numărul de accidente dând amenzi mai multe și mai dure.

Ministerul de Interne trebuie să schimbe tactica și să îi determine pe cetățeni să nu încalce regulile rutiere din respect pentru lege și pentru cei din jur, nu de teama unor amenzi. E o misiune foarte grea, care cu siguranță nu va putea fi îndeplinită ușor. Avem nevoie de figuri care să ne câștige, nu să ne impună, acest respect. De la ministrul de interne, până la polițistul rutier care ne oprește pentru un control de rutină.

Momentan, părem pierduți pe drumuri. Confuzi într-o junglă rutieră în care sudalma și claxonul ne sunt mai la îndemână decât respectul. În care ne ajutăm unul pe altul să nu fim prinși de poliție și în care autoritățile acționează la alibi și se îngroapă în procese verbale și razii „pe linie de prevenire”.

Nu e de ajuns. Nu dacă vrem să ajungem, în siguranță, la destinație.

În următoarea săptămână, Europa Liberă va derula campania „Pierduți pe drumuri”. Vom face o radiografie a cauzelor accidentelor rutiere din România, plecând de la modul în care se obține permisul de conducere, până la profilul psihologic al șoferului român. Vă vom prezenta povești ale victimelor accidentelor, vom descrie modul în care justiția tratează aceste cazuri sau cum alte țări au reușit să reducă numărul morților de pe șosele.

Partidul lui Putin, câștigător în alegeri marcate de fraudă
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:09 0:00
XS
SM
MD
LG