Apa, cea mai răspândită substanță de pe Terra, singura care poate fi găsită în toate stările de agregare, solidă, lichidă și gazoasă, este indispensabilă vieții pe Pământ. Că este apă de ghețar, de izvor de munte, de izvor subteran, de robinet, filtrată sau creată în laborator, de apă depind și viața și sănătatea și calitatea și longevitatea omului și a planetei.
Organismul uman este peste trei sferturi constituit din apă. 83% din sângele său este apă, 75% din mușchi, 83% din creier, 86% din plămâni, 83% din rinichi, 95% din ochi. Compus chimic al hidrogenului și al oxigenului, cu formula chimică hidrogen-doi-oxigen (H2O), apa formează unul din învelișurile planetei, hidrosfera.
„Apa este omniscientă, ea transgresează toate disciplinele pe care le cunoaște omenirea. Și, chiar și așa, rămâne o enigmă”, spune scriitorul francez Jacques Collin.
Apa în miturile fundamentale
Apa este recunoscut ca element de bază la facerea lumii în toate miturile fundamentale. Majoritatea religiilor consideră apa purificatoare: hinduismul, creștinismul, islamul, iudaismul și șintoismul. Botezul în bisericile creștine este făcut cu apă.
Multe religii fac baie ritualică celor decedați. Islamismul nu permite realizarea celor cinci rugăciuni zilnice fără spălarea trupului cu apă curată.
În șintoism, apa este utilizată aproape în toate ritualurile de curățire a oamenilor și locurilor. Tot așa cum sunt mitologii care înzestrează apa cu puteri spirituale, cum este cea celtică (zeița Sulis) sau cea hindusă (Ganga).
În mitologiile romană și greacă, Peneus a fost zeul-fluviu, unul dintre cele 3.000 de oceanide. Filozoful antic grec Empedocles și-a întemeiat doctrina filozofică pe patru concepte fundamentale cărora le corespundeau cele patru elemente fundamentale: apă, aer, foc și pământ. În filozofia clasică chineză, apa este unul dintre elementele de bază ale naturii alături de pământ, foc, lemn și metal.
Apa este menționată în Biblie de 442 de ori, iar „pământul a fost format din apă și de către apă.”
La început, însuși „Pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor” (Facerea 1,2). Și a zis Dumnezeu: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor și să se despartă ape de ape!” Și „a despărțit Dumnezeu apele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei.” Și a zis Dumnezeu: „Să se adune apele cele de sub cer la un lor și să se arate uscatul!”.
Apoi apele au fost umplute de ființe vii, iar pentru că pe pământ nu era decât abur, care umezea toată fața pământului, pe care nu era nimeni care să-l lucreze a apărut ploaia. Din Eden ieșea un râu, care uda raiul și de unde se împărțea în mai multe brațe: Gihon, Tigru și Eufrat. Iar omului, când a apărut, a trebuit să-și obțină pâinea în sudoarea feței sale până se va întoarce în pământul din care este luat.
Apoi, Dumnezeu a adus asupra pământului potop de apă, când a „vărsat ploaie” patruzeci de zile și patruzeci de nopți, pentru care a „desfăcut izvoarele adâncului celui mare și s-au deschis jgheaburile cerului” iar apa „a crescut” apoi pe Pământ o sută cincizeci de zile acoperind tot.
Apoi a adus vânt ca să împiedice apa să mai „crească” și a „încuiat izvoarele adâncului și jgheaburile cerului” și a încetat și „ploaia din cer”, când apa a început a se „scurge” de pe pământ și „a se împuțina” până în ziua întâi a lunii a zecea când au început să se vadă vârfurile munților, pentru ca în ziua întâi a lunii întâi Noe să vadă că a secat apa.
Apa vie, apa moartă și credințele românilor
Pentru români, indiferent de provincia în care trăiau sau de perioada istorică, apa a fost mereu un simbol al curățirii și purificării. Multe basme și povești populare vorbesc de apa vie și de apa moartă, care, contrar denumirii nu se aflau în relație antagonică, ci de complementaritate.
Eroul de basm rănit sau ucis de zmeu își poate redobândi integritatea corporală cu apa moartă și viața cu ajutorul apei vii. În „Povestea lui Harap Alb”, fata împăratului îl readuce la viață pe Harap Alb turnând pe el apă moartă ca „să steie sângele și să se prindă pielea” și îl stropește cu apă vie ca să-l învieze.
Tot așa cum anumite fântâni, izvoare și cursuri de apă erau venerate, iar în preajma lor era săvârșite ceremonii religioase și rituri de trecere.
Apa colectată înainte de răsăritul soarelui, „apă neîncepută”, era folosită în toate ritualurile de purificare, de vindecare și de înlăturare a duhurilor rele.
În prezent, apa „vie” este considerată cea alcalină iar cea „moartă” apa acidă, obținută prin electroliza apei. Despre apa vie (negativă) se crede că determină dezvoltarea țesuturilor sănătoase și însănătoșirea celor vătămate, iar cea moartă (pozitivă) conduce la distrugerea bacteriilor și a mucegaiurilor, a diferiților dăunători din agricultură și de pe frunzele copacilor.
Romulus Vulpescu relata despre tradiția românilor de a ghici în apă. Vraci din lumea de odinioară a satelor prevesteau viitorul prin invocarea unor duhuri acvatice pentru care foloseau vase de metal sau lut în care puneau apă „neîncepută” (prima apă a zilei de la izvor sau fântănă) în oglinda căreia citeau viitorul, precum și în suprafața de apă a fântânilor sau în vasele în care se strângea apa de ploaie.
Și biserica folosește apa sfințită, căreia i se atribuie puterea de a izgoni spiritele rele, de unde și puterea care îi este conferită aghiasmei, devenită antidot universal împotriva tuturor suferințelor fizice și spirituale. Proprietăți magice le erau conferite și apelor de izvor colectate în anumite zile de sărbătoare.
Cu totul altceva decât apa moartă este apa morților, folosită la ritualul spălării lor și apoi în ritualuri de magie neagră, temută în lumea satului de odinioară, de unde și recomandarea de a o arunca în pământ pentru a i se pierde urma.
În zicerile populare, apa este și simbol al perisabilității - „apa trece, pietrele rămân” sau al risipei - „a se duce pe apa sâmbetei”.
Expresia din urmă are legătură tot cu sufletele celor morți, pentru că sâmbăta este ziua consacrată pomenirii lor iar apa care curge în tărâmul de dincolo este considerată în cultura populară românească a fi patronată de Sfânta Sâmbătă.
„Sâmbăta nimic nu poate reuşi pentru că este la sfârşitul săptămânii. Sfârşitul fiind al morţii şi al morţilor”, explica etnologul Ernest Bernea în lucrarea „Cadre ale gândirii populare românești” (Cartea Românească, 1985).
Un râu fabulos, spune credința populară, izvorăște de sub rădăcinile Arborelui Lumii, ca apă curată, dar după ce înconjoară pământul de până la nouă ori, ca un șarpe, se duce în iad. Nu înainte de a trece prin niște insule populate de „blajini” (sau rocmani), suflete ale oamenilor buni și drepți, de unde credința populară că apa care curge printr-o așezare reprezintă principala cale de comunicare între vii și morți și obiceiul de odinioară la români de a trimite coji de ouă roșii, sfințite la biserică, pe calea apelor curgătoare de Paștele Blajinilor.
„Și cică apa asta a Sâmbetei ocolește de trei ori pământul ca un șarpe făcut de trei ori colac. Iar în urmă se bagă în pământ și merge până în Iad și duce acolo sufletele păcătoșilor. Așa e scris, ca sufletele păcătoșilor să s-adune pe fața apelor, iar apele să le ducă spre Apa Sâmbetei” (Coșbuc 1897:675).
Această credință, înregistrată la sfârșitul secolului al XIX-lea, demonstrează faptul că în cosmografia populară Apa Sâmbetei pare să reprezinte granița dintre lumea noastră și lumea cealaltă, între care, însă, în anumite perioade de timp, poate exista comunicare, spune antropologul Ștefan Dorondel în „Moartea și apa – ritualuri funerare, simbolism acvatic și structura lumii de dincolo în imaginarul țărănesc”, Editura Paideia, 2004.
Tot pe ape curgătoare trimiteau spre tărâmul de dincolo ofrandele în diferite sâmbete consacrate pomenirii morţilor sau obiecte care le-au aparținut. De altfel, în cultura populară toate apele curgătoare aveau rol de exorcizare a răului și a bolilor.
Antropologul Ștefan Dorondel, investigator principal în proiectul insulelor dunărene, un proiect multidisciplinar care reunește specialiști din mai multe domenii, spune că apa are multiple valențe.
Pe lângă cea efectivă care ține de viață, pentru că în lipsa ei viața nu este posibilă, are și o încărcătură simbolică uriașă.
„Pentru că în aproape toate culturile lumii se folosește în ritualurile funerare, e ceea ce Mircea Eliade numea setea mortului – teama de sete. În cele mai multe culturi, viața nu se termină odată cu moartea, ci începe o altă viață, indiferent sub ce formă, iar fiecare cultură are o reprezentare asupra felului în care arată viața de dincolo, unde nu se poate „trăi” fără apă. Cum nu se poate trăi nici în lumea noastră. Și, atunci, în foarte multe culturi, apa este folosită în ritualurile funerare. Este imaginată lumea de dincolo separată de lumea noastră printr-o apă foarte mare care nu poate fi trecută decât cu ajutor din lumea de dincolo. Și, atunci, apa are și un puternic simbolism, mai puternic decât al focului sau aerului. Pentru că, încă de la începuturi, toate așezările umane erau plasate pe marginea apelor, pentru o dietă diversificată, pentru că unde ai apă ai și mlaștină și păsări și pește și animale care vin la adăpat. De asta spun că apa este printre cele mai puternice materiale simbolice, alături de foc, aer, pământ. Dar, repet, apa e printre cele mai importante tocmai pentru că e vitală existenței aici și în lumea de dincolo.”
Cum poate fi apa „vitală” dincolo de moarte? Prin simbolistică, desigur, explică Ștefan Dorondel.
„Simbolistic e suficient. În Cântecul zorilor care se cântă de femei în vârstă la capul mortului i se spune cum trebuie să ajungă în lumea de dincolo dar există și o întreagă topografie, în care apa stă între lumea noastră și lumea de dincolo. Ea trebuie să fie trecută de cu ajutorul unui animal fantastic deci o întreagă topografie a lumii de dincolo. Noi ne-am obișnuit să vorbim de rai dar nu știm cum arată și iadul cu pucioasă - varianta oficială dogmatic creștină. Multe alte culturi, inclusiv țăranii români, au cântecul zorilor, unde este redată topografia lumii de dincolo.”
În mitologia populară românească există și Muma Apelor sau Muma Ploii, ambele având rolul ritualic de oprire a ploilor prea abundente.
„Cu toate că face parte din complexul mitic al Caloianului şi Paparudelor, ţăranii români apelau la Muma Ploii doar atunci când ploile curgeau neîncetat iar apa ameninţa să inunde ogoarele şi locuinţele. Atunci femeile şi fetele se duceau la fântână şi modelau din lut două chipuri omeneşti. Bărbatul este Tatăl Soarelui, iar femeia Muma Ploii, care este îngropată cu tot tipicul unei înmormântări, în felul acesta fiind îngropate şi ploile. Pe timp de secetă însă, se proceda invers”, explică Nicu Pârlog în articolul „Apele din miturile și poveștile românilor”.
Rolul tămăduitor al apelor curgătoare din credința populară se reflectă și în sărbătoarea Izvorului Tămăduirii care, odată cu apariția creștinismului pe meleagurile autohtone, a dus și la consacrarea unor cursuri de apă cu puteri vindecătoare, 33 cu totul recunoscute de Biserica Ortodoxă Română.
Multă, dar puțină
Deși acoperă 71% din suprafața Pământului, din cauza creșterii populației de pe glob, dar și a altor factori, cum este încălzirea globală, tot mai puțini oameni au ajuns să beneficieze de apă potabilă, ceea ce aduce în discuție economisirea resurselor existente. Acesta este unul din motivele pentru care apa a devenit o resursă strategică și motiv de conflict pentru a obține accesul și controlul resurselor sale.
„Lipsa apei începe să devină cea mai mare problemă pe care specia o are în momentul de față, pentru că sunt foarte multe zone din lume care încep să se deșertifice, atât din cauza schimbării climatice, dar și a crizelor tot mai multe privind aquaferrele (acvifere – formațiuni geologice care stochează apa în subteran - n.r.), adică apa pe care o bem din subteran și care se reîmprospătează prin ploaie. Ideea este că volumul de apă, cel puțin de apă potabilă, devine din ce în ce mai mic și foarte inegal distribuit la nivel global, ceea ce este o foarte mare problemă pentru multe populații. Iar deșertificarea este cauzată de folosirea intensivă a terenurilor și de tăierea pădurilor”, spune antropologul Ștefan Dorondel.
Raportul ONU despre dezvoltarea apei din cadrul Programului de Evaluare a Apei pe Plan Mondial avertiza încă din 2003 că în următorii 20 de ani cantitatea de apă potabilă disponibilă va scădea cu 30%. Prima ediție a acestui raport, Apa pentru oameni, apă pentru viață, a fost lansată de Ziua Mondială a Apei (22 martie 2003) la cel de-al treilea Forum mondial al apei de la Kyoto, Japonia.
Potrivit raportului, 40 % dintre locuitorii lumii nu au apă pentru o igienă minimală.
Peste 2,2 milioane de oameni au murit într-un singur an de boli legate de consumul de apă contaminată sau din cauza secetei.
În 2004, o organizație engleză, WaterAid, a raportat că un copil moare la fiecare 15 secunde din cauza bolilor legate de apă ce ar putea fi ușor prevenite.
Într-un top al țărilor care stau cel mai bine la resursele de apă, Canada ar putea deveni țara cea mai bogată din lume. Specialiștii spun chiar că apa ar putea deveni la fel de prețioasă precum petrolul. Folosită în agricultură dar și în industrie, a devenit mai valoaroasă ca oricând pentru specia omenească.
Apa, funcție de putere și de segregare socială
Tocmai de aceea, apa dobândește și o funcție de putere și de segregare socială. Iar îmbuteliată, ea dă notă de statusul social al celui care o consumă.
Dar consumul apei îmbuteliate nu este doar un moft, ci ține și de schimbarea percepțiilor asupra riscurilor îmbolnăvirii.
În general, sunt trei explicații ale creșterii consumului de apă îmbuteliată în ultimii 30-40 de ani, spune antropologul Liviu Chelcea.
Este vorba de schimbările tehnologice, de schimbarea percepției despre îmbolnăvire și intensificarea publicității și a proceselor de transformare a apei în marfă, a declarat pentru Europa Liberă antropologul Liviu Chelcea.
Schimbările tehnologice au dus la apariția plasticului subțire, transparent și ușor pentru sticlele de unică folosință încă din anii ’80 și au făcut posibilă portabilitatea apei și sporirea percepției vizuale a apei prin transparența sticlei de plastic.
Un alt motiv pentru care a crescut consumul de apă îmbuteliată este dat de schimbarea percepției asupra riscurilor la care ne expunem sănătatea și a felului în care îmbolnăvirea este percepută, spune Liviu Chelcea, De exemplu, acceptarea faptului că țevile de plumb produc îmbolnăvirea. Alte motive ale creșterii consumului de apă îmbuteliată țin de învechirea infrastructurilor de apă potabilă, precum și subfinanțarea întreținerii țevilor și a calității apei din rețeaua publică.
Și pentru Ștefan Dorondel consumul apei îmbuteliate are legătură cu apariția plasticului care face apa îmbuteliabilă într-un plastic dispozabil la orice oră, dar devine și o funcție mai degrabă culturală decât fiziologică.
„Este și multă ideologie și spirit comercial în recomandarea de a bea doi litri de apă pe zi. Nu cred că eu și gazda mea de aici (antropologul era într-o cercetare pe teren într-un sat bulgăresc aflat pe malul Dunării în momentul discuției – n.r.) de peste doi metri ar trebui să bem aceeași cantitate de apă ca mine. Nu ar fi corect științific.”
Pe de altă parte, apa are și o funcție de putere, manevrată politic, spune antropologul.
„Apă egal viață, ai apă - trăiești, nu ai - nu trăiești. Apa nu poate fi înlocuită. Și, atunci, evident că poate fi manevrată politic. Este sursă de tensiuni geopolitice în Orientul Apropiat. Una dintre mizele conflictului o reprezintă și accesul la apă. Din acest punct de vedere nimic nu este mai politic decât apa. Iar calitatea ei este cea care segreghează. Ai un tip de apă în zonele bogate și altă calitate în cele sărace, oriunde în lume. Apa ne desparte social în multe feluri posibile: de la modul în care este transportată la consecințele dezastruoase, pentru că devastăm mediul înconjurător și natura se răzbună.”
Iar folosirea apei ca mijloc de transport pentru nave, cel mai ieftin transport din toate câte există, o transformă și într-o marfă negociată, pentru a o face mediu predictibil și controlabil pentru navigație.
Dunărea, amintește antropologul, nu era navigabilă până pe la 1830. „Se naviga, dar era coșmar. La Porțile de Fier erau anafoare și pietre care ieșeau din apă. Curentul era foarte puternic, era un coșmar pentru nave și pentru marinari iar pe atunci corăbiile erau de lemn. Când apa scădea, navele trebuiau trase la edec. Adică se duceau pe mal cu boii și trăgeau de-a lungul fluviului corabia cu niște frânghii.
Când au apărut navele cu zbaturi nu mai puteau fi trase de pe margine, erau grele și acum transportau și oameni. Și atunci au venit firmele de la Viena și au săpat Dunărea ca să o adâncească, pentru a face fluviul navigabil la nivel industrial. Așa se face că fluviile lumii au devenit printre cele mai negociate medii, mai ales din punct de vedere economic și politic. De unde și drama din prezent a transporturilor de cereale din Ucraina blocate de Rusia în porturile de la Marea Neagră.”