Câteva luni după decembrie 1989, Ministerul Sănătăţii a continuat să primească fişe ale mamelor care muriseră în urma întreruperilor ilegale de sarcină. Femeile încă nu aflaseră că sinistrul Decret 770 fusese abrogat. Politica ceaușistă de sporire forțată a populației a făcut mii și mii de victime, femei și copii, a distrus familii. Drame pentru care cuvintele continuă să fie insuficiente.
- În toamna lui 1966, N. Ceaușescu abrogă Decretul din 1957 prin care predecesorul lider comunist, Gh. Gheorghiu Dej liberalizase avorturile conform vederilor clasice de stânga.
- În urmă cu 55 de ani, la 1 octombrie 1966, noul secretar general al PCR, Ceaușescu emite decretul 770, punctul cheie în declanșarea unei politici abuzive de sporire a populației, cu urmări devastatoare până astăzi.
- În 1966, natalitatea era 14, 3 la mia de locuitori pe an, iar în 1989 de 16 la mie, o creștere substanțială, dar departe de cele 20 de nașteri la mia de locuitori anual, la care visa dictatorul național-comunist.
- Sărăcia, privațiunile devenite sistemice, lipsa alimentelor, a curentului electric, frigul din case, supravegherea și teroarea instrumetate de Securitate au fost doar câteva dintre motivele pentru care familiile refuzau să aducă pe lume copii.
- Confruntate cu privațiuni de neimaginat astăzi, mii de femei au recurs la metode barbare de întrerupere a sarcinii. Avorturile făcute acasă în condiții precare se soldau frecvent cu septicemii, iar multe femei mureau înainte să ajungă în spital.
- Spitalele aveau o politică draconică în privința chiuretajelor, Miliția, Procuratura și Securitatea urmăreau personalul medical, pacientele sângerânde erau interogate. Multora li se deschidea dosar penal
- Politica de accelerare forțată a natalității a avut ca efect nu doar moartea a mii de femei, ci și abandonul copiilor nedoriți. La izbucnirea Revoluției din 1989, peste 100.000 de copii se aflau în orfelinate-ghetou. Condițiile inumane în care subzistau au șocat întreaga lume, inclusiv pe români.
Pentru Nicolae Ceaușescu și acoliții lui, „dușmani ai regimului” erau toți cei care puteau avea copii dar alegeau să nu-i facă. Brațele lungi ale unor legi draconice privind avortul, mânuite de Securitate, Miliție, activiștii PCR și Procuratură au lăsat în urmă familii destrămate, mii de copii ajunși în orfelinatele-ghetou care au oripilat occidentul după revoluție. O revoluție făcută și de „decreței”, cum erau numiți copiii născuți după 1966.
Politica ceaușistă a natalității a fost unică chiar și în spațiul ex-sovietic. În 1989, de exemplu, s-au înregistrat 170 de decese materne la 100 000 de naşteri, dintre care 87% erau cauzate de întreruperile de sarcină. Procentul era de zece ori mai mare decât tot ceea ce fusese înregistrat atunci în Europa.
România s-a plasat „alături de China cu ale sale politici ale avortului silit şi de Germania nazistă cu politicile sale pro şi antinataliste bazate pe criterii rasiale”. (Raportul de condamanare a regimului comunist)
Rapoartele oficiale arată că 9.452 de femei au fost înregistrate în statisticile privind mortalitatea maternă, dar cifrele sunt departe de realitate pentru că ele nu includ miile de avorturi făcute clandestin. Nu există suficiente date despre adevărata dimensiune a fenomenului și nici despre cea a dramelor individuale provocate de dezumanizantul Decret 770/1966.
Curgeau din ele găleți de sânge, trebuia așteptat milițianul
Disperate, femeile apelau la felceri sau moașe care foloseau metode barbare, în urma cărora multe își pierdeau viața în chinuri greu de descris, lipsite de medicamente și orice asistență medicală de specialitate, fie rămâneau sterile și traumatizate pe viață.
Ana Culcer, fost șef al Secției de Neonatologie a Spitalului de Urgență Universitar din București, care din 1973 pină în 2013 a lucrat numai în maternități, a văzut cu ochii ei ororile regimului.
„Săracele își provocau avorturi criminale. La trei ani realizam cât la un cutremur ca cel din ‘77 la decese materne de femei tinere din avorturi provocate. Cele mai multe avorturi se făceau acasă, își băgau alcool în uter, leandru, se sondau, tot felul de porcării. Multe mureau acasă sau în spital. Numărul de decese era colosal.
Eram intern, am făcut la Brâncovenesc un stagiu și am mers în gardă la ginecologie. Am avut un șoc. Venea noaptea femeie după femeie cu sânge pe ele, găleți întregi de sânge, le urcau pe masa de întreruperi de sarcină de la ginecologie, curgea sângele din ele ca de la robinet, iar doctorii nu aveau voie să se atingă de ele până nu venea milițianul să le întrebe ce și-au făcut, cum și-au făcut. Puteau să moară, săracele dacă refuzau să spună. În ultima clipă le chiuretau. Era un sistem criminal. Numai femeie să nu fii într-un sistem ca ăla”.
Numărul sinuciderilor, al internărilor în ospicii, al familiilor destrămate sau al bebelușilor rămași cu sechele din cauza „leacurilor” pentru provocarea unei întreruperi de sarcină au crescut exponențial în cei de 24 ani de aplicare a politicii natalității.
Mortalitatea în urma întreruperilor de sarcină ajunsese, în 1986, la 2,69 la mie, iar în 1988 la 3, 45 la mie. În timp ce în toată Europa, inclusiv în țările din fostul bloc comunist, ca Polonia sau Republica Democrată Germană (RDG), mortalitatea scăzuse, în România crescuse de cinci ori.
Mi l-a făcut pe viu, mi-am mâncat cureaua de la ceas de durere
Existau însă și cazuri fericite, femei care aveau noroc, care prin relații aveau acces la câte un doctor priceput, care risca și le făcea întreruperea de sarcină acasă. „Era greu, foarte greu, riscul era enorm dacă ceva mergea rău. Nici nu vreau să-mi aduc aminte prin ce groază am trecut. Noroc că eram foarte tânără”.
Dana are acum 56 de ani, iar când a făcut primul chiuretaj, în 1986, era studentă.
„Aveam 21 de ani, eram studentă, soțul meu la fel, eram colegi, nu voiam un copil, nu eram pregătiți pentru asta, ne gândeam să așteptăm să ne terminăm facultățile, să ne așezăm la casa noastră. Stăteam la părinții mei. Tata a găsit un doctor să-mi facă avortul acasă. Relațiile erau totul la vremea aia. Și banii. În spital era imposibil dacă nu aveai pile serioase, dar și așa era riscul să te ia miliția la întrebări și înfundai pușcăria.
Norocul a fost că aveam o casă mare, urlam atât de tare, că mi-a făcut totul pe viu, de cred că s-ar fi auzit până la colțul străzii, dar tata scosese boxele la fereastră. Doctorul striga la mine, taci, că te las așa, încă puțin, uite acum termin, mai rabdă nițel că-i gata. Eu ziceam ”da, da” și îl întrebam de ce nu poate să-mi facă o injecție, ceva, să nu mai doară așa rău. Țin minte că mi-am ros cureaua de la ceas de durere. Am mâncat-o pe toată”.
Dana recunoaște că a avut noroc, nu a rămas cu sechele, doctorul s-a dovedit priceput.
„Măritată, dar tot fata lu’ tata eram, nu a vrut să-mi spună nici cine era doctorul, nici cât a dat. Nu a vrut să știu nimic, i se părea periculos pentru mine. El s-a ocupat de tot. A murit imediat după revoluție, Dumnezeu să-l odihnească. Existau filiere, informațiile circulau, oamenii se ajutau, că multe familii trecuseră prin așa ceva. Am avut la facultate o colegă care a pățit-o rău de tot după un avort, era să moară. Ce să vă zic, mi-era o frică de tremura inima în mine. Era teroare mare cu chestiile astea”.
Are doi copii mari acum, de soț a divorțat, până la urmă nu s-au înțeles. „Așa-i viața, nu dormi cum îți așterni”.
Femeile ajungeau cu septicemie în spital, multe nu scăpau
Femeile apelau la chiuretaje din cauză că nu exista niciun alt mijloc contraceptiv. Steriletele erau interzise, iar personalul medical care făcea astfel de intervenții risca pușcăria. Anticoncepționale nu existau sau se procurau foarte greu, pe sub mână, la prețuri exorbitante.
Ceaușescu, Partidul Comunist și Securitatea voiau să reteze orice posibilitate de a preveni o sarcină nedorită.
După șocul din primii ani de la apartiția Decretului 770, a apărut reacția de adaptare și femeile apelau la orice mijloc pentru a nu avea un copil nedorit, povestește profesorul Gheorghe Peltecu, medic obstretician, cu o vastă experiență în domeniu, fost director al spitalului Filantropia.
„S-au folosit mult mai atent de mijloacele de contracepție empirice, respectiv calendarul. Unele puteau să-și procure sterilete, în special cele ce aveau cât de cât legături cu Occidentul - mă refer aici la personalul care lucra în aviație. Pilulele de contracepție au devenit marfă de contrabandă în perioada respectivă, dar nu erau accesibile decât unui număr foarte restrâns de femei.
Ulterior, cele mai multe femei care nu își doreau sarcina în niciun chip recurgeau la întreruperi empirice, care, contrar a ceea ce se vorbea probabil atunci, nu erau făcute de doctori, ci de personal care nu avea nicio legătură cu pregătirea medicală. Îmi amintesc că unul dintre cazurile pe care le-am auzit era că un lucrător de la depoul de tramvaie a fost prins făcând așa ceva”.
Profesorul Peltecu spune că femeile care ajungeau în spitale în urma unor astfel de avorturi erau, de regulă, în stare foarte gravă, pentru că teama de a nu fi chiuretate le făcea să stea acasă până în ultima secundă.
”În momentul în care o femeie ajungea în spital era deja cu niște complicații severe. Cele care au murit, cel puțin în spitalele unde am lucrat eu, veneau în stare de insuficiență renală, cu septicemie.
Circula neoficial informația că dacă te duci în spital prea devreme s-ar putea să stai mult acolo până te chiuretează și atunci ele așteptau acasă până se declanșa o hemoragie sau o infecție și veneau atunci crezând că vor fi chiuretate cât mai repede și vor pleca. Dar vă spun că nu am întâlnit situații în care femeile să fie lăsate deliberat să moară fără să fie chiuretate din cauză că medicii se temeau să nu sufere consecințe de la organele de miliție”.
Măsurile draconice de supraveghere se înăspreau de la an la an, la fel și obsesia lui Ceaușescu. Deși medicii și-au arătat reticența, în 1985 limita de vârstă de la care se putea face un avort legal a fost ridicată de la 40 la 45 de ani. ( Decretul 411/1985). În același timp, numărul de copii pe care o femeie trebuia să îi aibă s-a mărit la cinci.
Consecințele au fost dramatice, multe dintre femeile care și-au pierdut viața făcând întreruperi ilegale de sarcină aveau deja mai mulți copii, unele fiind chiar „mame eroine”.
Cezariana, calea spre avortul legal
Decretul 770 nu a fost însă considerat suficient pentru mărețul scop al creșterii natalității, așa că regimul a luat și alte măsuri de control și pedepsire a eventualelor abateri.
De exemplu, s-a interzis sterilizarea femeilor prin legarea trompelor sau folosirea dispozitivelor intrauterine, ca și preparea în famacii a aneticoncepționalelor, ba chiar și sfaturile privind contraconcepția.
„Nu era voie să dai niciun sfat de contracepție că intrai la pușcărie, condamnarea era în jur de 2 ani. Știu un caz în care o doctoriță a dat sfaturi contraceptive unei tinere, era la masa de alături un securist, s-a trezit legată și vai de capul ei ce a tras”, povestește medicul Ana Culcer.
În aceeași logică strâmbă, operațiile de cezariană erau permise doar în cazuri strict prevăzute de lege. O femeie avea dreptul la avorturi legale toată viața dacă făcuse două operații cezariene.
Asta a făcut ca multe femei să încerce să nască prin cezariană, ceea ce, cu ajutorul tacit al medicilor, devenise posibil, dar nu la scară largă, spune doctorul Gheorghe Peltecu
„Era unul din subterfugiile prin care medicii mai puteau să ajute anumite femei pentru a nu ajunge în situația de a-și provoca sau solicita întreruperea ilegală a sarcinii. Nu a fost un fenomen semnificativ. Bineînțeles că și acestea trebuiau să fie persoane de încredere, ca să nu spună că li s-au făcut cezariane de complezență”.
În anii 1980 rata cezarienelor în România era în jur de 5-6%, în prezent este de circa 50% în majoritatea spitalelor.
Paranoia politicii natalității
Cu toate acestea, nici supravegherea continuă a gravidelor, medicilor, moașelor, farmaciștilor și secțiilor de obstretică- ginecologie din spitale, nici spectrul Securității omiprezente și nici amenințarea cu desfacerea contractelor de muncă sau cu închisoarea nu au dat rezultatele scontate.
66% din totalul întreruperilor de sarcini au fost avorturi spontane, majoritatea efectuate în timpul gărzilor de noapte sau în afara programului de lucru, când supravegherea şi controlul erau mai reduse, lucru care „creează premisa concluziei că o mare parte din avorturi au constituit cazurile provocate şi nu cele fortuite”. („Sinteza informării în legătură cu unele aspecte privind asigurarea asistenţei medicale a populaţiei”, 1970)
Așa că regimul controla și verifica totul, de la trusele de chiuretaj, la dulapurile în care erau acestea depozitate, la mișcarea medicilor. Era o atmosferă absolut terifiantă, spune medicul Gheorghe Peltecu.
„În gardă, chiuretajul trebuia să fie semnat de cei doi membri care erau șefii gărzii, respectiv medicul specialist și medicul primar. Niciodată unul singur. Trusele de chiuretaj se țineau într-un fișet metalic care în afară de cheie mai avea și un drug metalic în X care bloca încă o dată ușa. Exista o cheie la medicul primar, o cheie la medicul specialist și o cheie la asistenta care gestiona aceste truse a căror mișcare era înregistrată într-un registru, când au ieșit, când au intrat. Deci era o atmosferă absolut terifiantă, la care eram spectatori. Pe lângă teama de miliție exista și teama de conducerea politică a spitalului care voia să fie mai catolică decât papa, așa că aveam o dublă supraveghere”.
Milițianul dormea în spital
Politica natalității avea brațul lung, în fiecare secție de ginocologie era fie un milițian, fie un procuror arondat spitalului. Aproape nimic nu scăpa vigilenței acestora. Medicii, asistentele, moașele și în primul rând pacientele tremurau de teamă.
„Nu se putea face nimic în spital pentru că milițianul era permanent la secția de ginecologie. Nu se atingea nimeni de vreun caz care se interna până nu venea milițianul. Noaptea, în gardă, dacă era o femeie pe moarte milițianul apărea imediat, că dormea în spital”, își amintește doctorița Ana Culcer.
De regulă, chiuretajul stătea în pixul șefului de secție, care însă trebuia să primească undă verde de la procuror. Lucrurile se complicau atunci când procurorul descindea în persoană la spital, se lăsa cu anchetă, spune doctorul Gheorghe Peltecu.
„Orice avort sau orice sarcină cu suspiciunea de declanșare de avort se anunța la procuratură. Deci acesta era protocolul din fiecare spital de obstretică-ginecologie. Era un procuror de serviciu care primea aceste telefoane și care putea să decidă dacă se face chiuretaj sau se așteaptă o vizită a procurorului.
Dacă în 30 de minute procurorul nu venea atunci se putea face chiuretajul. Dacă procurorul venea atunci se lăsa cu o anchetă, de obicei, cu un interogatoriu al femeii respective. Ironia sorții a fost că în una din gărzi a venit chiar una dintre procuroarele care primeau înștiințări din partea spitalului și ea se internase cu un avort. A venit umilă și a spus, ”știți cu mine vorbeați adesea la telefon și am și eu o problemă”.
Doar că problemele mai marilor zilei se rezolvau la alt nivel. Pentru ele a face un chiuretaj în spital, în condiții de securitate medicală, nu era o problemă de viață și de moarte cum era pentru femeile obișnuite.
Brațul lung al Securității ajungea în cabinetele medicilor
Codul Penal a fost și el modificat în așa fel încât să reflecte legislația antiavort și menționa că „Pericolul social deosebit al avortului şi consecinţele grave de ordin medical, demografic şi social pe care le generează impun ca instigatorii, complicii şi favorizatorii să fie pedepsiţi la fel ca şi autorii”.
Un bilanț pe 12 județe și Municipiul București al Ministerului de Interne din 1985 arăta că „în ultimii 4 ani au fost trimişi în judecată şi condamnaţi pentru efectuarea ilegală a avorturilor peste 220 de cadre medico-sanitare”.
Politica aberantă a regimului Ceaușescu a transformat întregul personal medical în ținte ale șantajului Securității, care specula cu abilitate frica de draconicele legi ale statului polițienesc.
Absolut totul era supravegheat și orice indiciu cât de mic că ar putea fi vorba de o întrerupere de sarcină era raportat la Direcția a VI-a Securității și mai departe la procuratură, spune pentru Europa Liberă Germina Nagâț, membru în Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.
„În multe cazuri erau microfoane în camerele de gardă ale maternităților și chiar în cabinetele de consultații, pentru a-i surprinde pe medicii care nu denunțau sau care ajutau pacientele pe furiș, chiar și cu simple sfaturi. Foarte multe cazuri au fost descoperite așa, fie cu tehnica de la domiciliu. Oamenii mai riscau și vorbeau la telefon și făceau aluzii la sarcini, la metode de a scăpa de o sarcină nedorită și imediat se anunțau miliția și procuratura. A fost într-adevăr o monitorizare la sânge, la propriu. Erau foarte supravegheați medicii și asistentele de la țară, care erau primii cu care intrau în contact femeile. Orice indiciu cât de mic era semnalat mai departe la Direcția a VI- a și pus în operă printr-o urmărire și documentare care merg în direcție penală. De aici prezența procurorului sau a milițianului în spital”.
Acesta mi se pare un capitol sângeros, nu dramatic, ci sângeros din istoria regimului comunist. Este ceva atroce să citești în dosare cum încercau femeile să scape și cum se soldau aceste episoade cu arestări și condamnări fie ale medicilor sau asistentelor care făceau avorturi acasă, fie ale femeilor în cazul în care nu mureau de septicemie”.
Numărul exact al condamnărilor pentru întreruperile ilegale de sarcină nu este cunoscut pentru că în arhivele CNSAS există prea puține dintre dosarele care au un substrat politic. Dosarele care privesc infracțiunile de drept comun au rămas în arhivele locale de poliție.
„Este o parte a represiunii politice deghizată în infracțiuni de drept comun”, spune Germina Nagât.
Politica ceaușistă a natalității nu si-a atins scopul
Studiul referitor la situația natalității, prezentat lui Ceaușescu în 1966, arăta că de la liberalizarea avorturilor prin decretul din 1957 rata natalității în mediul rural scăzuse de la 32,6% la 15%, iar numărul avoturilor la cerere ajunse la aproape 1 milion.
Imediat după Decretul din 1966, numărul nașterilor s-a dublat, dar până la finele lui 1967 rata natalității deja înregistra un ușor declin, iar avorturile au crescut din nou.
În 1983 rata natalităţii şi rata totală a fertilităţii erau aproximativ aceleaşi ca în 1966. De fapt, în 1966 natalitatea era 14, 3 la mie, iar în 1989 de 16 la mie, departe de 20 cum voia Ceaușescu.
Peste 100.000 de copii aruncați în orfelinate
Una dintre consecințele acestei politici criminale au fost zecile de mii de copii abandonați de femeile care nu-i mai puteau crește. Sărăcia, privațiunile devenite sistemice, lipsa mâncării, a curentului electric, frigul din case, teroarea instituită de sistem sub masca „umanismului profund” au fost doar parte a fenomenului abandonului.
Potrivit UNICEF, 700 de orfelinate adăposteau în jur de 100.000 de copii. Peste 60 % dintre copiii internați în aceste adevărate ghetouri din care lipseau hrana, asistența medicală, medicamentele și elementara caldură omenească aveau handicapuri grave și mureau repede.
Imaginea ofelinatelor și a suferințelor copiilor piele și os care se dădeau cu capul de pereți au impresionat lumea întreagă și au dat dimensiunea regimului represiv.
* Imaginile din filmul „Născuți la comandă. Decrețeii” au fost publicate cu acordul regizorului Florin Iepan.
