Linkuri accesibilitate

Presa scrisă, ce lume ar fi una fără ziare și de ce românii sunt indispensabili pentru a culege căpșunile belgiene. Revista presei europene


Un weekend lung de 1 Mai fără presă scrisă străină a fost acesta, în care n-am avut la dispoziție, de joi până luni dimineața, decât presa tipărită franco-belgiană și cele câteva ziare britanice de duminică, cu suplimentele lor stufoase, care, pentru ediția lor europeană, sunt tipărite în Bruxelles.

Sigur, tot explic în rubrica asta pentru ce este esențială presa tipărită, pe hârtie, și cum nimic nu va înlocui cu totul cititul ziarelor la terasă. În lumea presei tradiționale, nimeni nu cumpără ziarele pentru știri, ci pentru analize, reportaje și opinii.

La fel, am mai exemplificat-o, păstrarea articolelor decupate din ziare si clasarea lor in dosare etichetate era înainte de internet o ocupație esențială a ziariștilor. Nu era doar un artificiu mnemotehnic, ci si o plăcere in sine. Atunci, arhivele personale îți dădeau un avantaj asupra celorlalți, care se bazau doar pe carnețel. Aveai un control asupra cunoașterii. Nu te bazai pe algoritmul de căutare selectivă si manipulatoare al lui Google, ci pe ceea ce memoria ta clasase si triase, împărțind provizoriu în alveole doar de tine etichetate.

Ieșirea din lockdown, cu sau fără ziare

Am avut totuși presa pe hârtie de duminică: iată, toată lumea pe continent trage de reguli și legislație și vrea să iasă din carantină, dar nu și englezii. Săptămânalul The Observer (cel mai vechi ziar duminical din lume) scrie că doar unul din cinci britanici sunt de acord cu ieșirea din lockdown. Unul din cinci: 20%. Restul de 80% din britanici consideră că e prea devreme acum să fie deschise școlile, cafenelele și restaurantele, cum ar dori guvernul lui Boris Johnson.

Același Boris Johnson, de altfel, care a spus ieri tabloidului The Sun, ca un scoop (termen inventat de britanicul Evelyn Waugh în romanul cu același nume) că el a fost aproape de moarte, întubat în plămâni așa cum era, copt de coronavirus și că doctorii erau gata să îi anunțe decesul.

Bun, dar atunci cum au făcut suedezii? In numărul său pentru luna mai, deja disponibil, revista franceză lunară de studii politice si sociale Le Monde Diplomatique are o analiză despre felul în care Suedia a ales de la început să răspundă riscurilor epidemiei de coronavirus. Nu, strategia suedeză nu constă câtuși de puțin în încercarea de a obținere imunitatea colectivă, cum se tot spune.

Guvernul suedez a preconizat, desigur, restricții, ca toate celelalte capitale, dar nu a impus acele reguli și a lăsat decizia de a le respecta în seama cetățenilor. Din 29 martie încoace, adunările de mai mult de 50 de persoane sunt interzise. Dar un lockdown total nu putea avea loc în Suedia, explică Le Monde Diplomatique, pentru că ar fi contrar constituției. Constituția garantează oricărui suedez « libertatea de a se deplasa în interiorul statului sau de a-l părăsi ». Suedia pur și simplu nu dispune de un cadru legal pentru a impune o situație de urgență pe timp de pace.

La rândul său, la Bruxelles, principalul cotidian francofon belgian, Le Soir, pune întrebarea: Și dacă cumva Suedia are dreptate prin felul în care abordează pandemia? Ca toată presa din restul Europei, Le Soir admiră felul în care la Stockholm medicii însărcinați cu stategia combaterii pandemiei, în special acel Anders Tegnell devenit interfața specialiștilor care în Suedia au luat locul politicienilor, fac un bilanț zilnic, în direct, într-o deplină transparență. Spitalele suedeze nu sunt debordate, iar curba contaminărilor, mult mai importantă decât la vecinii intrați în carantină strictă, pare a fi încetinit. Dar în concluzie Le Soir, ca și Le Monde Diplomatique, constată că asta nu e posibil decât în contextul sociocultural unic al Suediei.

Michel Onfray și “statul maastrichtian

Același Le Soir are un interviu despre criza actuală cu filozoful francez vedetă, alunecat spre extrema dreaptă, Michel Onfray, care, cum o face sistematic în ultima vreme, aruncă toată vina pe Europa.

Toate probleme întâlnite de UE actualmente, spune Onfray, vin de la ceea ce el numește “statul maastrichtian”, rezultat din Tratatul de la Maastricht, care ar fi sursa tuturor relelor actuale de pe continent. (Deși o parte din rău mai vine, spune el, și de la lideri de opinie găunoși și nocivi, precum unul din rivalii săi, celălalt filozof la modă: André Comte-Sponville, pe care Onfray îl consideră, în bună tradiție franceză, un impostor.)

Desigur, ne-am fi mirat dacă tot în Franța nu s-ar fi manifestat și profeții Apocalipsei și iată că în foarte conservatorul cotidian Le Figaro politologul Nicolas Bouverez anunță pe un ton grav «prăbușirea Occidentului» («La chute de l’Occident»).

Lockdown, din neolitic încoace

Tot la Paris, Libération are un interviu cu arheologul Jean-Paul Demoule, autorul, la editura Gallimard, al unui volum care tocmai a apărut în librăriile pe cale de a fi redeschise: Préhistoire du confinement (aproximativ : Preistoria izolării, sau : Lockdown în preistorie). Teoria lui, deși pare simplă la prima vedere, este o revizuire a întregii istorii a umanității. Această carantină pe care o trăim azi s-ar înscrie logic în lunga istorie a umanității în care oamenii vânători-culegători s-au sedentarizat, reducându-și mobilitatea în schimbul certitudinii hranei și a protecției.

Încă din neolitic încoace ne-am reprogramat singuri pentru un asemenea lockdown, odată cu primele locuințe fixe, stabile. Ba chiar, spune Jean-Paul Demoule, până și nomadismul, sau semi-nomadismul în jurul căruia se fantasmează atâta, nu e altceva decât căutarea unui loc în care oamenii vor să se stabilească în cele din urmă definitiv, când îl găsesc.

Iar închiși suntem în permanență, inclusiv zilnic în drumul spre lucru, închiși într-un vehicul, fie personal, fie public. Apoi închiși la birou etc...

Românii – semi-nomazi culegători indispensabili

În condițiile în care Programul Alimentar Mondial (World Food Program, WFP) al ONU a avertizat luna trecută că lumea se va confrunta cu o foamete “de proporții biblice” dacă nu se iau măsuri, La Libre Belgique analizează serioasa situație de criză în care se află acum cultivatorii de fructe și legume din Belgia și din alte țări vestice din UE în absența mâinii de lucru est-europene.

Cotidianul conservator, de tendință catolică și monarhistă, intervievează producători și fermieri care explică cum respectiva activitate a culesului grijuliu al fructelor și legumelor nu este chiar o muncă manuală nespecializată, așa cum se afirmă. Trebuie anumite competențe precise și rezistență fizică. Culegătorii buni trebuie pregătiți. Încercările de a recruta belgieni, la fața locului, n-au dus la nimic.

Munca aceea este dură, repetitivă, foarte obositoare pentru genunchi și spate și se poate ajunge la 11 ore pe zi și 50 ore pe săptămână. Orele suplimentare se plătesc la tariful normal de 9 euro pe oră. Belgienii, germanii, britanii, francezii n-o vor.

Se relatează apoi în articol, pentru cititorii francofoni, că atât britanicii cât și germanii trimit acum avioane speciale pentru a aduce români la muncă. Titlul articolului este de altfel: De ce românii sunt indispensabili pentru a culege căpșunile belgiene.

Conchide La Libre Belgique: “După ce au fost acuzați de un deceniu încoace că “fură” munca localnicilor, iată că românii au devenit o marfă rară.”

Facebook Forum

Cătălin Drulă despre dependența de gazul rusesc
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:26 0:00
XS
SM
MD
LG